De mână cu Arhaeus

Mihai Eminescu

de Simion Doru CRISTEA

Toţi cititorii de limbă română sunt fascinaţi de măreţia lui Eminescu. Opera postumă ne impresionează prin procesul de şlefuire a expresiei în cristalizarea gândirii clare, profunde şi extrem de simple cu care a cucerit, ne cucereşte şi va continua să cucerească, opera sa reprezentând ceea ce ar putea fi perfecţiunea turnată şi în limba noastră, cea românească, a ceva despre care ne vorbea Horaţiu în arta sa poeticăExegi monumenum aere perenius regalique sitius” (Am terminat un monument mai durabil decât arama şi ţinutul regesc). Cum viaţa i s-a curmat eroic în zvâcnirea ei pământească, urmează firesc amplificarea, continuarea şi împletirea sensurilor ivite din izvorul eminescian al inepuizabilului tezaur postum.

Ca om, Eminescu s-a păstrat acelaşi înaintea şi în timpul creaţiei, dar şi de după. Datoria lui sfântă era să creeze întru frumos şi a făcut-o ca un Dumnezeu. Din acest punct de vedere Mihai Eminescu nu se deosebeşte cu nimic de nici un alt artist. Dacă opera sa publicată în timpul vieţii este unanim recunoscută drept capodoperă, vademecumul eminescian de texte scrise şi rescrise, în ciuda valorii lor informaţionale, istorice, filosofice, religioase şi umane, deşi nu intră în categoria consacrată a „capodoperelor”, constituie mărturia vie a febrei de creaţie eminesciană. Postumele pe care ni le-am putea imagina de dimensiunea unui aisberg ce pluteşte pe deasupra mărilor reci ale reflecţiei umane, cu tendinţa firească de a se apropia de ecuatorul fierbinte al sentimentelor, trebuie să le privim cu rezerva eminesciană a celui care le ţinea puse de o parte. Ele sunt tortul ce aştepta să-i vină rândul la tors. Asemenea vechilor predoslovii, ne ajută să căutăm o explicare a neînţelesului din procesul de creaţie al geniului nostru naţional. În curgerea firească a textului din postume găsim distanţa discursivă, profund reflexivă şi bogat informativă, dintre sclipirile de geniu dintre care unele apar în continuul luminii poeziilor sale.

Deşi trăim în secolul al XXI-lea, legile magice, mitice şi dumnezeieşti ale creativităţii au rămas aceleaşi. Un artist creează. Cei care interpretează opera în diverse registre şi coordonate cel mai adesea distrug opera pentru a o institui într-o dimensiune didactică, crezând ei că astfel este mai uşor digerabilă de studenţi. Artistul nu creează pentru că, ci cu toate că. El creează cu toate că avea la dispoziţie o limbă care nu cunoscuse rafinamentul metafizic, unul prin excelenţă metaforic, dar avea în sine o dimensiune culturală milenară profundă, fiind ea însăşi cultură. Cei care vorbesc o limbă nu au răgazul de a sta şi a medita pe marginea ei, iar „inginerii limbişti” (vorba latiniştilor) nu trec dincolo de faptele lingvistice, şi de aceea nu mai văd pădurea de copaci. Cu siguranţă, mulţi dintre cei care citesc prezentele rânduri îşi dau seama de ce înseamnă să trăieşti eminescian cultura română: să te bucuri că descifrezi cărţi vechi de cult scrise în chirilică cu text fie în slavonă, fie în română, să simţi mirosul puternic de carte produsă manufacturier, căreia cauţi să-i descoperi siglele producătorului hârtiei, sau, intrând într-o bibliotecă uiţi să mai mănânci, uiţi de tine şi de toţi pentru a trăi în alte coordonate „istorice”, acele vârste culturale adoptive care vin să-ţi compenseze lipsurile, să te ajute să ieşi din criză şi să conştientizezi valoarea creaţiei artistice. Căutând să descifrezi scrisa vechilor latini, greci şi evrei, rămâi surprins când înţelegi că, studiindu-i pe ei, te descoperi pe tine cu un eu limpezit de patimile acestei lumi. Aşa se trăieşte Eminescu cules din petalele cărţilor vechi, din aroma buzelor fragede şi miresmele nopţilor înstelate. Eminescu ne trăieşte pe fiecare, înveşmântându-ne cu frumuseţile lui.

Fiecare român vrea să-l prindă pe Eminescu în cuvinte şi mereu ne scapă. Normal, atunci căutăm să-l prindem prin starea eminesciană, încercând să intrăm în pielea lui românească, să devenim pentru câteva momente gazda genialităţii. Cum se ştie, din punctul de vedere al cunoaşterii, orice elev din ziua de astăzi deţine mai multe informaţii decât un Leonardo da Vinci, un Platon sau Aristotel, decât un Eminescu, dar ştiinţa lor este doar una formală. Ceea ce ne lipseşte este spaţiul de trăire şi de gândire între elementele cunoaşterii, acea scufundare în noi înşine pentru a ne limpezi zările cuvântului şi ale gândului. Studiul repetat al operei celor amintiţi precum şi a multor altor răscruci ale destinului uman global, ne împrospătează mereu viaţa, înţelegând mai mult cu inima decât cu mintea cum „toate-s vechi şi nouă toate”. A vorbi despre Eminescu înseamnă a vorbi despre noi, despre experienţa noastră de viaţă cărturărească, estetică şi artistică. Încercăm cuvintele, dar cuvintele nu sunt decât nişte „coji”, pentru că cuvântul nu este nimic fără semnificaţia din el şi fără destinul lui care presupune relaţionarea cu alte cuvinte, acel „măritiş” ce-l rotunjeşte.

dsc_0075_Astfel am ajuns să-l prindem de mână pe Archeus[1]. Mergea pe stradă privind înainte, ca şi cum ştia unde trebuie să ajungă. Aşa a trecut pe lângă eul liric ce stătea la fereastră privind distrat, pentru că fluiera, spectacolul acestei lumi, aşa a trecut prin lume, printre oamenii ce furnicau străzile în căutări fără găsire, în risipiri zilnice fără urme. Şi locul unde ajunsese era un loc de popas. Un loc al zămislirii şi al odihnei. Un loc al încărcării bateriilor: cârciuma „Corabia lui Noe”, acea ambarcaţiune exemplară în care intră fiecare scriitor înainte de a porni în călătoria fundamentală a creării unei noi lumi şi aşa, fiecare creează lumea într-o dimensiune exponenţială. Fiecare operă de artă se naşte dintr-o Corabie a lui Noe. În fugă, eroul, pentru că eul liric deja prinde contur, se întrupează în imaginea unui tânăr zvelt cu plete lungi, cu ochi adânci şi negri, de aceea nici nu se insistă pe descrierea lui, fiindu-ne deja cunoscută din atmosfera romanţelor eminesciene. Acest tânăr stăpânit de neastâmpărul setei de cunoaştere merge la întâlnirea cu omul ce-i născuse curiozitatea. „Cine o fi necunoscutul? Cine o fi străinul?” se întreba firesc. Acest elan spre celălalt, necunoscut şi străin, care trebuie să dezbrace această condiţie situată la periferia existenţei umane, ţine de specificul oricărui artist. Artistul este cel care sparge coaja egoismului individual şi se adresează omului, fratelui, celui de lângă el ca sieşi. Artistul este cel care iese din casa în care se simţea în siguranţa egoismului său, izolat de ceilalţi, în lumea sa şi intră în „Corabia lui Noe”, acel loc al mântuirii unei lumi din potopul curăţitor pentru a se institui noua lume după dimensiunea fiilor lui Noe: Sim, Han şi Iafit, copilărie instituită ca element de bază al tuturor vârstelor umane şi îngereşti, ea topeşte adolescenţa şi bătrâneţea pentru a înflori îngeri. Munca, osteneala şi răbdarea sunt jocul de copil la care este chemat chiar Dumnezeu. Corabia se deschide şi ne face să înţelegem cum, prin atitudinea noastră creativă suntem oriunde altundeva, la masa de scris, în biserică, pe ogor, în cetate, făcând bine cerului şi semenilor noştri. Corabia, ca orice corabie, are nevoie de o cârmă, care este lumina aprinsă tot timpul „Corabia era o odaie mare, boltită şi întunecoasă în care şi ziua ardea lampă” (p. 497). Aşa cum deja am înţeles, corabia nu este corabie, ci altceva, momentan, o odaie mare boltită şi întunecoasă în care şi ziua ardea lampa, este o corabie la purtător, este ţeasta noastră boltită şi mare în care arde raţiunea, gândirea şi imaginaţia noastră, este ceva care ne călătoreşte din zările cele mai îndepărtate spre altele, aşa ne purtăm fiecare corabia spre înăuntrul nostru. Şi, în această corabie magică, eroul nostru îşi avea masa sa de odihnă „când mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Han şi Iafit” (p. 497). Sătul de cules fructele altora, precum şi de propriile sforţări pe marginea lor, ajunge pe zarea lumii ce dă să se nască şi se aşază la măsuţa lui „din colţul corăbiei”. Cu siguranţă, aţi experimentat poziţia colţului. Cine stă în colţ vede toată încăperea, stăpâneşte cu ochiul tot spaţiul şi pe toţi oamenii din el. Acest colţ ne schiţează acea dimensiune fasciculară a cunoaşterii pe care o va teoretiza mai târziu Lucian Blaga în sensul metafizic, al mirării continue în care o întrebare primeşte un răspuns care, la rândul lui naşte alte întrebări la care se dă câte un răspuns care la rândul fiecăruia naşte alte întrebări şi tot aşa, în reprezentare grafică fiind un fascicol de întrebări născute din câte un răspuns primit, multiplicat prin deschiderile interogative ale fiinţei umane, cum zice bătrânul: „mirarea este mama înţelepciunei” (p. 498). Doar că de data aceasta masa eroului nostru era ocupată de un bătrân. Pe locul lui de unde domina cu ochiul întreaga încăpere, lumea, se afla bătrânul! Locul părea să deţină puterea lui iniţiatică oferită celui care îl ocupa fie tânăr, fie bătrân, o marcare a vârstei înţelepciunii, care nu este una biologică, ci culturală, fiind cea a filosofării, a discursului fundator al fiinţei umane. Faţă în faţă tinereţea şi bătrâneţea. Tânărul se aşeză la masă, deoarece era masa pe care el o revendica. Numai că de data aceasta se aşezase cu spatele la lume, postându-se în faţa bătrânului. Postura lui era asemenea oamenilor din peştera lui Platon[2], în care stăteau cu spatele spre lumină privind doar proiecţia umbrelor pe pereţi. Eroul nostru îl avea pe bătrânul tată Noe ce fredona o melodie a lui Beethoven, pe care tânărul o fluierase stând la fereastră privind trecătorii, unul dintre ei fiind chiar moşul.

Întâlnirea lor oferă cititorului o cheie esenţială pentru înţelegerea lumii şi a fenomenului uman. Poziţionarea celor doi este simbolică: bătrânul stă cu faţa spre sală, tânărul stă cu spatele, amândoi integrându-se în cadrul sălii, adică al existenţei palpabile. Pornind demonstraţia de la exemplul lui Beethoven, căruia îi ştersese cizmele de praf, o afirmaţie şocantă pentru tânărul care protestează şi se revoltă la absurdul afirmaţiei făcute la adresa lui: „Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut… Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele, şi basta” (497) i-o taie scurt bătrânul. Cum este posibil să cunosc ceva ce nu cunosc, să ştiu ceea ce nu ştiu? Un om normal respinge din start o asemenea aberaţie. Afirmaţie cu care se grăbeşte să exemplifice un lucru şi o idee imposibilă de care-l întrebase bătrânul. „Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac-ar fi imposibilă, n-ar exista.” (p. 498) îi desfăşoară sofismul bătrânul pentru a-l domoli şi pregăti pentru marea lecţie a înţelegerii tainei umane: „lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru” (p. 496), deci vederea lumii înseamnă constituirea lumii, pentru că „lumea nu-i cum îi, ci cum o vedem” (p. 496). Datele obiective ale lumii sunt rezultatul creaţiei noastre subiective, obiectivitatea fiinţei umane fiind cea a creării obiectelor înăuntrul minţii noastre, a imaginarului nostru. Vederea se identifică cu înţelesul lumii şi are un rol creator, divin, asemănător Demiurgului din Geneză care după fiecare creaţie vede binele: „Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina” (Facerea 1: 4) în prima zi, „şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea 1: 8, 1: 10, 1: 12, 1: 18; 1: 21, 1:25). Pentru a fi mai uşor de înţeles îi vorbeşte despre Archeus: „Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri – Archaeus este tot” (p. 498). Această realitate unică este o realitate a gândirii, o realitate a interiorului uman, a universalităţii fiinţei umane la care dintre toate fiinţele doar omul poate ajunge prin gândire şi imaginaţie. Acest nivel al continuităţii fiinţei umane este atemporal şi aspaţial, în afara coordonatelor fizice ale timpului şi spaţiului, ne aflăm la rădăcina tuturor coordonatelor existente. Archeus este universalul uman prezent în fiecare din noi prin gândurile pe care le avem şi a imaginaţiei creatoare. Archeus este poziţionarea omului în universal, locul în care ştim de toate şi le cunoaştem pe toate. Dacă nu ştiam cine a fost Beethoven şi ce a făcut el nu ar fi fost posibilă afirmaţia că i-a făcut ciubotele chiar dacă el nu avea ciubote, pentru că Beethoven se află în acest continuum al cunoaşterii şi al sensibilităţii umane, este un Beethoven adus în inimile noastre la auzirea muzicii lui, la povestirea vieţii sale, a genialităţii. Archeus este cel care îl proiectează pe Beethoven în dimensiunea esenţială a umanului, dincolo de orice limitare a simţurilor, creând opere nemuritoare ce ne transfigurează, răpindu-ne din lumea meschinăriei omeneşti. Archeus ne ajută să înţelegem nu atât cum este posibil imposibilul, dar mai ales cine face posibil imposibilul. Este vena fertilă care ne ajută să definim mai bine omul prin starea lui de ochi deschis în vederea nevăzutului. Archeus este epiderma fiinţei umane care integrează pe fiecare individ în cadrul universalităţii, ca personalitate. În această continuă remetamorfozare a universalului uman, omul are capacitatea de a lua chipul întregii existenţe, legând omul de om prin creaţie, prin vederea nevăzutului şi trăirea bucuriei.

Astfel înţelegem începutul acestei povestioare cu tâlc renascentist de nuvelă, de poveste în ramă, o ramă ce cuprinde înăuntrul ei o infinitate de poveşti: „Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele” (p. 502). O nuvelă a esenţelor poveştilor, a puterii lor de conservare şi de regenerare a umanului. De ce „pentru mintea mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de creier totu-i sigur”? (p. 496), pentru că problematizarea depăşeşte sfera îngustă a simţurilor ce ne înşală, desprinzându-l pe cel care gândeşte de condiţionările spaţiale şi temporale, legându-l prin gândirea şi imaginaţia lui de eternul uman, de esenţa şi universalul manifestării umane, acel loc al invariantului om care oferă fiecărui creator posibilitatea să fie el însuşi. Odată aflat în această dimensiune a receptării estetice, a gândirii filosofice şi a extazului mistic, tu, receptorul operei de artă, devii contemporan cu marii creatori, şi de aceea, îl poţi asculta pe Beethoven, ducând-l cu tine, fredonându-i şi fluierându-i melodiile.

dsc_0090

Concluzia firească este că „În fiece om se-ncearcă spiritul Universului”, tocmai datorită faptului că este om şi mai ales că i se conferă statutul de om. Acest spirit al universului are o realitate umană care ţine de cel mai adânc nivel al limbajului verbal, este planul universal al desemnărilor. Acea „patrie a mumelor” despre care vorbea Goethe, acel teren fertil care iese la iveală prin creatorii de frumos, prin oamenii care creează în absolut toate domeniile. Prin acest spirit universal se constituie fiecare domeniu specific al cunoaşterii şi al culturii, după cum tot prin el este posibilă înţelegerea mesajului artistic şi cognitiv din absolut toate creaţiile umane. Cu Archeus înţelegem de ce arta nu trebuie neapărat să fie configurativă pentru a fi artă, dar mai ales faptul că aceasta nu poate exista fără izvorul acestui spirit universal, condiţie sine qua non a configurării mesajului complex cognitivo-afectiv. Fără prezenţa limbajului nu este posibilă existenţa umană. Archeus este tocmai această dimensiune a universalităţii limbajului uman la nivelul muncii creierului, care-i dă consistenţă imaginativă şi cognitivă, făcând posibilă creaţia ca instituire a lumii sensului uman într-o formă sensibilă în arte, ştiinţe, religii, societăţi sau lumea informatică din zilele noastre. Archeus este ancora umanului în creativitatea care instituie o existenţă acolo unde nu exista nimic, depăşind cadrele limitative ale spaţiului, timpului şi ale tuturor simţurilor. Vorbind despre Archeus, ne conturăm mai bine profilul lui Eminescu de vizionarul neamului nostru care în generozitatea sa infinită a primit, a înălţat şi a dat mai departe ştacheta creatorilor întru frumos în toate domeniile.

[1] Mihai Eminescu, Archaeus, în Poezii şi Proză literară, vol. II, ediţie de Petru Creţia, Bucureşti, Cartea Românească, 1978. p. 495-504.

[2] Platon în cartea a şaptea din dialogul Republica prezintă alegoria peşterii. Cf. interpretarea „mitului cavernei” în Aurel Codoban, Introducere în filozofie, http://www.comunicare.codoban.ro/if.pdf, p. 14. Jacqueline Russ, Istoria filosofiei, vol. I – Gândirile fondatoare, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 42-44.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: