„PE PREOŢII CEI DINTRE VOI”

Cln_a (1)

de pr. Nicolae STOIA

De ori câte ori s-a impus de-a lungul timpului necesitatea traducerii şi editării unei noi versiuni a Sfintei Scripturi, Biserica Ortodoxă Română şi-a asumat actul respectiv cu o deplină responsabilitate. Ea desemnând, în acest sens, persoane înzestrate cu o maximă erudiţie biblică şi filologică, deci capabile să redea cât mai fidel esenţa cuvântului revelat. Deoarece, aşa cum avertiza Sfântul Apostol Petru, în Sfintele Scripturi „sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc – ca şi pe celelalte Scripturi – spre a lor pierzare” (2 Ptr 3, 16). În conformitate cu cele spuse: Noul Testament de la Bălgrad al Mitr. Simion Ştefan, Biblia de la Bucureşti, Biblia lui Şaguna, Biblia lui Galaction sau recenta ediţie a Bibliei în binevenita diortosire a ÎPS Mitropolit Bartolomeu Anania sunt exemple ilustrând cu asupra de măsură cele sus-afirmate. Aceste ediţii constituindu-se în tot atâtea monumente de cultură teologică şi limbă românească.

Iacătă, însă, că acest început al secolului XXI ne aduce un fenomen insolit, cu implicaţii lesne de bănuit atât pentru integritatea ordinii bisericeşti, consacrată de-a lungul vremii, cât şi pentru acurateţea învăţăturii creştine. Pe căi obscure şi prin mijloace insidioase, societatea românească e invadată de un şuvoi de Biblii, cărţulii şi broşuri iţite ciupercăreşte, aidoma fiţuicilor din vremurile de tristă amintire a propagandei materialist-atee. Fie-mi iertată exprimarea! dar eu aş îndrăzni să le numesc ediţii-pirat, pentru voluptatea veninoasă cu care răstălmăcesc sensul cuvântului sacru. Ba, mai mult, indivizi umblăreţi şi lipsiţi de cea mai elementară cuviinţă, răsfirându-se ca un stol de vulturi refuzaţi de cer, te acostează în plină stradă şi, cu o încăpăţânare nedezminţită, sulemenită şi cu niţică isterie, se fudulesc cu priceperea lor într-ale mântuirii. Şi încai, cu o preţiozitate care te uluieşte, îşi debitează calabalâcul de idei de o platitudine înspăimântătoare. Oferindu-ţi, în spaţii publice, sau în cele mai neaşteptate şi inadecvate locuri, gratuit ori contra-cost Biblia. Apoi, exibând pretenţii de atoatecunoscători, dumnealor, cu gesticulaţii arlechineşti, se lansează într-o mărăcinoasă pledoarie, dorind, cu un zel suspect, să te lămurească şi să te „iniţieze” în tainele Sfintei Scripturi. Şi, ciripind ţuguiat, te potopesc cu o răpăială de citate biblice, pe care le împopoţonează cu propriile lor comentarii doldora de stereotipii simpliste. Căci: „vrând să fie ei învăţători ai legii, nu înţeleg nici ceea ce spun, nici cele pe care le susţin cu atâta tărie” (1 Tim 1, 7). Refractari oricăror sugestii sau replici, şi înşurubaţi în siguranţa lor searbădă şi monotonă, aidoma ochiului spart şi neînstare să vadă lumina, nu ştiu nici ei prea bine ce anume vor să demonstreze, fiindcă „au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoaşterii” (Rm 10, 2). Izbutind totuşi, cu o irecuzabilă insistenţă, să semene derută în sufletele unora nu îndeajuns de întăriţi în dreapta-credinţă. Spre a ilustra faptele sus-pomenite, mă rezum la un singur exemplu – şi nu ar fi deloc o problemă să-l triplăm ori să-l împătrim – din care se vede chipul cum e răstălmăcit, cu o neghiobie înfumurată, sensul cuvântului revelat. Iar atunci când grija dumnilorlor zeloasă, aferată şi îndârjită de interese obscure o impune, însăşi logica discursului biblic e sacrificată cu o linişte tupilată în priviri înalte, reci şi dispreţuitoare, duhnind de la o poştă a mândrie pompoasă şi stridentă. Mă refer la acele locuri noutestamentare, în care, ori de câte ori e menţionat cuvântul prezbiter, respectivele ediţii neoprotestante nu ezită să-l redea prin „bătrân”. Asta cu scopul de a crea impresia falacioasă că niciunde în paginile Noului Testament nu se fac referiri la instituţia Preoţiei. Şi, prin urmare, implicit la persoanele prin care ea este reprezentată, respectiv: episcopii, preoţii şi diaconii. Ignorând cu o cucernicie sclifosită şi cu o frivolitate oarbă, grăbită şi încăpăţânată, faptul că toţi autorii noutestamentari indicau, prin cuvântul prezbiter, tocmai pe acei bărbaţi cu atribuţii cât se poate de bine determinate în structura ierarhică a Bisericii.

E aproape de prisos să spunem că exegeţii autorizaţi ai Bibliei sunt solidari în a recunoaşte că termenul prezbiter avea un sens generic. Asta cel puţin în perioada de început a creştinismului, când Biserica, alcătuindu-se ca o comunitate de sine stătătoare, îşi stabilea propriile rânduieli de organizare internă. Într-un atare context, prin sus-pomenitul termen erau desemnaţi toţi slujitorii Bisericii, indiferent de treapta lor ierarhică. Spre a nu aminti decât câteva atari locuri care cer favoarea întregii noastre atenţii. Bunăoară la FA 20, 17 se spune că: „Pavel trimiţând veste din Milet la Efes, i-a adunat la el pe preoţii Bisericii”. Şi tot la Faptele Apostolilor, niţeluş mai încolo, la capitolul 21, 18, se reiterează că: „a doua zi Pavel a mers cu noi la Iacob. Şi au venit acolo toţi preoţii”. Chiar şi numai din aceste două texte noutestamentare rezultă că prin termenul respectiv erau desemnaţi, deopotrivă, toţi slujitorii Bisericii: episcopii, preoţii şi diaconii. Două lucruri se desprind cu o îndestulătoare certitudine din textele sus-amintite. Şi anume că:

  1. Termenul prezbiter avea în Noul Testament o valoare generică, desemnându-i, uneori şi poate că şi mai des, aşa cum s-a văzut în sus-invocatele texte, pe toţi slujitorii Bisericii. Un exemplu limpede, în acest sens, ni-l oferă Sfântul Clement, unul din părinţii postapostolici şi episcop al Romei, într-o lucrare redactată în anul 92. Vorbind despre succesiunea apostolică, el aminteşte aici că: „episcopii erau numiţi şi prezbiteri”[1].
  2. Chiar dacă termenul respectiv avea o valoare generică, asta nu înseamnă că treptele ierarhiei bisericeşti se confundau sau că atribuţiile celor care slujeau în Biserică nu erau limpede conturate. Dimpotrivă, asta-i o altă gâscă-n altă traistă, fiindcă niciunde în paginile Noului Testament nu se fac confuzii între îndatoririle care le reveneau celor ce aparţineau diferitelor trepte ale ierarhiei bisericeşti.

De bună seamă că motivul care i-a îmboldit pe protestanţi să facă atâta vâlvă şi să desfiinţeze Taina Preoţiei constă în aceea că fiecare om e un „preot”, conform referatului de la 1 Ptr 2, 9, unde se afirmă că: „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonosit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată”. Numai că, Biserica Ortodoxă nu a refuzat niciodată această însuşire a făpturii umane. Ba, dimpotrivă, ea afirmă otova că aceasta e singura sa justificare în creaţie. În sânul căreia omul a fost „chemat” (Rm 9, 11) de Dumnezeu Însuşi. Şi, şi mai abitir încă, Biserica susţine că omul are imprimată în însăşi structura lui această nobilă demnitate. El fiind, prin obârşie, din „neamul lui Dumnezeu” (FA 19, 29). Omul nu este o prezenţă arbitrară în lume. Deşi trăieşte în lume, el nu îi aparţine lumii, ci poartă răspunderea ei, întrucât el e de un sânge cu ea. Omul e conştiinţa de sine a lumii şi cel ce răspunde pentru destinul ei. Din acest unghi, calitatea de preot a omului nu-i decât „concluzia calităţii sale de fiinţă responsabilă”[2]. În acest sens, fiecare om este „un preot, prin însăşi existenţa lui”[3]. Taina BotezBotezului, prin care suntem altoiţi în trupul tainic al lui Hristos: Biserica, vine să confirme această mirabilă însuşire a făpturii umane. Căci „în Botez eşti făcut rege, preot şi profet. Rege, când ai lepădat toate acţiunile urâte şi ai ucis toate păcatele; preot, când te-ai oferit pe tine însuţi lui Dumnezeu; profet, când înveţi drept cuvântul adevărului”[4]. Orice altă ipostază, decât cea de preot în creaţie, îl privează de sens. Deoarece, când doreşte să se rupă de lume, se condamnă la dispariţie, el depinzând în chip nemijlocit de lume. Aşijderea, când vrea să înţeleagă lumea, sfârşeşte prin a fi zdrobit de imensitatea ei. Când doreşte s-o abordeze din interior, se topeşte în inconsistenţa acesteia. Din aceste situaţii imposibile, fiindcă îl rostogolesc într-un labirint care se înnoadă şi se deznoadă la nesfârşit, îl salvează calitatea de chemat al Domnului în creaţie. Adică cea de chip după asemănare chipului Celui care l-a creat şi Care este, El Însuşi, Arhetipul preotului, al împăratului şi al profetului. Omul fiind „învestit cu demnitatea de preot, când se oferă pe sine lui Dumnezu; de împărat, în virtutea stăpânirii peste patimi; şi de profet, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti”[5]. În afară de această calitate generică, numită şi preoţie universală, Întemeietorul Bisericii, Iisus Hristos, a rânduit şi preoţia harică. Instituţie reprezentată prin persoane, pe care El „le-a ales” (In 15, 16) şi „le-a trimis să meargă la neamuri, pe care să le boteze, învăţându-le să păzească toate câte le-a poruncit El lor” (Mt 28, 19-20).

Prin aceasta, mă foarte grăbesc să revin la ediţiile neoprotestante ale Bibliei. Aşa cum afirmam dintru bun început, de ori câte ori se află în situaţia de a reda cuvântul prezbiter, ediţiile în speţă nu ezită ci, cu o insistenţă fertilă, demnă de o cauză mai bună, jupuindu-l de înţelesul genuin, îl echivalează, prin uzul şi abuzul interpretării, cu bătrân. Pentru exegeza scripturară onestă această tălmăcire e desigur una vârtos artificială. Tălmăcirea respectivă fiind de fapt o răstălmăcire grosolană, aidoma cuvintelor fără acoperire izvorând ca dintr-o pierdere de sine a conştiinţei cuiva. Motivele care stau la baza acestui fapt, precum şi implicaţiile ce decurg de aici, sunt de o notorietate excesivă. Însă eu, spre a rămâne în limitele celei mai generoase obiectivităţi, aş propune să admitem, pentru un scurt moment, mult mai mult decât atât. Adică să intrăm de-a dreptul în felul de a privi lucrurile al neoprotestanţilor şi să acceptăm că, pur şi simplu, termenul prezbiter ar avea înţelesul de bătrân. Dacă abordăm lucrurile dintr-un asemenea unghi, trebuie să recunoaştem că ne trezim azvârliţi într-o dilemă exasperant de reală. Anume aceea că lui Timotei, rânduit episcop în cetatea Efesului de însuşi apostolul Pavel (1 Tim 1, 3), deci el făcea parte din prezbiterii Bisericii. Cu alte cuvinte Timotei era un bătrân, dacă e să fim consecvenţi şi să respectăm modul neoprotestant de abordare a lucrurilor. Ei bine, lui Timotei, ilustrul său magistru i-a trimis două epistole. După felul în care i se adresează mentorul său spiritual în respectivele scrisori pastorale, rezultă indubitabil că destinatarul lor nu era nicidecum un om vârstnic, adică un bătrân. Varianată care, susţinută cu o meticulozitate scolastică de neoprotestanţi, fără să ia aminte şi la celelalte sensuri ale cuvântului în speţă, e condamnată să rămână unilaterală. Pentru că Timotei era un bărbat tânăr, altmintrelea nu prea putem înţelege cum ar veni să i se spună unui bătrân ca „nimeni să nu-i dispreţuiască tinereţea” (1Tim 4, 12). Aşijderea, în A Doua Epistolă către acelaşi Timotei, Pavel îi recomanda „să fugă de poftele tinereţii!” (2 Tim 2, 22). Să-i adresezi unui bătrân, reamintesc faptul că acesta este echivalentul termenului prezbiter întâlnit în traducerile neoprotestante ale Bibliei, un astfel de îndemn, cum e cel de mai sus, reprezintă o probă de răstălmăcire grosolană a cuvântului revelat şi, totodată, o sfidare a logicii. Şi ăstea sunt numai două mostre din care vedem cât de neaşteptat pot suna şi ce stranii semnificaţii pot dobândi cuvintele Sfintei Scripturi atunci când logica şi cadenţa discursului îi sunt sacrificate cu o nonşalanţă cameleonică de dragul unor interese meschine şi cu totul străine de duhul evanghelic.

Prezbiterii nu erau nişte simpli bătrâni, aşa cum se străduiesc prea afară din cale să ne convingă cazuiştii demagogiei neoprotestante, ale căror susţineri gureşe, articulându-se cu o hărnicie miriapodică, devin inutile prin lungimea şi platitudinea lor monstruoase, ci slujitori sfinţiţi ai Bisericii, adică episcopi, preoţi şi diaconi. Care nu era strictamente necesar ca ei să fie în vârstă. Aceste aspecte le deducem şi din alte texte noutestamentare. Aceluiaşi ucenic Timotei, rânduit episcop în cetatea Efes, Pavel îi reaminteşte câteva din calităţile unui persoane care ocupă o asemenea demnitate bisericească. Şi anume că: „trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor asupră-şi, măsurat, cuviincios, primitor de străini, destoinic să-i înveţe pe alţii, nu beţiv, nu bătăuş, ci potolit, nu certăreţ, nu iubitor de argint, bine chivernisindu-şi casa lui, avându-şi copiii ascultători cu toată bunăcuviinţa – că dacă cineva nu ştie să-şi rânduiască propria sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Tim 3, 2-6). Fără a face cu tot dinadinsul opoziţie de dragul opoziţiei, ba ne-am da chiar bucuros asentimentul, textul în speţă nu ne lasă nici măcar să înţelegem că s-ar impune ca episcopul să fie vârstnic. De altminteri, în toate locurile noutestamentare în care se vorbeşte despre prezbiteri, deci despre episcopi şi preoţi, se fac referiri, în mod special, şi la atribuţiile care le reveneau persoanelor respective în cadrul Bisericii. Pe temeiul celor constatate, din toate aceste locuri scripturare rezultă, cu o indubitabilă claritate, că termenul prezbiter nu avea sensul de bătrân, adică de bărbat vârstnic. Ci pe acela de bărbat cu îndatoriri bine determinate în structura ierarhică a Bisericii. Bunăoară în 1 Tim 5, 17 Pavel afirmă otova că: „preoţii care cârmuiesc bine să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura”. Din sus-amintitul preotietext, rezultă îndatorirea episcopilor şi preoţilor de a propovădui cuvântul sfânt, adică funcţia învăţătorească, precum şi cea conducătoare. Aceloraşi persoane le revenea şi misiunea de a se ruga şi de a-i sfinţi pe cei încredinţaţi lor spre păstorire. După cum deducem dintr-un alt text, în care se afirmă şi mai explicit că: „Este cineva-ntre voi bolnav? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului” (Iac 5, 14). Din 1 Ptr 5, 1-3 rezultă că, încă dintru-nceputul istoriei Bisericii, se făcea o netă distincţie între prezbiteri şi poporul drept-credincios. Deci între cei rânduiţi să fie păstori şi cei păstoriţi de aceştia. Aşa cum însuşi textul petrin afirmă limpede că: „pe cei dintre voi care sunt preoţi îi îndemn eu, cel împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu care vi s-a dat în seamă, veghind asupra ei nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu pentru câştig ruşinos, ci din tragere de inimă, nu ca şi cum aţi fi stăpânii celor care v-au căzut la sorţi, ci voi făcându-vă pilde turmei!”

Taină a Bisericii prin excelenţă, vasăzică de neconceput în afara ei, Preoţia a fost instituită de Însuşi „Marele Arhiereu Care a străbătut cerurile” (Evr 4, 14), Hristos, Cel ce le-a încredinţat urmaşilor Săi direcţi – apostolii: „bunătăţile Sale viitoare” (Evr 9, 11). Că de, El nu pe orişicine, ci în chip osebit pe ei „i-a ales şi i-a rânduit să meargă şi roadă să aducă şi roada lor să rămână” (In 15, 16). Acestor persoane le-a încredinţat Hristos puterea de a-I propovădui învăţătura în toată rotocolimea lumii, de a sfinţi şi de a conduce oamenii la mântuire. Iar apostolii, la rândul lor, au transmis-o mai departe nu orişicum şi, ba bine că nu, orişicărui neica nimeni, ci prin „rugăciuni cu postiri” (FA 14, 23) şi prin „punerea mâinilor” (1 Tim 4, 14), urmaşilor lor nemijlociţi: episcopii, preoţii şi diaconii.

_______________________
[1] Sf. Clement, Epistola întâi către corinteni, 44, 5, în Pr. I. Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. Andreiană, Sibiu, 2009, Vol. I, p. 26.
[2] Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc., 1978, Vol. II, p. 135.
[3] P. Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, Ed. Christiana, Buc., 1993, p. 199.
[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la II Corinteni, în Pr. I. Bria, Op. cit., p. 28.
[5] P. Evdokimov, Op. cit., p. 167.
Anunțuri

One Response to „PE PREOŢII CEI DINTRE VOI”

  1. Mirel Giurgiu spune:

    De ce exista atat de mult interes in sanul preotimii pentru cele materiale..?Pentru cele ale trupului in viata de zi cu zi ,inafara bisericii..?
    Ne apare ca o contradicitie evidenta cu cele sfinte ,abordarea pragmatica a existentei cotidiene de catrre multi dintre cei chemati sa dea exemplu de modestie si simplitate in viata publica..

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: