GLOBURI MULTICOLORE DE ZĂPADĂ DĂRUITE UNUI SUFLET DE COPIL

de Octavian LUPU

Zăpada cădea din cer şi se aşternea bogată pe pământ. Cu fiecare pas făcut simţeam că mă afund tot mai mult în nisipul alb ce scrâşnea sub călcătura paşilor mei. Totul în jur reflecta poleiala albă a cerului de decembrie în prag de an nou. Îmi venea să alerg şi să înfrunt fulgii de zăpadă ce îmi biciuiau cu obrăznicie faţa. Aşa am şi făcut în cele din urmă, când decis să nu mă mai las dominat de plăsmuirea argintie a iernii, am repetat cadenţa paşilor grăbiţi peste gheaţa depusă în timpul nopţii făcând eforturi de acrobat ce se menţine pe sârma îngustă ce leagă cele două tărâmuri sigure ale pilonilor de rezistenţă.

Şi totul alerga în jurul meu, în timp ce aparent stăteam pe loc şi contemplam clădirile, locurile, copacii şi oamenii ce se clătinau în ritmul paşilor mei. Fulgii mă loveau tot mai puternic pe faţă şi se depuneau abundent pe haine decorând un om de zăpadă mişcător prin tumultul potopului alb. Priveam fără să gândesc şi admiram fără să raţionez în vreun fel. Gândurile stăteau agăţate în cuierul de la uşa cugetării, care uimită lăsase loc purei percepţii a realităţii lucrurilor.

Dar oare era doar realitate în jurul meu? Nu cumva imaginaţia se juca prin mijlocul trăirilor generând noi plăsmuiri ce se combinau după regulile alchimiei necunoscute a sufletului? Unde mă opream eu şi de unde începea natura? Care era limita de demarcaţie dintre cele două? Greu de răspuns! Zăpada care mă împiedica să alerg, frigul ce încerca să mă pătrundă cu îmbrăţişarea sa de gheaţă şi umezeala ce îmi încerca pe rând degetele de la mâini şi de la picioare în ciuda îmbrăcămintei de protecţie mă determinau să pierd noţiunea de frontieră dintre mine şi univers.

Totul alerga în jurul meu, iar eu stăteam privind uimit risipa de mişcare a lucrurilor. De unde venea acea energie ce anima obiectele şi însufleţea tresărirea lor continuă ca sub bagheta unui dirijor nevăzut? Să fi fost doar lumina solară ascunsă în mişcarea maselor de aer aflate veşnic în confruntare, dar neavând niciodată un învingător pe termen lung? Să fi fost mai mult decât atât, mai precis o energie telurică similară gravitaţiei ce ne ţine în lanţuri şi ne determină să ne luăm la trântă cu ea mereu? Dificil de răspuns! Dar şuierul vântului mă împiedica să îmi las gândurile să zburde mai departe pe tărâmului logicii lipsite de certitudine.

Pomii erau ninşi cu beteala imaculată tăiată anume în cămările cerului de un maestru ce s-a jucat fără să aibă prea multe reguli. Aici un fulg mai mare, dincolo altul mai mic. Forme neregulate, dar mereu unice, împletite doar pe baza asocierii lipsei de culoare. Fiindcă albul nu poate fi o culoare, ci reprezintă sinteza oricărei forme cromatice. Albul şi negrul, aceste noţiuni lipsite de culoare, una în sensul cuprinderii şi alta în cea a respingerii. De ce alb? De ce nu altă nuanţă, sau măcar o culoare reprezentativă?

Mi-ar plăcea o ninsoarea albastră, urmată poate chiar de violet cu tentă de asfinţit. Sau o zăpadă de culoare portocalie cu nuanţe roşiatice asemenea răsăritului de soare. Cum ar fi aşa ceva? Ne-am lovi cu bulgări de culori diferite, iar întreaga zare ar fi cuprinsă de un curcubeu de culori ce ar conferi viaţă şi dinamism asprului anotimp al amorţirii vieţii. O zăpadă violetă spre seară, iar dimineaţa una portocalie, nu ar fi frumos?

Iar pomii, să fie plini de astfel de globuri de culoare care să îi transforme în arbori ornamentali făcând să nu mai fie necesară uciderea brazilor şi împodobirea lor artificială cu podoabe create de om. Şi atunci, iarna ar deveni cel mai frumos anotimp rivalizând cu splendoarea primăverii, maturitatea verii şi amurgul toamnei. Iar în loc de beteala monotonă ce se revarsă spasmodic din cer, mi-ar plăcea să discern globuri multicolore, diafane şi pufoase cum s-ar aşterne pe locuri şi oameni, privelişti şi simţăminte, după regulile clare ale artei ce nu admite haosul, ci doar aşezarea ordonată a elementelor.

Şi dacă forma zăpezii ar fi nu numai globulară, ci cuprinzând şi alte reprezentări geometrice în genul tetraedrului, piramidei, cubului, dodecaedrului şi altele asemenea? Dacă întreaga familie de forme şi-ar da întâlnirea sub pretextul ninsorii, atunci întreaga zare s-ar umple de armonie şi frumos, iar noi am putea admira cea mai de seamă descătuşare a geniului naturii. Da, ar fi o privelişte ce ne-ar umple de bucurie în fiecare zi şi am aştepta cu drag sezonul rece al frigiderului cosmic, deschis de data aceasta fanteziei creatoare şi nu nimbului tern al albului universal.

Dar alerg mai departe printre fulgii de zăpadă. Văd crengile copacilor grele sub densul omăt şi cerul de un alb lăptos ce nu se mai satură să arunce cu pietricele albe şi cu steluţe minuscule, vizibile din păcate doar sub lupa microscopului. De ce să ascunzi ce este frumos? Există o teamă ca nu cumva să fim fermecaţi de orizontul ascuns al lucrurilor? De ce să călcăm cu nepăsare peste pietrele preţioase aflate la temelia realităţii din care temporar facem parte?

Dar sunetul vântului ce îmi şuieră prin dreptul urechilor mă determină să grăbesc pasul. Îmi şopteşte ceva pe o limbă necunoscută. De unde să ştiu ce vrea el de la mine? Poate are să îmi spună taine adânci şi vrea să îmi vorbească despre originea lucrurilor. Sau poate are intenţia să îmi descopere viitorul ascuns în prezentul din jurul meu, dar pe care simţurile mele tocite nu îl mai pot discerne. Ce vrei să îmi spui tu, plăsmuire nevăzută, ce te joci pe lângă mine şi îmi arunci şoapte pe care nu le pot înţelege? În ce sistem vocalic te exprimi? Sau care sunt semnele tale să le pot citi în întregime?

Dar el nu vrea să îmi spună, ci şuieră în continuare în graiul său, iar eu continui în al meu. Care dintre ele este mai bun în descrierea lucrurilor? Onomatopeea sau cuvântul articulat? Răcnetele nesincronizate sau silabele aşezate pe portativul vorbirii? Greu de spus, fiindcă se aseamănă dilemei începutului oului sau al găinii. Cine este oul şi cine este găina? Cel care şuieră sau cel care vorbeşte? Nu ştiu şi nici nu încerc să dau vreun răspuns.

Acum simt mirosul de lemn ars ce se revarsă negru din coşurile caselor ce folosesc încă acest combustibil elementar abandonat de marea parte a lumii civilizate. Dar mai mult îmi place cărbunele arzând în vatră şi aroma sa primordială răpită din adâncul muntelui. Îl simt cenuşiu şi proaspăt în palmă cum se sfărâmă discret cu urme de grafit înainte de a-l arunca în foc. Cu părere de rău îmi luam rămas bun de la bucăţile de smoală solidificată, aşa cum credeam pe vremuri, înainte de a fi adăugate în cuptorul ce prelua cu lăcomie orice fel de combustibil apt să ardă în pântecele sale.

Stomacul său nesăţios ne hrănea ulterior cu căldură pe toţi cei din casă, în timp ce afară iarna şuiera şi ne încerca ferestrele zgâlţâind sticla şi zugrăvind imagini fantastice din condensul zăpezii topite. Dar eu alerg în continuare, iar casa bunicii unde am văzut toate acestea rămâne în urmă. Fulgii mi se aşază pe buze şi simt gustul Braşovului în miez de iarnă, al acelei perdele dense de alb ce mă împresura mergând spre şcoală şi mă determina să hoinăresc spre nicăieri în căutarea a ceea ce nu ştiam dar aşteptam cu nerăbdare. Îmi doream să cresc, să devin om mare? Da şi nu, fiindcă pentru mine copilăria avea o reprezentare completă. Da, mă gândeam să ştiu tot mai multe lucruri, dar în acelaşi timp să rămân copil în suflet, în percepţie şi în afecţiune.

Oamenii mari m-au speriat mereu prin schematismul gândirii şi sărăcia registrului emoţional. Nu, nu doream să fiu un astfel de om mare. Chiar şi acum, mă simt asemenea unui copil ce se minunează mereu de miracolul vieţii şi al existenţei. De ce-urile acelei vârste mă urmăresc încă. Nu mă grăbesc să dau răspunsuri. Adulţii le ştiu pe toate, dar eu sunt în continuare un ignorant în privinţa răspunsurilor definitive şi a schemelor stabilite de gândire sau comportament.

Sunt un copil ce alergă prin zăpadă şi se bucură de albul unei zile neaşteptate după o noapte de încordare sub apăsarea entuziasmului de a fi, de a exista şi de a trăi. Sunt un adolescent ce îşi trăieşte iubirea de frumos în relaţie directă cu natura, fără să dea prea multă atenţie celor din jur, prea preocupaţi de lucrurile concrete ale firii. Privesc şi alerg prin zăpadă în ritmul ştiut doar de mine şi de natura ce mă însoţeşte mereu.

Privesc şi nu judec, mă uit şi nu caut să sfărâm prin logică bulgării existenţei. Iau lucrurile aşa cum sunt, iar ele mă poartă asemenea unei corăbii pe talazurile învolburate ale timpului. Sunt acelaşi copil în exact acelaşi spaţiu nemărginit al universului trăind mereu timpul sub forma sa prezentă. Gust mereu experienţa vieţii cu bucurie şi nesaţ la fel ca în prima zi a trecerii mele prin această lume. Şi alerg, mereu alerg, fără să mă uit înapoi, fiindcă nu există decât un drum ce se strecoară printre oameni şi lucruri jucându-se cu mine de peste patru decenii şi sper că pentru încă multe altele asemenea de acum înainte.

Gata, am ajuns la destinaţia acestei dimineţi şi am intrat în clădirea secolului al XXI-lea. Dar privirea mea se întoarce spre omătul de afară, iar sunetul căderii zăpezii transformate în picuri de apă îmi desfată auzul. Sunt eu şi totuşi nu neapărat acelaşi. Privesc în oglindă şi observ văile săpate de timp pe faţa mea, dar ştiu că ele reprezintă doar o impresie de moment, fiindcă în spatele zâmbetului privirii mele se află un copil care se joacă în continuare în mijlocul jucăriilor mari şi mici care îl înconjoară.

Bucureşti
29 decembrie 2014