LUMINIŢELE DE LA SEMINAR

DSC04455

Motto: Colinde, colinde, e vremea colindelor…
(Mihai Eminescu)

de Gabriela Genţiana GROZA

Am primit cu drag invitaţia doamnei Luminiţa Bogdan, învăţătoare la clasa a III-a A, la Seminarul Ortodox din Cluj-Napoca, de a veni la gabriela-gentiana-groza_cropşcoală cu cărţile scrise de mine pentru copii. Elevii m-au făcut să mă simt, de la început, o mai veche prietenă a lor. Am creat, împreună cu ei şi cu buna lor învăţătoare, câteva momente de emoţie sufletească. Am presărat astfel versurile pentru copii compuse de mine, cu frumoasele colinde cântate de prietenii mei cu glasuri cristaline. În activitatea noastră de suflet am putut descoperi un fel anume de a se comporta DSC04456şi de a reacţiona a elevilor de la Seminar. Am observat la ei o gingăşie aparte, o neasemuită iubire dăruită din priviri şi plăcerea întâlnirii cu stihurile, revărsată cu prisosinţă în jurul lor. I-am simţit în acelaşi timp puternici, stăpâni pe ei. Elevii sunt în curs de pregătire pentru viaţă, cu posibilitatea de a se desprinde de adulţi, fiind în viitor, cum se spune, pe propriile lor picioare.

Le dedic poezia mea

Stejari sunt, încă

Era ca azi, un timp prea sfânt,
Ce mângâie tot pe pământ,
Cu dragi colinde la români,
Când oamenii se simt mai buni.

În vremea ceea, fiecare
Mai mic de vârstă sau mai mare,
Se pregătea ca să petreacă
Şi prag de Anul Nou să treacă.

Se aştepta ca, bucurie
În orice cuib acum să fie.
Pădurea se zărea tăcută.
Arar, ici-acolo, câte-o ciută,

Căta un mugure, sărmana,
Iar codrul alb părea Nirvana…
Dar ce aud? O mică toacă
În arbori plini de promoroacă…

Am priceput, erau cuvinte
Pornind spre fiu, de la părinte:
„Hai, sări odată, nu te teme,
Să stai pe ramură nu-i vreme,

Eşti unul dintre fiii mei
Rămas în urmă, dintre ei”.
O ghindă prinsă de stejar
Primea cu greu al vieţii dar.

Arar, ici-acolo, câte-o ciută,
Călca agale şi tăcută,
Cătând un mugur, sărmana,
Iar codrul alb părea Nirvana…

Iar fructul parcă mai cu spor
Se agăţa: „O, tată, mor,
Eu în omăt m-oi prăpădi,
De mine nimeni nu va şti!…”

Era un pui înfricoşat
Ce rămăsese atârnat
De creanga bunului părinte
Visând să poată sta-nainte.

Era ca azi, un timp preasfânt
Ce mângâie tot pe pământ,
Cu dulci colinde la români,
Când oamenii se simt mai buni…

De arbore, uşor împins
Şi fructul ultim s-a desprins!
Şi-n primăvara următoare
Din mica ghindă, ce răsare?

Un nou stejar, drept şi semeţ,
Călit de-omăt şi îndrăzneţ!
La şes sau lângă câte-o stâncă,
Am înţeles: STEJARI SUNT ÎNCĂ!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: