de Ion GEORGESCU-MUSCEL
Prin fereastra închisă,
coroana copacului pare că-mi vorbeşte;
după cum frunzarul şi-l cerne, ai crede
că mă şi vede…
Dar uite cum lumina sporeşte!
Cu tot obrazul pare că-mi zâmbeşte…
Apoi, c-un fel de asprime şi-un fel de surâs,
înţeleg că mă şi dojeneşte…
Se perindă un soare prin nori
şi răsfiră mângâios sfiala luminii –
Sufletul anume îmi spune
că-ntre două lumini stă furişat
Cel Ce m-a trimis în lume…
O, şi-n parcursul trăit
câţi copaci m-au văzut,
câţi copaci am privit!
Un Veghetor ne-ncetat m-a citit –
Ce note de groază trebuie că am
în catalogul trecătoarei vieţi!
În toate Te-am ghicit,
Săpâne Ce-ai creat lumina,
şi am simţit tot timpul
cum îmi creşte vina:
O, cine a zărit vreodat’
pe cel ce trage cortina?!
La urmă m-oi desprinde
ca frunza din ram…
Şi va veni clipa cea mare:
O, iartă-mă din priviri, Doamne Iisuse,
altfel, de-mi vei grăi,
o să mă destram.
Baden / August / 2014