DRAMOLETA NAŢIONALĂ CU FRANCUL ELVEŢIAN

de Corneliu LEU

Foarte gravă din punctul de vedere al loviturii bancare şi în interiorul mediului bancar, drama provocată de francul elveţian nu pare a avea şi la fel de grave efecte sociale în spaţiul nostru mioritic, încât să justifice o asemenea tevatură cum e cea la care se dedau politicienii şi analiştii noştri. Ambele categorii între ghilimele. Pentru că nişte politicieni cu adevărat serioşi şi-ar fi cantonat demersurile pe felia respectivă, şi, în loc să facă din asta dramă naţională pe care o plâng ei, profitând de ocazia că plângăciosul cu lacrimile lui de serviciu nu mai este la Cotroceni, pentru a-şi atrage electoratul cu hohote la fel de deşarte. Iar nişte analişti serioşi ar fi calculat întâi a câta parte din populaţia României e afectată, pentru a preciza dimensiunile dramei. Care dramă, recunosc: există; dar ea poate fi naţională, colectivă, locală sau chiar familială şi nimic mai mult.

Dar nu. Cum să scape cele două eşaloane ale demagogiei – politicianul lui peşte şi analistul fost zarzavagiu, un asemenea prilej de a se da mari în apărarea drepturilor inamovibile pe care aceste guvernări postdecembriste le calcă în picioare de 25 de ani?!

O măsură simplă şi nezgomotoasă ca în Ungaria ar fi rezolvat problema fără tot zbuciumul liderilor celor mai făţoase partide şi a mediei aservite sau înrăite la exagerări. Dar asta nu le-ar fi folosit la a se arăta care de care mai mari apărători ai drepturilor cetăţeanului, fără să spună cât de numeros este acest cetăţean afectat de drama financiară provocată de acel ombilic european care n-a demonstrat niciodată sentimente europene. Fiindcă banii din băncile elveţiene n-au miros continental. Ei pot proveni şi de la mafiile asiatice, nu numai de la Cosa nostra, şi de la dictatorii canibali, nu numai de la cei care căutau averile lui Ceauşescu, şi de la juntele militare, nu numai de la cavalerii de industrie ai marilor corporaţii. N-au miros continental când se depun aici, sub paza cinică a unei armate cu soldaţi puternici, ca şi cei care-l păzesc pe Papa.

Din acest motiv, eu aş alinia această dramă cu iz de ciocolată elveţiană exact la nivelul afirmaţiilor că, românii care sunt nemulţumiţi de serviciile medicale din ţară, se pot duce să se trateze la Viena. „Se pot” duce, e adevărat din punctul de vedere al facilităţilor vamale; dar câţi dintre români „pot” face asta din punctul de vedere al veniturilor lor!?

Tot aşa şi cu creditele în franci elveţieni despre care nimeni nu ne spune cam câte sunt în toată România, unii agenţi financiari evaluându-le la câteva zeci de mii, unele aproximaţii din presă la peste o sută de mii, dar nimeni cu o cifră cât de cât real inventariată. În schimb, îi putem inventaria foarte bine pe şefii de partide care se înghesuie să-şi arate priceperea la propuneri legislative „în folosul populaţiei”, pe cei care vor convocarea Parlamentului, pe primul ministru care, exact pe tema asta s-a găsit să propună consultări cu opoziţia şi toate partidele, când n-a propus niciodată asemenea consultări pentru proiecte privind reducerea sărăciei, folosirea cu responsabilitate a fondului funciar al ţării, politica de perspectivă a asigurării locurilor de muncă. Etc, etc…

Păi nu vedeţi: Noi n-avem reale măsuri bancare pentru a asigura un credit agricol care să stimuleze producţia de căpetenie a ţării; n-avem condiţii financiare reale care să asigure funcţionarea IMM-urilor; n-avem decât o legislaţie fiscală de distrugere a clasei de mijloc, iar societatea nu are cum să conteze pe cel mai tenace motor de dezvoltare al ei, care ar putea fi întreprinzătorul român, dacă n-ar fi timorat de guvernare!… Nu avem toate astea, dar ne grăbim să convocăm şi Parlamentul şi consultări între toate orientările politice, pentru această problemă a câtorva zeci de mii sau, hai: peste o sută de mii de beneficiari de credite. Problemă pe care o poate rezolva foarte bine şi în linişte Banca Naţională cu Ministerul Finanţelor şi Comisiile Buget-Finanţe ale Camerelor, toate aceste foruri având, în speţă, capacitate de rezolvare competentă şi operativă.

De unde, oare, această gonflare până la „ interesul naţional”?!

Hai să luăm cifra maximă: Peste o sută de mii de debitori ai creditelor bancare. Hai să zicem că, dintre aceştia, mai bine de jumătate sunt oameni cu anumite pretenţii, dar cinstiţi şi oneşti cu cheltuielile lor. Contează aceştia?… În ochii acelora care fac scandal şi agitaţie, cred că nu. În ochii lor contează ceilalţi – treizeci sau patruzeci la sută – care sunt ei înşişi, sau rudele lor, sau clientela lor politică. Pentru că cine altcineva în ţara asta are pretenţii financiare de nasul francului elveţian?!

Deci, e vorba de douăzeci-treizeci de mii de debitori pentru a căror dreptate se zbate toată clasa politică şi presa aservită: Să dea ordonanţe de urgenţă, să convoace Parlamentul, să facă legi care să-i apere, să… să… să!…

Ăsta-i tot secretul: S-au cocoţat în scaune de făcători de legi, ca să şi le facă pe cele ale intereselor lor. Aşa cum Hrebenciuc se zbătea cât mai era parlamentar să grăbească o lege prin care să scape când i se va afla adevărata identitate penală, aşa cum alţi parlamentari par că vin cu năstruşnice propuneri legislative, dar au în textul propus nişte scopuri numai de ei ştiute, aşa cum unii miniştri iau măsuri de aplicare a legilor care sunt, de fapt, pregătirea cu trei mişcări de şah mai înainte a vreunei lovituri pe care vor s-o dea sub protecţia Legii şi, mai ales, cum, zeci de legi de interes cu adevărat naţional sunt amânate şi tergiversate sine die pentru ca să-şi facă loc cele ale intereselor lor, se procedează şi acum.

Adică ni se distrage încă o dată atenţia de la inexistenţa câtorva legi temeinice care să asigure progresul societăţii româneşti, pentru a se impune stufoasa legislaţie prin care trece neobservat firul roşu al unei activităţi legislative doar în favoarea parveniţilor din clasa politică.