Câtă splendoare!

Toamnă românească – pictură de Ion Georgescu-Muscel

de Ion GEORGESCU-MUSCEL

Câtă splendoare pune Dumnezeu pe câmpuri
Şi cât de demni de ea ar trebui să fim!
Vrem grabnic a deschide porţile misterului,
Să ne-agăţăm cu lăcomie de torţile Cerului…
Eu şi Timpul – ne scotocim reciproc prin sertare;
Dau de enigme, de nedeschise uşi
Trec prin poiene spuzite de brânduşi
Şi parcă-nsemn ceva că mi-e dat să le văd…
Într-un străfund de vis şi la răscrucea nopţii
Îmi zgâlţia necunoscutul uşa
Şi-am smuls cu disperare de clanţă să-i văd faţa,
Dar alte şi-alte uşi, ca pagine la carte,
Se tot cereau deschise pân’ totul a pierit.
Slugă mă vreau, cinstită, la Cel ce m-a trimis
Şi mă veghează-ntruna de după-un colţ de nor,
Căci numai El cuprinde necuprinsul
Şi ţine-n desfătări pe om cu dinadinsul –
Atâta merit cântărim cât ştim ca să iubim:
Câtă splendoare pune Dumnezeu în fluturi
Şi cât de demni de ea ar trebui să fim!

Baden / Decembrie 2012