Nepoţica

de Ion GEORGESCU-MUSCEL

Antroponime – Ion Georgescu-Muscel

De scuturi nucul toamna,
un belşug pocnitor se prăvale,
semănând mulţumire prin iarbă.
De-ar scutura cineva aerul,
s-ar umple pământul de păsări
de n-ar mai avea loc cuvintele.
Dar pomul dorinţei de îl atingi
cu sufletul fript după iubiri pierdute,
după ce mamă, soţie-au trecut de zenit –
atunci Domnul milei îţi pune în cale
pe copiii copiilor tăi, nepoţeii –
precum ai reface spărtura din zid
ca mai demult acel Neemia,
sau cum amnezicul după un timp
şi-ar aduce aminte simfonia –

Children in landscape – Ion Georgescu-Muscel

se desenează-n minte pornire şi sens.
Eram cuibul ce ducea dorul de pui –
şi uite-o cum pipăie umbra cu privirea…
vine zâmbitoare cu ochii la clanţă;
mă-ncarc cu bucuria ei,
mâhnirii nu-i dau nici o şansă.
De simte că glumesc cu ea,
cum îi făceam Ancuţei mele,
în râs zglobiu fără să vrea şi-arată
cei câţiva dinţişori din faţă
ca un început de gard
la grădinuţa cu pansele.

Baden / Ianuarie 2014