In memoriam: VASILE BLIDARU

de prof. Traian RUS

Pentru codreni, şi nu numai pentru ei, ziua de 14 decembrie nu trebuie să treacă neobservată. Este data naşterii vestitului luptător

clip_image002_

Vasile Blidaru (Văsălica Marişchii)

pentru dreptate socială Vasile Blidaru (1911-1958), personalitate istorică încă vie în memoria orală a generaţiilor vârstnice din Ţara Codrului. Pentru cei tineri, atât de lipsiţi de modele adevărate, viaţa şi activitatea acestui personaj de legendă trebuie mereu evocată. Pentru mine, preocupat toată viaţa de cercetarea trecutului istoric al acestui colţ de Ţară, este o datorie de onoare.

Cine a fost Vasile Blidaru, ce l-a mânat pe el în luptă şi prin ce fapte şi-a câştigat dreptul de a fi consemnat în istoria neamului nostru?

S-a născut la 14 decembrie 1911, în localitatea Odeşti, din părinţii Gheorghe şi Floare, fiind cunoscut în satul natal sub numele de Văsălica Marişchii. La vârsta de 6 ani a rămas orfan de tată, acesta căzând mort pe fronturile Primului Război Mondial. A făcut patru clase primare în satul natal. Încă din tinereţe a dovedit înclinaţii spre activităţile manufacturiere, devenind un adevărat as în domeniile olăritului, tâmplăriei, dogăritului şi fierăriei. În timpul stagiului militar a dobândit şi meseria de armurier. Era în acelaşi timp un destoinic agricultor şi un vânător pasionat. Hărnicia şi spiritul său creativ i-au asigurat în comunitate statutul de gospodar mijlocaş, familia sa ducând un trai decent, îndestulător. În 1937 s-a căsătorit cu Floare Neamţ, o fată frumoasă şi harnică din Odeşti. Împreună au avut trei copii. O familie frumoasă şi fericită. Nimic nu prevestea cumplita furtună care se va abate asupra ei în perioada 1949-1958 şi în toţi anii următori. În anii 1941-1942 este concentrat în armata maghiară şi trimis pe front. Există mărturii că şi în război şi-a dat măsura valorii, acoperindu-se de glorie. Se vorbeşte chiar despre o armă cu lunetă, câştigată ca premiu la un concurs internaţional de tir care ar fi avut loc la Berlin. Era, într-adevăr un ţintaş care nu greşea niciodată. Vasile Blidaru era şi un cetăţean activ al comunităţii. Din punct de vedere politic a fost apropiat de Partidul Naţional Ţărănesc, aşa cum au fost toţi codrenii, şi de liderul acestuia, Iuliu Maniu. Era normal să fie aşa, „maniştii” fiind cei care au preluat moştenirea politică a Partidului Naţional Român şi a lui George Pop de Băseşti. În 1945 s-a înscris în Partidul Social Democrat, iar în 1946 în Frontul Plugarilor.

O trăsătură de caracter care i-a marcat lui Vasile Blidar destinul a fost spiritul de dreptate. Se pare că dintre codreni, băiţenilor şi odeştenilor, sângele pur şi simplu le clocoteşte în faţa nedreptăţii. Nu se pot abţine să nu ia atitudine. Să treacă la fapte, să apere dreptatea, indiferent de consecinţe. Se pot face multe comentarii pe această temă. Din perspectivă istorică nu dispunem de suficiente documente care să-i prezinte pe codreni atât de înverşunaţi împotriva nedreptăţii. Eventual, de prin 1848 încoace, îi găsim prezenţi în iureşul bătăliilor pentru dreptate socială şi naţională, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la 1 Decembrie 1918 lupta lor atinge apogeul. Asta nu înseamnă că în decursul veacurilor nu s-au răzvrătit, mai ales că această cumplită nonvaloare socială, nedreptatea, a fost o permanenţă a istoriei noastre. O consemnează folclorul, tradiţia orală, care îi menţionează pe aşa-numiţii „dilcoşi”, un fel de hoţi ai Codrului, dar şi posibili haiduci:

Doamne, dă-mi zâle ca az
Să le pui belţu-n grumaz
La jude şi la primar,
La popă şi la jutar.
Că popa m-afuriseşte,
Jutaru darea-mi sporeşte,
Primaru mă jumuleşte,
Cu scorbanciu mă loveşte.
Că mă lasă-n drum închis
Şi de necazuri aprins.
Că decât în iobăgie
Mai bine-i în haiducie
Că-mi fac patu pă frunziş,
Ceru mi-i acoperiş,
Stelile, lompaş aprins,
Soarile mi-i vatră-ncins,
Luna, limpede izvor,
Iară codru frăţior.
(din repertoriul lui Radu Ciordaş, „Doamne, dă-mi zâle ca azi”)

În Odeşti cumplita nedreptate s-a insinuat (pentru a câta oară?) prin noile autorităţi impuse de comunişti în fruntea Primăriei şi a Cooperaţiei de Consum. Păduchi flămânzi, capabili să sugă ori de unde se putea suge, pentru a se îngrăşa. S-a întors lumea pe dos. Cele mai declasate elemente din comunitate, cei proşti, leneşi, împătimiţi ai crâşmelor, au ajuns la putere. Ce norme morale, ce valori sociale să respecte aceste lepre? S-au dedat la toate relele din lume, la abuzuri şi ilegalităţi legate în special de împărţirea ajutoarelor de stat trimise în comună pentru bieţii oameni sărmani. Lui Vasile Blidar, aflat la început în mijlocul lor, al noilor autorităţi, nu i-a venit să creadă că este posibil să fure cu atâta neruşinare din ajutoarele săracilor. A luat atitudine împotriva lor „cu treabă bună”, dar fără niciun rezultat. A solicitat apoi sprijinul autorităţilor de la Pretura din Cehu Silvaniei, pentru a îndrepta lucrurile. Nici aşa n-a reuşit. Prim-pretorul nu s-a sinchisit să ia măsuri, mai ales că cei reclamaţi erau oamenii lui. Mai mult decât atât, a devenit indezirabil pentru toţi aceşti noi potentaţi ai satului şi apoi ai comunei Băiţa de sub Codru. I-au ticluit o reclamaţie prin care îl denunţau că deţine armă, că a răspândit manifeste anticomuniste, că ar fi ameninţat că o să-i spânzure de limbă pe comunişti. În noaptea de 15-16 august 1949 a fost arestat şi bătut crunt de securişti. Pe drum a reuşit să fugă, începându-şi lungul calvar al haiduciei, care a durat până în 23 mai 1958.

Aproape zece ani a reuşit să reziste în pădurile Codrului. Treptat i s-au alăturat şi alţi codreni nemulţumiţi de noua ordine politică, economică şi socială instaurată în ţară, dar niciunul nu a avut puterea şi priceperea să facă faţă condiţiilor extrem de dificile în care se putea duce lupta cu noul regim. El însuşi a ajuns într-o uriaşă dilemă, fiind pus să opteze între familia pe care o iubea foarte mult şi jertfa pentru ideea dreptăţii. A ales-o pe cea de a doua, cea care l-a dus la moarte, asigurându-i nemurirea în acelaşi timp. Faptele lui, lupta lui, au fost prezentate în lucrări pe care le recomand cititorilor mei (raţiunile de spaţiu nu-mi îngăduie să o fac în acest material): Bellu, Ştefan, Pădurea răzvrătită, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1993; Ţiproc, Iosif, Vasile Blidaru – omul şi legenda, Satu Mare, Ed. Solstiţiu, 2006; Ardelean, Teodor, dr. ; Bancoş, Marin, Un om, o viaţă, o legendă, Arad, Ed. Centrul Media West, 2014. Ultima dintre ele a fost imboldul acestui demers al meu şi, pentru că mi-a facilitat accesul la ea, aduc mulţumiri pe această cale d-lui prof. dr. Teodor Ardelean. Un loc aparte în literatura despre Vasile Blidaru îl ocupă studiile publicate în revista „Acolada” de către prof. univ. Viorel Rogoz, cercetător de prim rang al Ţării Codrului, care au meritul de a prezenta personalitatea haiducului în contextul universului antropocultural creat aici.

În încheiere nu mă pot abţine să nu prezint dilema la care am ajuns în urma informaţiilor adunate în decursul anilor de la codrenii mei şi care se bazează exclusiv pe memoria lor orală, pe de o parte, şi pe informaţiile găsite în literatura scrisă despre Vasile Blidaru. Sper că nu voi zgândări, după atâţia ani, niciun fel de sentimente. Dilema mea se referă la adevăratele sentimente dintre eroul nostru şi cea care l-a trădat, Floare Rogoz, din Băiţa de sub Codru. Memoria orală mă asigură de o frumoasă şi tragică poveste de dragoste trăită de cei doi. Florica a fost o femeie extrem de frumoasă, plină de nuri, căreia nici un bărbat nu i-ar fi putut rezista, cum nici Văsălica Blidaru n-a avut puterea necesară. La rândul său, era un bărbat foarte prezentabil. Amândoi erau în plină putere şi lipsiţi de confortul erotic normal. Documentele Securităţii ne-o prezintă pe Florica ca pe o informatoare de cea mai joasă speţă, hotărâtă de dragul banilor şi a altor avantaje să vândă pe oricine, o adevărată fiică a lui Iuda. Era tot atât de inteligentă pe cât era de frumoasă. Împreună cu Securitatea a pus la cale planuri diabolice de prindere a lui Blidaru, între regulile de conduită care i-au fost impuse fiind şi aceea „de a adopta o atitudine cât mai binevoitoare, de simpatie, lăsând să înţeleagă că ar fi dispusă să aibă relaţii sentimentale cu el, dată fiind absenţa atât de îndelungată, 8 ani, a soţului său” (dr. Teodor Ardelean, Marin Bancoş, op. cit. p. 140). După prima lor întâlnire de dragoste, Blidaru a fost pierdut. Nu i-a mai putut rezista, şi toată precauţia pe care şi-a impus-o zece ani de zile s-a dus pe apa sâmbetei. Se pare că totuşi l-a şi iubit, avertizându-l să n-o mai caute. Cu toate acestea, în noaptea de 23 mai 1958 a reuşit să-l atragă în casă, a încercat într-o primă fază să-l adoarmă, propunându-i să consume un pahar de vin în care pusese un puternic sedativ, apoi, fiind refuzată, fără să ezite, a apăsat butonul aparatului de semnalizare pe care securiştii îl instalaseră pentru a anunţa că „banditul” se află în casă. Ca să câştige timpul necesar pentru venirea militarilor, i-a propus o partidă de amor, pe care Văsălica, subjugat de farmecul ei, a acceptat-o. A fost sfârşitul lui. Ce dramă! Ce poveste de dragoste! Cu nimic mai prejos decât toate dramele celebre ale literaturii universale. Îl las pe cititorul meu să judece, să-i judece. Eu aştept doar scriitorul sau scenograful care să o valorifice.

decembrie 2014

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: