AYAGOOO!

MOTTO: „Oh, figuranţi studenţi, şi coregrafi […] / Culise şi costume cu false străluciri / o baie la subsol unde-mi spălam ciorapii…” (Ioan Alexandru, Teribilul actor)

de Antoniu PAUL

Paul Antoniu – Viitorul figurant pe scena Operei din Cluj

Habar n-am ce înseamnă cuvântul care reprezintă titlul de mai sus. L-am auzit pentru prima dată acum aproape 60 de ani, într-un cadru solemn: La „botezul figuranţilor”, cu ocazia primirii mele în rândurile acestora. A fost un adevărat ceremonial „concelebrat” de către un sobor de sacerdoţi (corişti şi figuranţi din opera „Aida” de Giuseppe Verdi), în frunte cu… Marele preot. Planificările pentru botejune se făceau cu săptămâni înainte, pe baza unei cereri prin care îţi exprimai dorinţa fierbinte de-a face parte din corpul de figuraţie al Operei Române, pentru că iubeşti sincer acest gen de muzică şi pe cei care o slujesc pe scena clujeană (nominalizându-i pe câţiva…); prioritate aveau studenţii fără o altă sursă de venit, dar şi proveniţii din rândurile… fomiştilor autentici. Mulţi dintre toţi aceştia erau şi nişte visători naivi, care se visau să devină şi ei nişte… cineva în domeniu. Vroiau să-şi împlinească visul pornind de jos de tot. Printre aceştia, am fost câţiva la care norocul ne-a surâs de-a binelea, chiar şi fără partituri în faţă. Deşi eram prisosiţi pe cei 7 lei/spectacol, nu ne-am dat bătuţi. Dacă ar mai fi printre noi şi Ioan Alexandru, ar veni şi el cu completări din propria-i experienţă.

Înainte de „botez”, candidaţii mai trebuiau să susţină şi o probă practică, constând din fredonarea unei arii sau a unei teme dintr-un pasaj orchestral, definirea unor termeni de specialitate, care este diferenţa dintre uvertură şi preludiu (referitor la operă, desigur) etc. Trecând cu bine peste toate acestea, urma „botezul figuranţilor”, o probă de foc, cum s-ar zice. Ritualul în sine avea loc doar la datele când era planificat spectacolul cu opera „Aida” de Giuseppe Verdi, mai precis cu o oră înainte de începerea acestuia; şi asta doar pentru că în acest spectacol de mare montare jucau toţi figuranţii (vreo 15 inşi), în mai multe tablouri, diferite roluri: ostaşi învingători în armata lui Radames (se intra în scenă pe celebrul „Marş triumfal”), învinşii-sclavi din armata lui Amonasro (tatăl Aidei), iar în penultimul tablou jucam rolurile sacerdoţilor-judecători care urmau să-l condamne la moarte pe Radames, pentru înaltă trădare. Cabinierele, din timp, ne aduceau la cabină costumele necesare. Candidatul la botejune era întins cu faţa în jos, complet dezbrăcat, pe masa din cabină, iar în jurul lui grupul de „sacerdoţi” îmbrăcaţi în costumele din tabloul judecăţii lui Radames. Marele preot îi învelea bucile cu un prosop umed, după care, cu mâinile întinse spre tavan, rostea cuvântul magic: AYAGOOO! Apoi, în cor, şi ceilalţi. Urma scena supliciului: viitorul figurant era muşcat de bucile acoperite cu prosop ud, de către fiecare sacerdot, cu marele preot în frunte. Şi tot aşa, de trei ori la rând. Şi toate acestea în numele Artei, care cere sacrificii chiar şi-n… curu’ gol.

Corpul de figuraţie se completa la începutul fiecărei stagiuni, căci studenţii absolvenţi plecau din Cluj şi trebuia să fie înlocuiţi. Noii veniţi nu puteau fi verificaţi în amănunt, astfel că ne pomeneam printre noi şi cu persoane mai ciudat-glumeţe. Cu toţii eram plătiţi per spectacol, „salariile” primindu-le o dată pe lună, la o dată fixă. Întârzierile, chiar şi numai de câteva zile, ne puneau în situaţii extrem de delicate, pe aproape toţi. Într-o iarnă, după o întârziere de aproape o lună, unul dintre noi, mai dus cu pluta şi cu gând de răzbunare, la un spectacol cu opera „Aida”, pe „Marşul triumfal”, cu paşi hotărâţi, a ieşit din rândul soldaţilor învingători, s-a oprit în plina lumină a rampei, şi a urlat peste sală, să se audă până în ultimul rând: „Să ştiţi că nu ne-au plătit de-o lună”! Orchestra, în fosă, a început să geamă ca-n ceasul morţii, cortina a căzut ca trăsnită, iar spectatorii sideraţi au început să aplaude, mai ales studenţimea de sus, de la „cucurigu”. Împricinatul, în costumul de scenă pe el şi cu hainele personale subsuoară, erou disperat, s-a urcat într-o birjă ce-şi aştepta clienţii la ieşirea artiştilor. Am deschis geamul cabinei dinspre stradă şi-am strigat din toţi bojocii: „La balamuc, birjar!