Mesagerii naturii pe tărâmul iluziei

Octavian_Lupu_imagede Octavian LUPU

Frunzele copacului ornamental se etalau sub forma unor evantaie cu petale verzi întinse, asemenea degetelor unor mâini, către toate direcţiile. Din trunchiul său noduros se desprindeau nenumăraţi ciorchini de ramuri şi frunze, conferind imaginea unui cilindru neuniform amplasat vertical într-un ghiveci de culoare cărămizie, acesta fiind peticul de pământ pe care se susţinea şi din care îşi extrăgea preţioasa sevă. Îl priveam cu atenţie, dar imediat am remarcat că şi el se uita la mine. Ceva din orientarea sa, aplecată spre mine, şi din bogăţia frunzişului ce se îndrepta preponderent în direcţia mea mă determina să cred că de multă vreme el mă contempla în tot ce făceam la pupitrul din stânga sa.

Am zâmbit. Cum să fie posibil ca un arbore să fie interesat de o fiinţă umană? Cele două regnuri, vegetal şi uman, nu comunică în vreun fel, ci doar se privesc detaşat de la distanţă. Noi, ca oameni, distingem farmecul plantelor şi le aşezăm imaginea în mijlocul naturii fără să ne preocupăm decât de interesul de a le exploata sub forma unui fond forestier şi agricol. Interesul nostru materialist nu ne permite să distingem ceva din viaţa lor lăuntrică şi din taina existenţei lor.

Mesagerii Naturii pe Taramul IluzieiChiar şi floarea din ghiveciul alăturat pomului avea un mesaj să îmi spună. Sesizam aspectul curbat şi dantelat al cupelor florilor de un alb curat, ce stăteau aşezate pe bagheta magică a unui tulpini arcuite cumva tot către mine. Priveam o floare ce îşi deschidea petalele imaculate în direcţia mea. Corola patosului lăuntric al întregii plante se zugrăvea în fiecare floare, dar cea spre care priveam părea că îmi zâmbeşte cu privirea unui ochi conturat printre petale de pleoape ce înconjurau irisul sufletului său lăuntric.

Şi, deodată, am retrăit clipele magice ale drumeţiilor montane din perioada de final al adolescenţei. Cumva, am surprins retrospectiv imaginea copacilor ce mă însoţeau mereu când mergeam la umbra lor pe cărări de munte privind către înaltul cerului. Amestecul de pământ, stâncă, pădure, cer şi apă rezonau elementar cu fiecare fibră a propriei mele fiinţe. Mă simţeam ca într-un imens Sanctuar în care închinătorul şi altarul se uneau cu desăvârşire într-o esenţă unică ce se pleca maiestuoasă înaintea Creatorului nevăzut.

Şi revăd cum arborii îmi vorbeau, încercau să îmi comunice mesajul lor, să îmi atragă atenţia şi să îmi dezvăluie taine nepătrunse. În mintea mea, umplută la refuz de formule matematice şi modele fizice, cu greu se putea distinge glasul chemării lor. Dar sufletul simţea, difuz, dar clar, profunda chemare ce îmi era adresată. Cu reverberaţiile unui extaz lăuntric priveam cu respect şi interes universul care mă înconjura şi care îmi spunea: „Opreşte-te! Priveşte în jurul tău! Nu mai alerga; mai degrabă încearcă repausul! Lasă ca tu şi noi să ne unim într-o singură Creaţie sub bagheta Marelui Autor!” Dar răspunsul meu involuntar suna în genul: „Nu acum, fiindcă mai am de terminat o facultate, după care trebuie să mă căsătoresc, poate să am copii. Poate la bătrâneţe voi veni, dar nu acum! Nu am timp! Am atât de multe lucruri de făcut!” Şi glasul naturii se retrăgea cu discreţie, dar cu o undă de tristeţe, spunând: „Voi reveni şi altă dată, dar oare vei mai avea receptivitatea acestei clipe faţă de mine?”

Iar anii au trecut. Am învăţat multe lucruri, am acumulat informaţii din multe domenii şi mi-am satisfăcut setea de cunoaştere. Financiar nu m-am realizat, dar acest lucru nu m-a deranjat prea mult, fiindcă satisfacţia mea pornea din actul explorării lumii şi înţelegerii resorturilor ei. M-am jucat pe terenul informaticii cu măiestrie. Am pătruns în lumea electronicii şi comunicaţiilor radio. Am văzut cu satisfacţie ridicarea Erei Cibernetice, pe care cumva o aşteptam de când eram copil. Şi am gustat din plin fervoarea lipsită de odihnă a lumii calculatoarelor ce au ajuns la dispoziţia fiecărui om.

Dar glasul naturii m-a urmărit mereu încercând să îmi zâmbească prin vegetaţia, relativ săracă, din locurile în care stau, prin zâmbetul soarelui, strălucirea astrelor în miez de noapte şi derularea diafană a cerului peste întinderea pământului. Vibraţia sa am simţit-o mereu cu frecvenţe ce îmi captau atenţia, dar pe care ulterior le ignoram în goana umplerii minţii cu noi şi noi informaţii mai mult sau mai puţin folositoare. Însă acel glas se auzea tot mai slab, tot mai estompat într-un fundal plin de zgomote de tot felul.

Dar în această zi am remarcat prezenţa arborelui ornamental, ce stătea lângă mine de mulţi ani, fără să îi observ decât silueta verde în decorul tern al clădirilor ce se profilau dincolo de geamul ferestrelor. Acest fragment de natură aparent azvârlit prin jocul hazardului reprezenta un mesager al frumuseţii naturii pe care o lăsasem în urma mea la acel sfârşit de adolescenţă. Cât de delicate îi sunt frunzele! O artă divină a modelat fiecare trăsătură pictând nervuri nenumărate unite median de acea curbură caracteristică unde roua se strânge la început de zi. „Ce forţe te-au modelat şi te-au alcătuit aşa de măiestru? O încântare profundă, vecină cu extazul, mă cuprinde când te privesc pe tine, purtător de veşti al tărâmului ce încă mă mai cheamă fiindcă mă ştie pe nume şi nu mă poate uita.”

Floarea cea albă din celălalt ghiveci îmi răspunde şi ea pe un ton feminin cu sonorităţi diafane pictate în albul său pastelat: „Nu vei fi niciodată uitat, tu, cel care ai vibrat la atingerea mlădioasă a ierbii, la auzul vântului trecând peste stânci şi la zărirea splendorii cereşti pe boltă în miez de noapte! Niciodată nu te vom uita şi te vom aştepta să revii, să fii una cu noi nu în moarte, ci într-o viaţă fără de sfârşit! Marele Autor te aşteaptă în mijlocul naturii pe care a alcătuit-o cu iubire şi compasiune, cu frumseţe şi artă, cu putere şi măiestrie!”

Stau încă în faţa calculatorului, iar gândurile îmi aleargă pe tărâmurile verzi ale crestelor de munte, acolo unde păduri dese de brazi, stejari, fagi şi mesteceni se întâlnesc ca nişte mulţimi de popoare ce se unesc să cânte miracolul existenţei şi bucuria de a trăi. Acolo se află Marele Sanctuar pe care spaţiul nu îl poate înghiţi şi nici timpul să îl dea uitării. În acel loc toate aceste noţiuni îşi încetează puterea determinării destinului fiinţelor acestei lumi; pur şi simplu Cronos şi Topos dispar cu desăvârşire! Dar un astfel de templu se află în orice loc. Există însă o condiţie esenţială: ca măcar unul, sau chiar doi, să recunoască prezenţa Marelui Autor prin fiecare fragment de natură ce îi înconjoară.

Revin în prezent cu bucurie. Ceva în sufletul meu s-a schimbat. Mă simt asemenea unui arbore ornamental plantat în mijlocul blocurilor de beton şi al şoselelor de asfalt. Pe lângă mine trece o lume străină ce se îndreaptă spre nicăieri, în timp ce eu rămân asemenea munţilor, apelor şi oceanelor. În jur totul se agită sub furtuna lucrurilor închipuite ale minţii, dar eu cu calm privesc cu bunăvoinţă toate aceste plăsmuiri ale unei logici incapabile să cuprindă existenţa, ci doar să o distorsioneze grosolan sub forme amorfe, firave şi lipsite de viaţă. În mine curge seva puternică a pământului şi puterea soarelui zămisleşte combinaţii noi în structura mea interioară.

Printr-o fotosinteză tainică, chipul mi se schimbă, puterea trupului îmi devine asemenea stejarilor, iar gândurile dobândesc puterea curgerii apelor mari venind din vârf de munte. Barierele artificiale ridicate de pseudocunoştinţe se dau la o parte. Prejudecăţile zac aruncate la gunoi. Teama şi nesiguranţa mă părăsesc. Natura a venit din nou alături de mine. Ea este deja o parte a mea. Port din nou pecetea Marelui Autor. Mintea îmi redevine clară şi fiecare clipă străluceşte asemenea florii albe aflate şi ea lângă mine. Ambele principii se unesc cromozomial în structura celulară a fiinţei mele. Totul se schimbă. Ecoul văilor largi unde se revarsă apele mari răsună puternic în mine. Lumina răsăritului de zi străluceşte în conştiinţa mea, iar spaţiul şi timpul dobândesc o dimensiune cosmică şi nesfârşită.

Uimirea a pus stăpânire pe mine! De unde vine o astfel de putere, capabilă să transforme un om blazat şi modern ataşat ca un dispozitiv la calculatoarele inteligente, dar lipsite de viaţă, într-o persoană tânără şi plină de energia începutului? Cum a călătorit subteran toată această experienţă prin intermediul unor mesageri umili şi nebăgaţi în seamă în tot acest timp? Cum am devenit capabil să văd viaţa naturii dincolo de orizontul virtual al Erei Cibernetice, care îngheaţă electronic trăirile şi simţămintele calde ale umanităţii?

Nu am un răspuns, fiindcă logica se frânge în faţa miracolului naturii. Tainele ei nu pot fi descifrate din spatele terminalelor robotizate, ci ele se deschid doar celor care ştiu să contemple, să privească şi cu umilinţă să asculte glasul naturii până când ajung să îl distingă şi să îl înţeleagă. Dar zgomotele străzii se aud tot mai tare. Neliniştea unei societăţi axate pe consum pătrunde din nou pe sub uşile ce se deschid periodic pentru a-i lăsa pe actori să treacă dintr-o parte în alta, cu toţii fiind prinşi în labirintul fără ieşire al deşertăciunii. Tărâmul Iluziei nu lasă cu uşurinţă să îi scape victimele. Negustorii săi se mişcă în toate părţile captivând minţile oamenilor şi ţesând o realitate falsă, virtuală, peste chipul fermecător al naturii şi al Marelui ei Autor. Iluzia vine şi la mine spunându-mi să mă opresc. Negustorul de Iluzii a decis că am vorbit prea mult de data aceasta şi că trebuie să mă opresc. Copacul va fi mutat în altă parte, iar floarea va fi dusă pe o terasă nebăgată în seamă. Terminalul de calculator străluceşte în faţa mea cu irizaţii violete încercând să şteargă amprentele cuvintelor lăsate de mine în memoria sa electronică. Natura nu trebuie să se afle aici. Munţii, pădurile, râurile, câmpiile, cerul şi marea reprezintă noţiuni abstracte de trimis ca imagini pe Facebook şi nimic mai mult. Închid acum. Mă opresc sub tirania Iluziei, dar nu înainte de a prinde o ultimă imagine şi un ultim chip, adică un ultim sărut de mamă din partea naturii adresat mie, copilul ei, ce rătăceşte printre tomberoanele Iluziei pe un tărâm plin de lucruri deşarte şi într-o lume uitată de către Dumnezeu.

Bucureşti
07 ianuarie 2015

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: