Drăcia dracului

de Leon-Iosif GRAPINI

Leon Iosif Grapini

Leon Iosif Grapini

Civilizaţia, bătând în lung şi în lat pământul, a cadadicsit să mai treacă şi prin satul nostru încătuşat în creierii munţilor, e drept, s-a ivit tot cu paşi nesiguri, cum ar veni cu oferte nu tocmai îndestulătoare şi nici variate, suficiente însă pentru a bulversa minţile oamenilor, stârnind controverse celor îndreptăţiţi la opinie, curiozitate şi neînţelegeri nouă, celor mici, şi reticenţă babelor puse faţă-n faţă cu noul de care se apărau cu ocări, cu cruci scurte şi dese şi cu scuipături în sân. Cu alte cuvinte, e vorba de apariţia primului televizor la noi în sat şi mai ales pe uliţa noastră, că era cel dintâi în comună nu aveam îndoieli cum nu ne îndoiam că cele mai însemnate şi memorabile întâmplări se petrec întâiaşi dată pe prăfuita, dar inegalabila noastră ulicioară.

În ziua în care domnul Macidon, singurul domn de pe uliţă, om de vază în sfatul popular, a adus televizorul acasă, într-o cutie uriaşă de carton, trăgându-l de-a lungul drumului într-un căruţ cu patru roţi, noi, pierduţi, ca de obicei, în colbul ulicioarei şi în zbenguiala jocurilor, am reacţionat cu oarecare întârziere la marele eveniment, huruitul căruciorului neatrăgându-ne atenţia, cu asemenea mijloc de transport părinţii şi vecinii cărau cartofi, saci de făină, bostani, cucuruz, snopi de cânepă, gunoi şi altele de prin bătătură, nicidecum o cutie enormă, misterioasă, pe care cei cu şcoală puteau citi Fragil. Abia când badea Florea, taragotistul, aflat veşnic pe laviţă la drum, l-a întrebat, Da ce aduci acolo, Macidoane, unii dintre noi, reacţionând la interesul moşului stârnit de ceva neobişnuit, au părăsit reduta jocului şi au alergat înaintea vecinului ce opintea la căruţ, normal, ce să te mai joci când ai în faţa ochilor o aşa ditamai cutie ce poate ascunde înlăuntrul ei cine ştie ce mare grozăvenie. Că a fost grozăvenie nu mai încape discuţie, a confirmat-o, imediat, înseşi spusele domnului de la consiliu, Un televizor, bade Flore, doar un televizor, dar şi aparatul în sine, mai apoi, precum şi toată tevatura iscată printre vecini în acea după-amiază şi în zilele următoare, până ce lumea a înţeles ce şi cum cu această nouă invenţie.

Domnul Macidon, fiul lelii Zamfira, locuia cu soţia în jumătatea din spate a casei mamei sale, ocupând o încăpere ce ţinea loc de cameră de zi şi de dormitor şi o cămară pe post de bucătărie. În bucătărie, loc pentru proaspăta achiziţie ar fi fost, dar nu încăpeau toţi vecinii, mari şi mici, curioşi şi dornici de emancipare, aşa că televizorul a fost instalat pe masa din cameră, cu precizarea tăioasă şi fără drept la replică a doamnei Victoria că e doar o soluţie de compromis, normal, i-au dat dreptate nevestele tinere venite şi ele nu să ajute la instalare, că ce ar fi putut face, ci să dea o mână de ajutor cu gura, doar nu era ca biata femeie, pardon, doamna Victoria, să aştearnă masa pentru musafiri ocolind cu farfuriile şi cu tacâmurile corpul masiv al televizorului, unde mai pui că n-ar fi încăput platouri, supiere, coşul cu pâine sau cârpătorul de mămăligă şi câte altele, iar mesenii, aşezaţi vizavi unul de celălalt, ca să se vadă, ar fi fost nevoiţi să se ridice în picioare.

Cum nimic interesant nu se putea întâmpla fără ca noi, copiii, să fim de faţă, de faţă am fost cu toţii şi la punerea în funcţiune a misteriosului aparat. Deşi credeam că instalarea presupune o operaţiune sofisticată, aceasta a fost destul de simplă, dar tot neînţeleasă pe de-a-ntregul de către cei mai mulţi dintre asistenţi, simplă am spus, de unde, instalarea antenei s-a dovedit a fi, în fapt, extrem de dificilă, dacă nu cumva un eşec. Să o luăm însă pe rând. Domnul Macidon a deschis cutia cu ajutorul unui cuţit adus, în ciuda îmbufnărilor şi a unei uşoare şi vizibile revolte, de consoarta lui, şi, ajutat de un bărbat aflat în preajmă, a scos, sub privirile noastre alungite de curiozitate şi de uimire, televizorul şi l-a aşezat în locul lui provizoriu, pe masă. Era, după cum vă puteţi da seama, un aparat tv într-o carcasă de lemn maroniu şi lucios, al cărui ecran, în mod explicabil pentru întreaga asistenţă nu părea să aibă vreo noimă. Stăpânul casei, arborând o mină serioasă şi doctă, cu mişcări precise şi calculate, a introdus ştecherul în capul unui prelungitor conectat la singura priză din odaie, a băgat mufa cablului de antenă într-un orificiu din spatele aparatului, orificiu de existenţa căruia doar el, magicianul, ştia, a scos cablul pe fereastra deschisă şi, ieşind roată prin tindă şi prin târnaţ, l-a legat la o antenă lungă şi lată cât o scară de urcat în podul şurii, pe care a agăţat-o într-un piron bătut din vreme într-un stâlp al cerdacului. De unde cablu, de unde antenă, de unde prelungitor, de unde pricepere erau întrebări pe care ni le puneam doar noi, copiii, adulţii ştiind că marele domn de la sfat era de formaţie profesională electrician. După ce a fixat, în faţa ecranului, într-un stativ, o sticlă dreptunghiulară, albastră-verzuie, stârnindu-ne uimiri şi mai mari, dar repede înlăturate, vorba vine, E pentru protecţie împotriva radiaţiilor şi pentru o imagine color, fostul electrician, urmărit cam de două duzini de perechi de ochi curioşi şi temători, a apăsat unul dintre butoanele panoului din dreapta ecranului cum priveam noi la el, declanşând, prin apăsare, o armată de purici albaştri-verzui ce a cotropit instantaneu şi cu mare zgomot ecranul, spre marea noastră satisfacţie. Da, gândeam noi, o minunăţie mai mare nici că se putea, cu toate că unii dintre cei umblaţi cel puţin o dată pe la cinematograf, aveam şi asemenea emancipaţi pe uliţă, şi-au arătat dezamăgirea printr-un oftat nedisimulat.

Damian, tânărul vecin din jos de lelea Zamfira, s-a oferit să urce pe balustrada pridvorului şi să mişte antena, operaţiune fără de care, după câte am înţeles, toată ziua şi toată noaptea, dacă nu cumva tot timpul de atunci încolo, ecranul nu ne-ar fi oferit altceva decât acele hoarde de purici bicolori, zgomotoşi şi extrem de zglobii. Mişcă spre stânga, Mişc, Degeaba, mişcă spre dreapta, Mişc, E şi mai rău, dă invers, Dau, E rău de tot. Aşa şi era, cum zicea proprietarul, rău de tot, deoarece ecranul se învăluia într-o lumină ceţoasă şi tăcută, ce nu dădea voie nici măcar puricilor să joace tontoroiul pe suprafaţa lui. Mă, şi-a dat unul cu părerea, n-ar strica un par lung, care să ridice antena deasupra streşinii. Că bine zice cine zice, dar de unde par, rudele de fasole, adică aracii pentru cei cu pretenţii, rămase nefolosite şi depozitate în picioare într-un colţ de gard, nu doar că erau insuficient de lungi, dar erau şi prea subţiri, sub greutatea antenei s-ar fi rupt ca nişte vreascuri uscate, cel mai bun, după supoziţia unui asistent binevoitor, dar nesăbuit, ar fi fost parul pe care badea Traian, tatăl vitreg al domnului Macidon, îl folosea pentru a compacta şi a stabiliza fânul din car pe timpul transportului de la fâneaţă până în podul şurii, numai că, vigilent şi deloc interesat şi cooperant, soţul lelii Zamfira şi-a exprimat dezacordul mai mult decât convingător, Cine se atinge de par are de-a face cu mine. Cum nimeni nu s-a arătat dispus să aibă de a face cu omul recalcitrant şi nici să aducă un par din bătătura proprie, în cele din urmă, noi, telespectatorii, după cum ne-a numit stăpânul televizorului, el ştia de ce, ne-am mulţumit cu umbre şi cu siluete omeneşti mai mult sau mai puţin evidente, cu vorbe şi acorduri muzicale mai mult sau mai puţin desluşite, după cum puterea braţelor lui Damian reuşea să susţină enorma antenă într-o poziţie ce-i convenea cât de cât ei înseşi. Altcineva pe post de susţinător al capriciosului obiect în formă de scară nu s-a oferit, de înţeles, mai bine stai aşezat pe duşumea şi urmăreşti umbre vălurite şi figuri nedefinite decât să-ţi oboseşti braţele şi să înţepeneşti susţinând antena cocoţat pe balustrada târnaţului. Cam pe când a obosit Damian şi nu a mai vrut în ruptul capului să-şi rupă braţele, ne-am dus cu toţii acasă, unii satisfăcuţi, alţii nu.

Cu mare lucru nu ne-am ales, cel puţin nu în acea zi, dar, ca să fiu recunoscător pentru bunăvoinţa domnului Macidon şi a doamnei Victoria, care, ceva timp, au îndemnat-o pe mama să ne mai lase, pe mine şi pe sora mea, la televizor, fără succes însă, refuzul mamei fiind susţinut de argumente doar de ea ştiute, deci, ca să fiu recunoscător, trebuie să mărturisesc că unele câştiguri am avut, unu, am dobândit calitatea de telespectator la o vârstă fragedă, chit că ani buni la rând nu m-am putut folosi de ea, doi, vreme bună am avut subiect de discuţie în cercul de prieteni şi motive de laudă la grădiniţă sau când aveam curajul să ne aventurăm până în strada mare, strada principlă, cum i se spunea, unde ne întâlneam cu cei de teapa noastră, trei la mână, ulterior, fiind în vizită la oraş cu bunica, la unul dintre cei doi fii ai săi, a doua oară, când unchiul era deja mutat la bloc, atunci când verişorii mei m-au invitat să vizionez la televizor filmul Fanfan la Tulipe, întrebându-mă cu ironie şi cu îngâmfare infantilă dacă ştiu ce-i ăla un televizor, eu am putut replica satisfăcut, plin de sine şi victorios, Da, am văzut, nu-i mare scofală, deşi mare scofală era, puricii albaştri-verzui de pe ecran, cu toate că pot avea farmecul lor, nu se compară cu imaginile alb-negru fără cusur afişate de televizorul de la oraş.

În seara zilei cu pricina, după ce bunica s-a pus la curent cu noutăţile de pe uliţă, şi eu, şi sora mea am rămas dezamăgiţi de neîncrederea ei în progres şi în civilizaţie şi descumpăniţi de apelativul folosit de ea la adresa acelei minunăţii, Ei na, televizor, nu-i altceva decât o altă drăcie de-a dracului. Mai târziu, când Nelu cel mare şi-a cumpărat la rândul său năstruşnicul aparat şi mai ales când popa şi-a adus unul în casa parohială, m-am gândit că, de vrene ce şi alţii îl preferă, nu poate fi drăcia dracului, o fi el dracul dat dracului, dar nici până-ntr-atât, încât mai toată lumea să se lase ispătită. Să zicem că lumea de rând se lasă atrasă în cursă, mai treacă meargă, e de aşteptat, că lumea e păcătoasă şi înclinată spre rele, dar un preot nu poate cădea în păcat, cel puţin nu preotul din viaţa unui copil crescut la munte în acele vremuri.

Leon Iosif Grapini, vu0103zut de Murivale Mureu015Fan Vasile

Leon Iosif Grapini – desen de Murivale Mureşan Vasile

Leon-Iosif Grapini (n. 3 mai 1961, comuna Şanţ, judeţul Bistriţa-Năsăud). Şcoala Militară de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1983; Facultatea de Geografie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2001. Debut absolut cu versuri în revista Inimi sub drapel a Liceului Militar „Mihai Viteazul”, Alba-Iulia, 1980.

Volume: Livada cu poeme, versuri, 1997 – Premiul „George Florin Cozma” pentru debut al revistei „Viaţa armatei”; Aripi de întuneric, versuri, 1999; Gândurile trupuri, versuri, 2000; Cetatea cu nebuni, proză scurtă, 2005; ediţia a II-a, 2012; Capătul lumii, roman, 2004 – Premiul Clubului Lions pentru proză, 2005; ediţia a II-a, 2011; Memorialul Cetăţii, roman, 2010 – Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2011; Capăt de linie, proză scurtă, 2012 – Premiul INTERART pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2013 şi Premiul III la cea de a XXX-a ediţie a Concursului Naţional de Proză „Liviu Rebreanu”, 2012.

Inclus în diferite dicţionare şi antologii.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: