„Petală roză de cais burată-n scamele de vis”

de Angela-Monica JUCAN

Petale de magnolii, petale de cais, cartea în care beletristica se întrepătrunde cu literatura de specialitate din sfera ştiinţelor psyche-ului, are un autor din perimetrul acestor două arte – cunoscutul doctor-scriitor maramureşean-chiorean – Ieremia Lenghel.

Ieremia Lenghel

dr. Ieremia Lenghel

Să zicem că planul de rezistenţă al construcţiei literare îl constituie romanul, dar finisajele includ bogate şi valoroase, spre largă folosinţă, elemente ştiinţifice, atât în limbajul narativ sau dialogal, cât şi în puncte pe i plasate din loc în loc. Scriitorul scrie. Doctorul explică. Cuvântul ştiinţei este clar şi tranşant, venind de sub peniţa unui autor specialist în domeniu, încât o interpretare literară a textului s-ar aventura pe un teritoriu plin de capcane sau ar găsi gata enunţat puţin mai încolo ceea ce tocmai descoperise (poate cu greu). Să nu mai vorbim de faptul că cititorului, fie el „de plăcere” sau „din interes”, îi va fi imposibil să identifice pasajele de ficţiune în masa de date reale – cunoscute sau verificabile. Căci psihiatrul ia asupra sa unele din derutele lumeşti, spre a mântui lumea de greşelile care decurg din acestea. Personajul principal, ca şi celelalte, apare sub nume fictiv, în timp ce i se atribuie date reale biografice ale autorului şi până şi versuri publicate deja de acesta. Acţiunea e plasată tot în timp, conjuncturi şi locuri reale, cu referiri la personalităţi cunoscute etc., dar intriga e mai plauzibil să fi fost inventată în mare parte de scriitor (doar cu inspiraţie din realitate). Însă cartea nu e scrisă pentru a fi examinată, ci pentru a fi utilă, iar cititorul cucerit tocmai prin senzaţia de corespondenţă cu adevărul a celor scrise, inducându-i-se un sentiment de certitudine, care îl plasează într-un spaţiu de siguranţă, un sentiment de încredere (că nu e prostit cu născociri) şi unul de linişte (că nu-i el cel incriminat). Ceea ce face ca şi sub aspectul compoziţiei literare cartea să fie ştiinţific creată.

Urmând însă firul titlului, vom vedea cum, cu toată premeditarea evidentă cu care scrie, doctorul e furat de scriitor. Şi scriitorul, ca scriitorul, emite semnale care comunică mai mult decât a ştiut că spune. Elementele cărţii, „tăte huc” (expresie luată din roman), conduc la concluzia că psihiatrul-scriitor, deşi face în câteva locuri teoria petalelor în general şi aminteşte şi de altele, în afară de cele de magnolii şi de cais, nu le-a ales degeaba pe cele două din titlu şi nu le amestecă (în subtext), ci unele sînt de magnolii şi altele de cais. Şi fiţi atenţi că pentru primele foloseşte pluralul, iar pentru ultimele singularul.

Petalele sînt complexul MEDA, nume format din iniţialele prenumelor a patru persoane feminine: Mona, Erika, Dina, Amelia, toate cu rol de tsunami în oceanul sufletului personajului Andrei, deşi primele trei sînt reprezentări ale atracţiei afective superficiale, care se bazează în principal pe nişte caracteristici fizice. MEDA reprezintă diversitatea în unitatea aceluiaşi ideal indefinit şi volatil (Amelia se fixează prin etica căsniciei, în paralel Andrei visând încă mult timp la alte petale roze) şi face contrast cu grupul muzical Trio NOI, care e unitatea în diversitate (diferenţă de suport şi diferenţă de abordare: analitică pentru MEDA şi sintetică pentru Trio NOI), unitatea care rezistă timpului şi în condiţii de despărţire. Poate că nu întâmplător a fost ales pronumele comunitar prin excelenţă, coagulant şi indestructibil.

Petale de magnolii, M, E, D produc mai mult impresionări ale retinei şi sentimente fals-profunde. Sînt magnolii „plurale” – fiecare din pluralitate fiind o oarecare –, pur decorative, procurând efemere emoţii, îmbogăţind doar impresia vizuală, magnolii egoiste, neproducând nectar (fapt certificat botanic). Petalele de magnolii se scutură de epuizare, după care planta intră într-o stare de lenevire, până primăvara următoare când florile reapar, lucru similar cu revenirile M-E-D (cu un telefon, cu o scrisoare, cu o vizită), la fel de infatuate şi pline de autosuficienţă, ca magnolia, deşi Dinei, autorul îi atribuie (nu ştiu de ce) profunzimea şi gravitatea trăirii, siguranţa statorniciei. E drept că şi magnolia produce fruct, dar el nu-şi foloseşte decât sieşi şi pentru generarea altor splendide înşelătoare aparenţe – chestiune de marketing. Fructele caisului însă sînt folositoare în primul rând altora, la modul concret, abia apoi pentru perpetuarea „speciei”.

Floarea de cais, singură Amelia, este matrimonială, sacrificială, altruistă şi modestă, este jertfa în folosul altora, reprezintă renunţarea la sine şi maturitate afectiv-emoţională. Ea îşi coace liniştită caisele pentru Andrei care o lasă acasă, în speranţa întâlnirii cu o magnolie. Caisul înseamnă împlinire, iar floarea lui este mult mai mult decât o simplă frumuseţe. De altfel, Timpul are împărăţia lui – spune spre final personajul principal –, iar în ea suntem datori să ne durăm fiecare un potir pentru durata sferelor veşnice, dincolo de secvenţele rapide. Încerci a înţelege prezentul şi a i te conforma, odată cu propria ta ascensiune. Cauţi, la poticneli, refugiu în amintire. Pătrunzi cu lucidul cognitivului în viitor, ajutat de conativ şi-nveşmântat în afectiv. Şi toată truda spre a sculpta în onix potirul.

Mona-Erika-Dina au (sau a?) deschis poarta unui labirint de aspiraţii neîmplinite, născătoare de nesfârşite interogaţii, autoînvinuiri, regrete, incertitudinea pasului corect. Eu, spuse Andrei […], când am iubit pe una, am iubit-o cu toată fiinţa. După ce, pe rând, pe rând, le-am pierdut, trăirea amintită a alergat prin labirintul de vise şi remuşcări, de la una la alta, într-o continuă şi tăcută mişcare browniană în speranţa aflării unde şi când era bine să mă fi oprit. Dar autorul pune concluzia privitoare la Andrei: „cine cere unui labirint mai mult decât să-l părăsească va rătăci totdeauna prin el şi nici de dragoste nu se va mai putea bucura”. […] // Apropiindu-se de ieşirea labirintului, sensul acestuia i se părea obositor, epuizant, interminabil. Andrei şi-a amintit însă de firul roşu al Ariadnei oferit de Amelia. Realiză, astfel, o lumină de altă nuanţă, o primăvară a concretului, a viabilului. Frapat de o frumuseţe blondă (Mona) sau brunetă (Dina) ori de o siluetă atractivă (Erika), Andrei va descoperi în Amelia imaginea întregului (şi voce, alte detalii le abstractiza). În orice caz, dacă relaţiile Andrei – M-E-D vor fi conţinut la început vreun dram de iubire, în timp (mda, rapida scurgere a timpului…) aceste iubiri au fost artificial întreţinute – ca magnoliile de pe prima copertă, hrănite în vază. Ramura de cais de pe coperta a patra nu pare desprinsă de pom, se prezintă într-o atitudine naturală şi sugerează o creştere – atribut legat de viitor, o promisiune de adevăr şi durată; firesc, pe aceeaşi copertă este imaginea autorului de pe vremea când întâlnea floarea de cais. M-E-D aşteaptă mereu să obţină ceva, de n-or fi murit, aşteaptă şi azi, şi bântuie insistent intriga povestirii, fie din iniţiativa lor, a celor trei magnolii, fie la „chemarea” lui Andrei. A nu aşteaptă nimic, ea se impune o dată, odată pentru totdeauna.

Petale de magnolii sînt de fapt toate mirajele care se opun realităţii. Momentul de profunzime al lui Andrei nu a fost o alegere de ochi frumoşi (deşi, pe lângă imaginea întregului, era stăpânit şi de ochii verzi), ci o acceptare a ofertei destinului, acceptare care se prelungeşte şi asupra profesiunii, consimţind să „îndrăgească” altă specialitate medicală decât cea visată. Tocmai în aceasta constă pledoaria medicului: a folosi pozitiv ceea ce se poate („scotomizând” idealul), a te opri la ceea ce are şanse de realizare şi de durată. Dar, stai liniştit, nu eşti dăscălit tu. Scriitorul îl încarcă cu toate şi-l chinuie pe Andrei, purtătorul biografiei sale. Este o pildă interesantă de egocentrism dăruit şi asumat. Ştiţi, „dintre care cel dintâi [păcătos] sînt eu”.

Deşi scriitorul nu face nici în final o diferenţiere de specializare între sorturile de petale (Andrei realiza, de data aceasta prin propria experienţă, că „timpul zboară fără întoarcere”, realiza că trăirile, petale de magnolii, petale de cais, spulberate de vântul atâtor primăveri, se îndepărtează prin tunelul timpului într-o masivă degringoladă şi că ele pot fi din ce în ce mai greu recuperate de lacunara amintire) sau de flori, cărora le atribuie în bloc calitatea vremelniciei (Rămase, apoi, esenţele trăirii, constaţi stupefiat că trăirea are durata unei flori [n. n. oricare]. Pe toată această durată, trăirea apare din vibranta clepsidră a timpului, atinge apogeul, printre bucurii sau vicisitudini, şi dispare, lent, mai lent ca evenimentele, tot în vibranta clepsidră a timpului), se sugerează în carte că există un moment (optim) în care omul, păşind în maturitate, trebuie să se supună unei descântări, să se elibereze de interesul pentru magnolii, şi autorul subliniază lămurit acest lucru: Treptat şi puţin câte puţin, paralel sau nu cu penetrarea ştiinţifică, erosul umanităţii a pierdut din obiceiul vremurilor romantice. // E corect şi normal, e bine şi necesar. Şi totuşi, fără să se gândească la această evoluţie şi alternativă, unii şi uneori simt pe cel de azi imaginând un eros ideal romantic. Respiră adânc aerul acestuia, mai ales în fazele înfiripării idilei, uitând că idila trebuie şi se alimentează de la concretul palpabil. Fundamentul construcţiei în acest caz este ca nisipurile mişcătoare, ca mirajul deşertului. Simte aproape, aproape trăirea conjugală şi o crede reală. Numai că, în realitate, mirajul prezintă culori acide care ard de la distanţă, mereu aceeaşi stare, oricât ai alerga. Doreşti o mângâiere? Nu reuşeşti. Când crezi că poţi să o posezi şi să o cunoşti mai bine, necunoscutul este prezent şi te anxietează. Dacă te îndepărtezi, afectivitatea atrage ca un magnet mirajul fiinţei iubite. Se speră din nou. Şi totul se reia de la început. Speranţa o etichetezi ca un bine. Ajungi însă la o plutire cvasireală între nesiguranţă şi perspective reale. Pentru Andrei, intrarea triumfală în cabinet a Ameliei, definitivă floare de cais, a fost momentul.

Cartea are toate atributele unui roman, dar în esenţă reprezintă un demers terapeutic, o aplicare a unui program de ameliorare a stării psihice a unui public destul de extins care se confruntă cu probleme de chivernisire a sentimentelor. Aşa că nu-i totuna ce petale.

În fapt, acest roman-vrai are trei obiective-cheie şi tot atâtea rezolvate prin exemple de depăşire a crizei: 1) atracţia fără finalitate (în dragoste sau în profesiune); 2) fatalitatea necontrolabilă (operaţiunile postuniversitare ale lui Lake, o incorectă apreciere a unei situaţii, mereu-reapariţile magnoliilor etc.); 3) valorificarea datului (ceea ce poate presupune renunţări). Nu mi-am dat seama dacă doctorul pledează pentru împăcarea cu soarta sau scriitorul ne transmite un definitiv-resemnat „asta e”. De-o fi una, de-o fi alta, învăţătura de însuşit este că întotdeauna cuvântul decisiv trebuie să-l aibă creierul. Inima să se lecuiască.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: