DESPRE CUM MI-AM DAT FOC LA VALIZĂ

Paul Antoniu_Florile copiilor dupa spectacolul de adio

Motto: „Gura bate c[…]” (din proverbele românilor)

de PAUL Antoniu

Zece ani au trecut de – atunci… Motiv pentru care o marcare a evenimentului (să-i zicem…) se impune. Mai exact, zece ani s-au împlinit în data de 9 iunie 2014, când am primit o hârtie oficială prin care mi s-a adus la cunoştinţă: „Prin prezenta vă facem cunoscut că în data de 30.06.2004 contractul dumneavoastră de muncă expiră şi nu va mai fi prelungit”. Director general… nea cutare.

Totul a pornit de la nemarcarea (în acel an), în nici un fel, a Zilei Internaţionale a Teatrului din data de 27 martie (2004). Ca de fiecare dată până atunci, trebuia ca şi în seara acelei zile de sărbătoare să jucăm un spectacol gratuit pentru spectatorii noştri fideli, directorul instituţiei – generalul! – având onoarea ca, înainte de ridicarea cortinei, să dea citire mesajului primit (cu o săptămână înainte) de la Preşedintele Institutului Internaţional al Teatrului. Poetul – gazetar şi om de teatru, de pioasă amintire – V. R. Ghenceanu scria, cu amară ironie, în „Graiul Maramureşului” din 31 martie 2004: „La Teatrul Municipal din Baia Mare, de Ziua Internaţională a Teatrului (27 martie a.c.) conducerea a dat… relache.” Domnia Sa avea perfectă dreptate!

În ziua următoare, m-am prezentat la director, pe care, respectuos, l-am întrebat (citez din memorie): „Ieri, Ziua Internaţională a Teatrului a fost tratată în teatrul nostru cu o condamnabilă indiferenţă. Domnia Voastră nu ştiaţi de această atât de importantă sărbătoare pentru toţi slujitorii teatrului???” A urmat o tăcere profund meditativă, după care: „Ce te priveşte pe d-ta?! Ia vezi-ţi de sarcinile de serviciu. Şi cu asta… basta!” A urmat un dialog tot mai încins, pe coridoare şi prin cabine mai întâi, iar mai apoi în presa locală. Următoarea epigramă, pe care am publicat-o în „Graiul Maramureşului”, a încins pălălaia de numa’-numa’: „Ş-am zis verde de rogoz / De pe când lucram în T. O. Z.[1] / (De prin anul ’54…) / M-am tot visat şef la teatru”, sau cam aşa ceva. „Până aici mi-a fost”, mi-am zis. Au urmat şicanele din partea unui „general” profund rănit în orgoliu, cea mai revoltătoare pentru mine fiind interzicerea de a mai imprima în studioul teatrului a episoadelor serialului de poezie românească „Poezia din turn”, apelând pentru aceasta, de-atunci încolo, la studiourile unor prieteni din oraş. S-a opus şi la expunerea în holul teatrului a unei profund regretate colege a cărei ultimă dorinţă a fost să plece pe ultimul drum din teatrul pe care l-a slujit cu devotament încă de la prima ridicare de cortină. Ideea aparţinându-mi, „generalul” s-a împotrivit cu înverşunare. Nu mi s-a permis nici să mă prezint la concursul pentru ocuparea postului rămas liber după izgonirea mea din trupa teatrului, deşi două spectacole în care jucam rolurile principale a trebuit să fie scoase de pe afiş, înlocuirea mea fiind posibilă doar dacă s-ar fi reluat repetiţiile da capo. O alinare în suflet, cât de cât, mi-au adus-o reacţiile din partea unor spectatori apărute în presa locală. Iată câteva titluri şi păreri: „Nu este drept şi nu-i adevărat” (preotul-poet Gheorghe Pop din Seini); „Politica pumnului în gură la teatrul din Baia Mare” (Adi Rusu); „Actorul Paul Antoniu a fost mazilit de conducerea Teatrului Municipal” (Ioan Buda Ţeţu).

„[…] Doar, între scenă şi actor este o viaţă fără de sfârşit. […] Mi s-a părut jignitor ca după aproape o jumătate de veac de teatru, un actor ca Paul Antoniu să fie scos din scenă prin două rânduri scrise pe o foaie albă. […] Noi îl privim pe actorul izgonit cu admiraţie firească. Cu zbaterile lui de-a face cunoscută poezia, românească mai ales, în urbea noastră. Unde, oare, se mai întâmplă aşa ceva, în ţară, ca un oraş să fie periodic sub dulcea povară a poeziei???”, scria gazetarul-poet Gheorghe Pârja, în editorialul publicat în „Graiul Maramureşului” din 16 iunie 2004. Se referea, desigur, la serialul poetic „Poezia din turn”, nevăzut cu ochi buni de către domnul „general” după declanşarea conflictului dintre noi.

Printre desele mele încercări de-a uita, şi nu numai de-a ierta, uneori făcând haz de necaz, nu puteam să nu-mi amintesc de o altă vorbă-nţeleaptă a românului: „Niciodată să nu te pişi contra vântului”. Punct!

[1] T. O. Z. – prima formă de gospodărie colectivă (înaintea C.A.P.-ului), la sate.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: