Vocea Poloniei în Europa

de Antoaneta TURDA

Antoaneta TurdaA vorbi despre cel de-al şaselea continent mondial ca întindere, Europa, cea despre a cărei denumire nu ştim nici azi ce origini are, înseamnă a ne gândi în primul rând la faptul că, deşi are doar aproximativ 10,5 milioane km2, ea a fost punctul de plecare, mai ales după secolul al XVII-lea al civilizaţiei din noile continente descoperite: cele două Americi şi ulterior Australia şi Africa, naţiunile europene întărindu-şi astfel rolul predominant în politica mondială, în special după începutul colonialismului, control care cunoaşte diverse forme şi în zilele noastre, această politică ducând, inevitabil, dincolo de explorarea noilor teritorii, la modificarea, la intervale relativ scurte de timp, a graniţelor Europei. Dacă ne-am pune întrebarea de unde vine puterea spirituală, în primul rând, a acestui continent, poate că ar trebui să căutăm un posibil răspuns în mitologia Greciei antice, pentru că aici Europa a fost considerată prinţesa feniciană pe care Zeus a răpit-o, după ce a luat forma unui taur de un alb strălucitor, ducând-o pe insula Creta, unde a dat naştere lui Minos, Rhadamanthus şi Sarpedon. Beneficiind, aşadar, chiar de la începuturile sale, pe un spaţiu mai degrabă restrâns, de aceea forţă pornită parcă din adâncurile sale, Europa şi-a arătat, de-a lungul timpului, aceea faţă strălucitoare care a degajat lumină şi frumuseţe din marile sale oraşe: Paris, Roma, Madrid, Londra, Varşovia, Praga, Budapesta, Bucureşti sau Moscova, aspectul ei balcanic, specific unei anumite zone geografice, de periferie, fiind relativ puţin cunoscut, aceasta determinindu-mă să mă opresc mai mult asupra sa, întrucât el vizează şi aspectul istoric. Mă refer aici în special la Imperiile care au dominat geografic şi spiritual Europa: Ţarist, Austro-Ungar şi Otoman, toate destrămate în 1918, imperii în care erau două moduri total diferite de trai: unul prosper, specific centrului, iar celălalt incomparabil mai sărac, predominant în teritoriile periferice ale imperiului. Acest din urmă aspect, al periferiei geografice şi spirituale actuale europene, este bine reprezentat de scriitorul polonez contemporan Andrzej Stasiuk (n. 1960 la Varşovia) care, în volumul Călătorind spre Babadag, propune o lume dezbrăcată de haina prejudecăţilor şi a splendorilor, aceea lume care a fost mereu la marginea civilizaţiei. Oprindu-ne la această carte, pătrundem în labirinturile unei călătorii care, depăşind statutul geografic, atinge problemele cele mai subtile ale societăţii, dintre care cea mai importantă pare a fi integrarea minorităţilor în ţările în care s-au născut dar care nu sunt de fapt ţările-mamă care să le asigure apartenenţa naţională. A vorbi despre Andrzej Stasiuk în acest context ideatic înseamnă a vedea o Europă compusă din felii care, puse cap la cap, formează un teritoriu de câteva sute de kilometri, fiecare spaţiu din acest teritoriu fiind un martor şi evocator al istoriei, la fel ca şi locuitorii care convieţuiesc pe aceste meleaguri, ajungând să le iubească, chiar de pe poziţie de minoritari.

Abordarea acestui scriitor contemporan prin prisma literaturii de călătorie, care, aşa cum bine au demonstrat-o exponenţii genului de-a lungul timpului, presupune, desigur, o atenţie deosebită la ansamblul detaliilor sociopolitice şi culturale pe care Andrzej Stasiuk le observă nu doar cu savoare şi plăcere, ci şi cu acel ochi care, fugind de strălucirea marilor oraşe, descoperă frumuseţea ascunsă a locurilor care par mizerabile şi locuite de oamenii săraci pe care soarta bună se pare că i-a ocolit, transformându-i într-o populaţie „din al doilea eşalon”. Mărturisind, la un moment dat, că imboldul călătoriilor sale porneşte dintr-o iubire infinită pentru ţara natală şi de la ideea lansată de Andersen că a călători înseamnă a trăi, Stasiuk demonstrează, pas cu pas, în paginile cărţilor sale de călătorie, că această modalitate de a medita în continuă mişcare, se materializează de fapt într-o experienţă polivalentă, care presupune raportarea nu doar la a vedea anumite spaţii, ci mai ales, a trăi experienţa acelui spaţiu cu tot ce implică aceasta: aspecte socioculturale şi care ţin de psihologia umană, acest din urmă aspect oprindu-se la cele mai de jos categorii sociale şi la spaţii uitate şi învăluite de o melancolie ce pare de neînlăturat. Văzută din această perspectivă, a periferiei, a unei Europe de „second hand”, cartea Călătorind spre Babadag se cere a fi receptată dincolo de o carte a disperării, una care, trasând un anume itinerar geografic, meditează asupra destinului uman prezent între aceste graniţe, prin această meditaţie, autorul propunând un alt mod de a percepe ideea de călătorie, şi anume a percepe acest concept nu prin prisma prejudecăţilor date, eventual de lecturile şi din vizionările unor documentare privitoare la aceste ţinuturi, ci din trăirile fiecărui individ prezent pe aceste meleaguri, prezenţă care, aşa cum o cere parcă şi titlul în care este folosit un verb la gerunziu, cere o anume continuitate din care este exclusă ideea de repaus, pentru că orice întrerupere a unei eventuale călătorii ar putea rupe vraja care poate să îl cuprindă pe călătorul care porneşte în zorii zilei spre zone de tot felul, cum ar fi că se află într-o ţară parcă strivită de istorie, pe nume România. Aici, în această ţară din care face parte Transilvania lui Dracula, se mai simte încă mirosul de bălegar (ceea ce duce la concluzia că, în ţările mici, oamenii trăiesc cu animalele lor, formând parcă un întreg de nepătruns şi de nezdruncinat) şi unde Delta Dunării te duce la un capăt al Europei, sau în Ungaria care nu este altceva decât un imens nod de cale ferată, există acele ţinuturi periferice care oferă o şansă unică pentru călătorul neobosit, şi anume aceea de a observa polonezi germanizaţi, nemţi românizaţi, ucranieni polonozaţi, sau urme ale unor cartiere evreieşti, precum şi cartierele mărginaşe ale ţiganilor, cartiere în care viaţa misterioasă pulsează departe de zgomotul general, toate acestea fiind fixate în parametrii unui multiculturalism fascinant din punct de vedere cultural, în ciuda asperităţilor umane. Periplul scriitorului polonez într-o lume parcă abandonată plictiselii şi ieşită din sfera istoriei, chiar dacă mai există în peisaj ruine care amintesc de trecut sau urme care sugerează amintirea suveranilor imperiilor, dintre care portretul lui Franz Josef se conturează clar într-un întins areal geografic. Călătorind, asemeni soldatului ceh Švejk, Andrzej Stasiuk, nu doar că ajunge în zone aproape necunoscute, ci şi vine în contact cu medii sociale care par a trăi în afara civilizaţiei şi într-un amestec lingvistic fermecător, chiar dacă nu se aud voci care să vorbească în limbile de salon, ci în ucraineană, ţigănească, maghiară, rusă sau română. Aşa cum, pe plan lingvistic, observaţiile pătrund în esenţa lucrurilor, cele legate de viaţa oamenilor acestui colţ de lume sunt la fel de pertinente, ajungând la o adevărată filosofie a vieţii şi a unei Europe aproape necunoscute, pe care autorul, descoperind-o cu un curios sentiment de bucurie dar şi de tristeţe, şi-o arogă cu acea supremaţie a omului care, din dorinţa de a cunoaşte lumea în ansamblul ei, e capabil să accepte şi faţa sa mai frumoasă: „Da, Europa mea e plină de animale. Porci mari, înglodaţi în noroiul de la marginea drumului, undeva între Tiszaörs şi Nagyiván, maidanezii din curţile cârciumilor din Bucureşti, bivolii din Răşinari, caii lăsaţi liberi din Černogora. Mă trezesc la cinci dimineaţa şi aud clinchetul clopoţeilor de la gâturile oilor. Plouă, şi mugetul vacilor este înăbuşit, plat, nepurtat de ecou. Odată am întrebat o femeie de ce îi trebuie atâtea vaci în gospodărie, de vreme ce şi aşa nimeni nu-i cumpără laptele. «Cum adică de ce?», mi-a răspuns, de parcă nici măcar nu înţelese rostul întrebării. «Dar trebuie să ţin şi eu ceva.» Pur şi simplu nu-i trecuse prin cap că ar fi putut rupe legătura arhaică dintre oameni şi animale. «Ce fel de oameni am fi, dacă n-am ţine animale?» Cam acesta trebuie să fi fost în linii mari sensul răspunsului ei, care trăda frica de singurătate a speciei umane.”[1] Aflat la periferia unei lumi care pare, în platitudinea ei, să nu aibă nici măcar câteva centre capabile a fi capitale şi în care doar vocea Greciei pare să fie mai puternică, scriitorul polonez străbate această terra incognita aşadar nu doar cu curiozitatea specifică oricărui călător, ci şi cu acea scrupulozitate de care are nevoie orice om animat de dorinţa de a-şi cunoaşte semenii, indiferent cărei categorii sociale îi aparţin, dorinţă concretizată în final în lungi şi profunde analize ale unei istorii vitrege care şi-a pus pecetea asupra acestor ţinuturi, transformându-le, aşa cum a fost bunăoară cazul Albaniei, României şi Bulgariei, în cenuşăresele locului. Meditaţia asupra destinului uman şi istoric naşte, firesc, sentimentul resemnării, atât de natural exprimat, la un moment dat: „Da, evenimentele, odată ce au trecut, nu mai e nici o problemă, cu condiţia să nu încercăm să fim mai înţelepţi decât ele, să nu încercăm cu ajutorul lor să ne rezolvăm problemele personale. Dacă le lăsăm în pace, ele se preschimbă într-o soluţie miraculoasă, într-o tinctură fermecată, care diluează timpul şi locul, mistuie calendarele şi atlasurile, preschimbă în dulce neant fapte simultane. Ce rost are să ne dăm cu presupusul?”[2] Întrebarea, care răsună într-o lume apoasă şi confuză, pare să nu cunoască răspuns, întrucât desfiinţarea graniţelor spaţiale şi temporare oferă, dincolo de un răspuns clar şi tranşant, unul mult mai complex, care se cere căutat în toate detaliile care alcătuiesc această lume capabilă de a stârni acest cumul de meditaţii, lume pe care scriitorul o descoperă în toată banala sa splendoare. Periplul prin acest univers uitat de lume şi care, în aparenta lui irealitate, este parcă gata oricând să se destrame sub ochii noştri, sporeşte desigur farmecul divagaţiilor istorico-geografice şi sociale născute în urma fascinantei călătorii care, deseori, stă sub semnul nostalgiei şi a temerii continue a modificării graniţelor (sentiment dat desigur de faptele istoriei), teamă exemplar relatată într-unul din pasajele referitoare la călătoria în Ucraina subcarpatică, teritoriu emblematic pentru ceea ce înseamnă şi a însemnat destinul istoriei: „Totul pare să sugereze faptul că nimic din toate astea nu va dăinui la nesfârşit, că Ubl’a, Héviz, Lendava, Babadag, Leskovik şi alte asemenea locuri nu vor lăsa urme destul de vizibile pentru a convinge că, până la urmă, cantitatea se va transforma în calitate, că se vor îmbina armonios una cu cealaltă şi vor începe să capete sens asemeni unei maşinării miraculoase.”[3] Privită în toată splendoarea sau mizeria ei, Europa, în ansamblul său, pare mereu fascinantă, deşi gata oricând de prăbuşire, spaţiile geografice care o compun oferind călătorului revelaţia dată de sentimentul deplin al vieţii, cu luminile şi umbrele sale. Privită pe felii, ca dintr-un ochean care stabileşte anumite contururi, ea este la fel de miraculoasă, pentru că privirea în detaliu, pe zone geografice, oferă acele amănunte care privesc, dincolo de viaţa în ansamblu, relaţiile dintre oameni într-un spaţiu multietnic şi multicultural, relaţii care trimit, inevitabil, la detaliile sociopsihologice, istorice şi geografice ale spaţiilor respective. O astfel de privire, a unei „felii europene”, care ne determină să ne concentrăm atenţia de la centru la periferie, adică din marile capitale ale Europei Apusene şi Centrale, spre zona Balcanilor şi extremităţile nordice ale continentului, ne obligă să ne amintim nu doar de puterea imperiilor care au dăinuit până în 1918 pe bătrânul continent, ci şi de acele grupuri minoritare mici, care dau un plus de farmec spaţiului central şi sudeuropean, spaţiu în care ţiganii şi evreii au adus multă culoare şi lumină şi acel spirit de libertate mult râvnit şi de populaţiile recunoscute pentru stabilitatea lor. A vorbi, aşadar, despre aceste spaţii geografice, înseamnă nu doar a trasa graniţele geografice, dintre care cel al Europei Centrale se detaşează în mod evident (el este compus din Polonia, până la Cracovia, Bucovina, o parte a Ucrainei, până la Llov, o parte a Serbiei, Croaţia, Italia de nord, compusă din Tirol, Bavaria, fiind interesant de urmărit sub două aspecte esenţiale: în primul rând al unor teritorii care s-au aflat sub dominaţia a două Imperii, cel Austro-Ungar şi cel Ţarist, iar al doilea aspect este cel strict geografic, care vizează, la rândul lui, alte două aspecte supuse acestei delimitări geografice, şi anume: splendoarea şi aristocraţia centrului şi umbrele periferiilor acestor imperii, ambele aspecte oglindite până în ziua de azi în acele teritorii), ci şi a studia toate aspectele socioistorice şi psihologice pe care le presupune amalgamul identitar din acest colţ de lume, în care teritorii mici şi aparent insignifiante oferă revelaţia unor descoperiri pline de acel mister strâns legat de tot ceea ce poate să ne dezvăluie faţa neştiută a lumii, faţă pe care Andrej Stasiuk o descoperă cu o voluptate unică, aşa cum mărturiseşte cu patos, la un moment dat, argumentându-şi această dragoste pentru o lume prea puţin senină şi aparent prea puţin frumoasă: „Aşadar, iubesc acest haos balcanic, maghiar, slovac şi polonez, iubesc această uimitoare gravitaţie a materiei, această minunată somnolenţă, această bagatelizare a faptelor, această beţie calmă, consecventă, în plină zi şi aceste priviri înceţoşate care rătăcesc fără efort de-a curmezişul realităţii, pentru a se deschide fără teamă spre neant.”[4] Această iubire necondiţionată, care implică acea iubire nemărginită pentru ţara natală, Polonia, îi oferă lui Andrej Stasiuk puterea necesară de a străbate drumuri nebătătorite, care se întretaie doar uneori cu cele care duc spre locurile mai accesibile, în toate aceste drumuri regăsindu-se şi porţiuni din propria-i ţară, care a început să se formeze în unitate şi entitate teritoriale în secolul al X-lea, sub dinastia Piast, primul conducător istoric al Poloniei menţionat în documente fiind Mieszko I (botezat în 966, când devine catolic, religie la care polonezii vor adera în cursul secolului următor). Părăsind universul literar al scriitorului polonez şi abordând numai istoria acestei ţări, putem lesne observa că ea s-a caracterizat prin toate marile etape istorice cunoscute şi de celelalte teritorii europene. În acest context ideatic, ne putem fixa la câteva repere cronologice care se derulează astfel: în secolul al XII-lea, Polonia s-a fărâmiţat în mai multe state mici, care au fost prădate de armatele mongole ale Hoardei de Aur, în 1241. Totuşi, secolul al XIII-lea se remarcă şi printr-o revigorare dată de consolidarea puterii regale din Cehia, marele stat feudal al Europei Centrale, şi recunoaşterea independentei ţării de către împăratul german Frederic II Hohenstaufen. Acum, în acest moment istoric, i s-a conferit statului o apreciabilă importanţă internaţională, mai ales după ce Ottocar II Premysl (1253-1278) a anexat regatului său Austria, precum şi regiunile slave din sudul Dunării (Stiria, Carinthia, Craina), întinzând hotarele regatului, de la izvoarele Elbei şi Oderului, până la Marea Adriatică. Sub domnia lui Vaclav II (m. 1305), habsburgii au acceptat ca Cehia şi Polonia să se unească într-un singur stat. Unirea şi consolidarea Poloniei au dus, în secolul al XIII-lea, la o puternică emancipare a populaţiei, inclusiv a minoritarilor, dintre care evreii s-au bucurat, prin Statutul de la Kalisz (1264), dat de către regele Boleslaw V cel Cucernic, de libertate religioasă şi garanţii împotriva acuzaţiilor calomnioase. Stabilirea evreilor în Polonia este atât de avantajoasă pentru această ţară, încât, cu aproape un secol mai tărziu, în 1344, regele Cazimir cel Mare le întăreşte drepturile, pentru a-i atrage în număr cât mai mare. În următorii 300 de ani, regatul unit al Poloniei şi Lituaniei a devenit cel mai întins stat din Europa, cuprinzând numeroase noi teritorii din est, printre care şi Ucraina. În aceste condiţii, populaţia evreiască se dezvoltă cultural şi numeric. Găsim, astfel, în 1490 în Polonia 30.000 de evrei şi 300.000 în secolul al XVII-lea. Evreii din această perioadă sunt trataţi ca grup distinct, aparţinând regelui, acest grup evidenţiindu-se prin limbă, cultură, şi îmbrăcăminte. În 1648, liniştea lor e tulburată de invazia slavă, adică de cazacii conduşi de Hmelnitki, şi apoi, în secolul următor, de polonezii al căror teritoriu se va diviza în trei etape: 1772, 1793 şi 1775, teritoriul fiind împărţit între Rusia, Prusia şi Austria, populaţia evreiască fiind şi ea împărţită, cea mai mare parte a ei ajungând în Imperiul Ţarist, unde Ecaterina cea Mare, cunoscută pentru deschiderile sale culturale, din perioada de domnie (1762-1796), a oferit evreilor aceleaşi drepturi ca şi creştinilor. Abordarea chestiunii evreieşti în Polonia este, de altfel, una foarte importantă, care a luat amploare de-a lungul timpului în această ţară, indiferent cum a fost împărţită şi sub care regim politic s-a aflat, fapt dovedit şi în următoarele secole, care au urmat perioadei de domnie a Ecaterinei cea Mare. Putem vorbi, în acest context ideatic, aşa cum remarca Joanna Tokarska-Bakir, cunoscut antropolg, despre adevărate rădăcini evreieşti în Polonia, care s-au extins până în zilele noastre cu aceeaşi putere pe care o aveau la începuturi, ele avându-şi izvorul în câteva precepte teologice care, la un moment dat, au fost cele care până la urmă au creat discrepanţe între evrei şi creştini. Abordarea evreimii poloneze în ansamblul său şi felul în care au fost receptaţi evreii în această ţară presupune luarea în considerare a două aspecte importante: cel al antisemitismului modern legat de evenimentele din secolele XIX şi XX, antisemitism anihilat de emanciparea continuă a evreilor, iar al doilea aspect este cel legat de antiiudaismul tradiţional, de origine creştină, aspect care implică vechi credinţe arhaice, ambele aspecte antiiudaice fiind extrem de vizibile în această ţară până în 1946 şi în anii care au urmat războiului, când, în urma persecuţiilor evreieşti, sociologii au început să studieze mai atent şi cu mai puţine prejudecăţi fenomenul evreiesc. Printre sociologii importanţi contemporani care s-au aplecat cu grijă asupra acestui aspect este Ireneusz Krzeminski, care, pe parcursul unui deceniu (1992-2002) a încercat să demonstreze că la baza antisemitismului nu a fost în primul rând motivul religios, ci unul de ordin social şi psihologic, aspect bine evidenţiat şi de Jan T. Gross, cel care a demonstrat, în urma cercetărilor sale, factorii socioeconomici care au stat la baza integrării evreilor în comunităţile poloneze, precum şi mecanismele politice şi psihologice (în special cele legate de prejudecăţile sociale) care au provocat pogromul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a fost pregătit temeinic cu mulţi ani înainte, pe plan psihologic, artistic şi religios.

Studiul iudaismului în Polonia este pentru antropologul Joanna Tokarska-Bakir un bun prilej de a coborî la rădăcinile antisemite printr-un studiu minuţios al acelor discursuri şi povestiri care îi prezintă pe evrei ca inamici. Studiind vechile legende populare care relatează despre profanarea ostiei de către evrei şi răpirea copiilor, Joanna Tokarska-Bakir scoate în evidenţă rădăcinile teologice care au dus spre antisemitism şi mecanismele sale, continuând astfel linia studiilor începute în 1930 de către Jan S. Bystron, care, în volumul Megalomania naţională, prezenta situaţia minorităţilor în peisajul naţiunilor europene, şi de orientalistul Tadeusz Zaderecki, care, la începutul războiului a înfăţişat pe larg această „legendă a sângelui”. Pe aceeaşi direcţie de cercetare, sunt studiile Stanislaw Vincenz, care a părăsit Polonia imediat după război, şi ale lui Aleksander Hertz, care, după stabilirea sa la Paris, a editat, în 1961, o lucrare despre locul evreilor în cultura poloneză.

Cercetările Joannei Tokarska-Bakir apar, aşadar, la începutul anilor 2000, într-un cadru ideologic complex şi novator, din care nu lipsesc nici câteva cercetări privitoare la ţigani şi evrei, efectuate la sfîrşitul anilor ’70. Născută în anul 1958, în plină perioadă comunistă, în Varşovia, Joanna Tokarska-Bakir şi-a realizat cercetările pornind de la pogromul din vara lui 1941 din micul orăşel polonez, Jedwabne, când au fost ucişi în jur de 1600 evrei şi toate cauzele care au dus la Surprinzând acest episod din viaţa evreilor dar şi a Poloniei natale, Joanna Tokarska-Bakir demonstrează, mai ales în volumul Legendele sângelui, toate cauzele ancestrale care au pricinuit populaţiei evreieşti revoltele populaţiilor în care ei păreau să se fi încadrat perfect, explicând că iudeii, parcă prin blestemul lui Dumnezeu, au avut şi au în continuare, acea „vână” nenorocită care îi îndepărtează de ceilalţi oameni.

Cercetările Joannei Tokarska-Bakir se înscriu într-o serie de cercetări efectuate din mai multe perspective, dintre care poate cea mai incitantă este cea privitoare la felul în care, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, Polonia îşi redescoperă trecutul iudaic şi propriile greşeli privitoare la exterminarea evreilor, aspect bine reliefat de către Jean-Yves Potel în volumul apărut în 2009 la Paris, la Editura Autrement, Sfârşitul inocenţei. Polonia şi trecutul său iudaic. Construindu-şi cartea pe principiul unui jurnal de călătorie în propria ţară, autorul prezintă, printr-un emoţionant recurs la memorie, locuri precum Auschwitz, gara Łódź-Ragedast, de unde au pornit primele convoaie cu ţigani şi evrei, ghetoul din Varşovia, dar şi cartierul evreiesc din Kazimierz din Cracovia, cu vădita intenţie de a face o reparaţie morală faţă de evreii care au supravieţuit, intenţie care vine să atenueze mitul unei Polonii inocente.

Atacarea problemei evreieşti din această perspectivă a preocupat şi tânăra generaţie de cercetători din care fac parte: Monika Adamczyk-Garbowska, Alina Cała, Barbabra Engelking-Boni, Jan Grabowski, Jacek Leociak, Dariusz Libionka, Bożena Szaynok care, la rândul lor, au renunţat la a vedea în trecutul istoric al ţării lor acea măreţie cu care le plăcea comuniştilor să îndoctrineze poporul. Cercetările lor privitoare la trecutul iudaic al Poloniei vin, aşadar, nu doar să înlăture un mit fals, ci şi, mai mult decât atât, să pună întrebări grave şi care nu pot fi ocolite, cu privire la relaţiile dintre polonezi şi evrei şi la responsabilităţile pe care ar fi trebuit să şi le asume poporul polonez după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Chestiunea evreiască din Polonia a stârnit întotdeauna interesul multor intelectuali, mai ales europeni, pentru că, aşa cum bine se ştie, evreii au jucat un rol foarte important mai ales în această ţară, precum şi în Spania. Un nume demn de reţinut în acest context este cel al francezului Jean-Yves Potel, care în perioada 2001-2005 a fost consilier cultural la Ambasada Franţei din Varşovia, după ce îşi făurise un prestigiu în ţara natală mai ales prin studiile sale privitoare la situaţia din fostele ţări comuniste şi cele despre evrei, în care caută să insiste asupra laturii lor pozitive, mai ales în contextul minoritar al Poloniei, ţara în care, după holocaust, numărul lor s-a micşorat vizibil, fapt care cere ca dialogul polono-iudaic să fie concentrat pe problemele majore ale convieţuirii celor două naţii, mai ales în noile condiţii sociale, când rănile trecutului încă mai persistă şi această minoritate stârneşte prejudecăţi şi sentimentul de intoleranţă. Studiile sale referitoare la evrei sunt oglindite cu minuţiozitate în volumul Sfârşitul inocenţei, prin care îşi propune să prezinte societatea poloneză raportată la trecutul său iudaic şi la efortul evreilor de a se integra în această societate. Abordând această problemă, Jean-Yves Potel provoacă cititorul la un recurs la memorie pentru a putea pătrunde pe căile întortocheate ale istoriei Poloniei, care, dincolo de chestiunea evreiască, este una extrem de interesantă, dacă ne gândim la detaliile fiecărei etape, pentru că ele dezvăluie, pe rând, nu doar partea întunecată a unei ţări care a fost mai mult oprimată decât liberă, ci şi acele etape luminoase în care această ţară a strălucit şi în care a primit, de fiecare dată, puterea de a lupta cu propriul destin, aşa cum reiese din toate etapele sale importante. Mărturie în acest sens pot sta câteva evenimente care conturează cronologia acestei ţări. Ele ar putea fi: secolul al XIII-lea când Władysław I devine rege al Poloniei reunificate (1320), iar fiul său Casimir cel Mare reface economia Poloniei, construieşte noi castele şi câştigă războiul împotriva Ducatului Rus (Lviv devine oraş polonez) sau domnia dinastiei Jagiellonilor, când Polonia îşi construieşte o alianţă cu vecina sa, Lituania. O epocă de aur survine în secolul al XVI-lea în timpul Unirii de la Lublin cu Lituania, în Uniunea statală polono-lituaniană. Cetăţenii Poloniei se mândresc cu libertăţile antice şi sistemul parlamentar, deşi Szlachta a monopolizat multe din beneficii. Odată cu acea perioadă, polonezii au privit libertatea ca pe cea mai importantă valoare. La mijlocul secolului al XVIII-lea, o invazie suedeză a trecut peste ţară ca un tăvălug, urmându-i numeroase războaie împotriva Imperiului Otoman, Rusiei, cazacilor, Transilvaniei şi Prusiei Brandemburgice, încheiate în 1699. În următorii 80 de ani, lipsa de strălucire a guvernului şi impasul instituţional au slăbit naţiunea, conducând la tendinţe anarhiste şi crescând dependenţa faţă de Rusia. În democraţia poloneză, orice membru al parlamentului avea dreptul să suspende orice lucrare sau proiect strigând: „Liberum veto”, în timpul sesiunii. Ţarul rus a reuşit să transforme acest fapt într-un avantaj al acestei vulnerabilităţi politice unice, oferind bani trădătorilor parlamentari, care în acest fel blocau consistent şi subversibil reformele necesare şi noile soluţii.

Existenţa Imperiului Ţarist care, aşa cum ştim, a durat până în 1917, s-a suprapus, în perioada 1866-1918, cu a Imperiului Austro-Ungar, destrămat în 1918, fapt care a avut multiple consecinţe asupra teritoriilor asimilate, printre care a fost şi Polonia.

Formarea şi apoi destrămarea celor două imperii a făcut ca împărţirea Europei să ducă la anumite concepte şi delimitări de ordin geografic, dar şi cultural, acest din urmă aspect delimitând-se mult de cel geografic, întrucât e vorba mai degrabă despre o geografie a mentalităţilor şi a unei anumite structuri culturale.

Conseciinţele acestor divizări vor fi diferite, în funcţie de puterea imperiului care a dominat aceste grupuri de populaţie, fapt bine evidenţiat în primul rând în cultura acestor comunităţi.

Abordarea din această perspectivă a conceptului de Europă Centrală trebuie privită, astfel, din toate unghiurile posibile, abordare în care e absolut obligatoriu să ţinem seama de faptul că termenul a fost propus de pangermanistul Naumann, iar încercările de a defini acest concept au aparţinut mai multor personalităţi, printre care Jacques Le Rider care, graţie lucrării Mitteleuropa, publicată în limba română, la Editura Polirom din Iaşi, în 1997, ocupă un loc aparte prin puterea de sinteză a câtorva nume şi idei care au definit acest concept. Conceptul dezbătut de cunoscutul profesor de germanistică de la Universitatea Paris VIII, care s-a remarcat de-a lungul timpului ca director al Institutului Francez din Tűbingen şi ca ataşat cultural al Ambasadei Franţei din Viena, cel al Mitteleuropei, noţiune de altfel mult comentată după terminarea Primului Război Mondial (deşi termenul acesta este prezent în vocabularul uzual german deja în jurul anului 1914) este unul care presupune o complexitate a unghiurilor de vedere şi un recurs la memorie pentru a ne aminti că el este un concept bazat pe conceptele fundamentale ale geopoliticii şi geografiei politice germane şi austriece. Primii intelectuali care au dezbătut acest concept au fost Joseph Partsch, Friedrich Naumann, Rudolf Kjellen şi Karl Haushofer. Abordarea acestui concept a fost făcută şi în contextul politic care a urmat după încheierea Primului Război Mondial, ea ducând la următoarele concluzii: izolarea Poloniei, ţările baltice, ca teritoriu pe care se întâlnesc forţele ostile Păcii de la Versailles, ideile lui Anton Pelinka care consideră Mitteleuropa o himeră intelectuală şi faptul că acest război a modificat noţiunea de Europă Centrală, noţiune care va cunoaşte alte modificări după al Doilea Război Mondial. Oprindu-se la această perioadă, a prăbuşirii imperiilor (să nu uităm că momentul rescpectiv a vizat nu doar monarhia habsburgică), Le Rider analizează în detaliu mai ales poziţia reprezentanţilor ţărilor mici, cum ar fi Polonia, Lituania şi Ungaria, ceea ce dă un prilej de meditaţie tuturor celor capabili să perceapă soarta acestor ţări, care pe parcursul istoriei lor au fost mereu bântuite de frica şi zbuciumul mutaţiilor teritoriale.

Concepţia privind Zentraleuropa capătă valenţe noi după alegerea Papei Ioan Paul al II-lea suveranul pontif, al cărui tată fusese militar în armata austro-ungară şi care a pornit dintr-o Polonie stăpânită de comunism, luptându-se de pe scaunul de la Vatican pentru prăbuşirea comunismului care, pornind de la o idee utopică, s-a dovedid a fi până la urmă o cruntă contrautopie, prăbuşirea lui ducând la divizarea multor teritorii şi la slăbirea puternică a fostei URSS. Amintindu-l aici pe regretatul Suveran Pontif, putem afirma, fără teama de a greşi sau a exagera, că datorită lui conceptul de Europă Centrală şi-a îmbogăţit semnificaţia, întrucât a fost, la un moment dat, unul dintre simbolurile acestei părţi a lumii.

Analiza exhaustivă a acestui concept care este şi azi într-o continuă mişcare a fost făcută în aşa fel, încât cele mai mici detalii în privinţa mutaţiilor geografice ale supremaţiei unor ţări, cum ar fi cazul Italiei, care în anii 1920-1930 a fost una dintre puterile Europei, sau a Franţei şi Angliei, care mereu au fost poziţionate ca mari puteri, să fie surprinse în aşa fel încât să demonstreze rolul lor în abordarea conceptului.

Dezbaterea pe tema Mitteleuropei până în ziua de azi, când asistăm la o nouă reîmpărţire a Europei, şi unificarea Germaniei, ridică întrebări justificate, dar rămase fără răspuns: Este acest concept o realitate, sau o fantasmă care bântuie mereu printre europeni? Este veridică ideea lui Havel că ţările mici se află parcă permanent într-o sală de aşteptare şi că această aşteptare ar putea fi inoportună?

Un loc de seamă în definirea conceptului l-a avut Milan Kundera (1 aprilie 1929, Brno) exilatul ceh care, trăind în Franţa din 1975, a teoretizat, mai ales din perspectivă istorică, în eseul Tragedia Europei Centrale, acest concept, propunându-l spre a dobândi o Europă model de cultură şi democraţie. Pornit spre Apus dintr-o ţară aflată sub regim comunist şi sub ocupaţie sovietică, Kundera explică prin motivaţii logice şi riguroase, de ordin politic şi cultural, necesitatea existenţei Europei Centrale, alăturându-se astfel polonezului Czeław Milosz care, în 1953, publicând Gândirea captivă, iar în 1959 Europa centrală, avertiza asupra pericolului sovietic. Inspirat din romanul conaţionalului său, Stanislaw Ignacy Iwaskiewicz, Insaţiabilitate, scriitorul polonez demonstrează, pas cu pas, răul pe care îl pot provoca artiştii care acceptă dictatura şi situaţia provocată de ocupanţi.Teoriile despre formarea şi rolul Europei Centrale trebuie aşadar discutate din prisma fiecărei ţări în parte, întrucât fiecare, în felul său, prin intelectualii cei mai reprezentativi, a adus ceva în plus la amalgamarea conceptului de Europă Centrală, concept care poate fi aplicat, fără teama de a greşi, şi câtorva dintre autorii care, pornind din ţările acestui colţ de lume, s-au stabilit pe alte meleaguri. În această situaţie sunt printre alţii, alături de Kundera, polonezul Sławomir Mrozek şi ungurul Konrád Győrgy. Abordarea conceptului de Europă Centrală nu se poate înfăptui fără a ţine cont şi de celelalte coordonate specifice, cum ar fi atitudinea existenţialistă a individului din acest colţ de lume, adică o permanentă osmoză între culturi, centrul trimiţând semnale spre periferie şi invers, oferind acestor indivizi un dublu sentiment al diferenţei pe axa periferie-margine, ceea ce îi face mai toleranţi, dar, în acelaşi timp, şi un puternic sentiment al identităţii. O a doua coordonată importantă este cea a specificului artei, în sensul că aici vorbim despre o artă utilitară şi cu o etică comună. Conceptualizarea acestei noţiuni ne dezvăluie, rând pe rând, o temeinică integrare a individului într-un spaţiu foarte permisiv, fapt care generează o mare varietate a modalităţilor de exprimare artistică, ceea ce face ca Europa Centrală să fie receptată ca un creuzet în care au loc experienţe unice şi extrem de valoroase, atât pentru ţara din care au pornit, cât şi pentru lumea spre care pornesc. Receptarea Europei Centrale, după Primul Război Mondial, deci după dispariţia centrului, adică a imperiului, trebuie făcută în virtutea schimbărilor interventite, dintre care cea mai importantă este o puternică individualitate a fiecărei ţări formate ulterior, individualitate în care însă se observă o tendinţă centrifugă şi o permanentă căutare a centrului dispărut. Această pendulare între periferie şi centru este evidentă la câţiva scriitori bănăţeni, cum ar fi: Franyó Zoltán, Aurel Buteanu, Ion Stoia-Undrea. Privind fiecare ţară marginală în specificul ei, după Primul Război Mondial, se mai poate lesne observa o tendinţă, şi anume cea a scrierilor de tip epopee sau fresce sociale, cum sunt romanele: Omul fără însuşiri al scriitorului austriac Robert Musil, E un pod peste Drina al scriitorului Ivo Andrić, Peripeţiile soldatului Švejk al scriitorului ceh Jarolslav Hašek şi Migraţiile, lucrare aparţinând scriitorului ungur Miloš Crnjanski.

Interesant în ceea ce priveşte literatura Imperiului Austro-Ungar sau cea inspirată din această temă este faptul că subiectul a fost o preferinţă a scriitorilor români ai generaţiei ’60, între care un loc de frunte l-au avut Nicolae Breban cu romanele: Îngerul de gips, Bunavestire, Amfitrion şi Sorin Titel cu tetralogia Ţara îndepărtată.

Periplul prin Europa Centrală şi considerentele sociopolitice care decurg din această aşezare geografică a ţărilor aflate în acest colţ de lume presupune acordarea unei atenţii speciale suferindei dar mereu aristocratei Polonii, formată ca stat unitar după Primul Război Mondial. Ce a însemnat, dincolo de euforia oamenilor unei ţări care se adună în propria matcă, această unire e interesant de văzut din mai multe direcţii, mai mult sau mai puţin conformiste, printre care sunt şi opiniile lui Witold Gombrowicz, considerat unul dintre cei mai originali, dar şi cel mai controversat dintre scriitori polonezi din prima jumătate a secolului XX, care declara, la un moment dat: „Cred că anul 1920 a făcut din mine ceea ce am rămas până astăzi, un individualist. Pur şi simplu fiindcă nu am reuşit să mă achit de datoriile faţă de naţiune în momentul în care o nouă ameninţare atârna asupra tinerei noastre independenţe. Acest fapt m-a plasat într-o situaţie impusă – nu aveam de ales. Patriotismul, dacă nu era însoţit de dorinţa de a-ţi sacrifica viaţa pentru patrie, era pentru mine un cuvânt gol. Şi fiindcă această dorinţă nu exista în mine, trebuia să trag toate concluziile… Era epoca în care agonizau anumite forme, altădată pline de viaţă, iar eu contemplam acest spectacol cu bucuria unui papă-lapte îndreptată vitejeşte spre viitor. Era agonia onoarei, această onoare de altădată solemnă şi înfricoşătoare, cu martori, joben, pistoale şi protocol.”[5]. Ruptura dintre cele două lumi se va transforma, de altfel, la Gombrowicz, dintr-una mentală, în una reală, autorul părăsind Polonia, la un moment dat, autoexilându-se în Argentina, nu înainte de se face cunoscut în ţara natală printr-o ironie care biciuia relaţiile interumane şi o societate bazată pe un convenţionalism stupid, conturându-şi astfel un potret de scriitor care îşi dezvăluie tot farmecul imaginaţiei şi al umorului pentru a înfrunta prejudecăţile şi ridicolul ce par să-l sufoce. A vorbi despre atitudinea de polonez a autorului romanului Trans-Atlantyk, roman în care se face remarca plină de reproş şi autoreproş care vizează o prea mare înrădăcinare a complexului polonez conservator şi învechit, înseamnă a înţelege o anumită atitudine, adică „o răfuială, chiar destul de dură […] nu cu vreo Polonie anume, fireşte, ci cu Polonia pe care au creat-o condiţiile existenţei sale istorice şi plasarea ei în lume (altfel zis, cu o Polonie slabă) sau mai exact, câte puţin din toate, ce doriţi: satiră, critică, tratat, distracţie, absurd, dramă – dar nu este nimic exclusiv, pentru că mă reprezintă doar pe mine, vibraţia mea, descărcarea mea, existenţa mea.”[6] Spiritul critic, dar probabil mai mult cel autocritic, îl face totuşi pe Gombrowicz să se înfăţişeze cititorilor săi ca un artist complex nu doar prin arta, ci şi prin atitudinea sa, care se dovedeşte una extrem de toloreantă şi atentă în special la evreii şi literatura lor, evrei care îi provoacă adevărate revelaţii din toate punctele de vedere, aşa cum mărturiseşte plin de entuziasm, dezvăluindu-şi, la un moment dat, prietenia cu Bruno Schulz, fascinantul pictor-scriitor care nu doar că a ilustrat prima ediţie a romanului Trans-Atlantyk, ci i-a şi luat apărarea când a fost acuzat de modernitatetea prea puţin înţeleasă de contemporanii săi.

Privind literatura poloneză cuprinsă în acest interval de timp (aprox. 1890-1940) cu scriitorii cei mai reprezentativi care s-au oprit asupra acestei acestei falii de timp, putem lesne observa că ei împrumută parcă toată strălucirea şi puterea centrului, a acelei Viene civilizate, în care locurile predilecte pentru personajele care nu reprezintă decât anumite clase sociale, precum funcţionarul, ofiţerul, negustorul, sunt: cafeneaua, cazarma, gimnaziul şi hotelul, toate aşezate într-o atmosferă deseori evreiască, sau chiar dacă nu neapărat evreiască, oricum foarte tolerantă, într-o atmosferă în care oamenii mai puteau savura tihna fermecătoare şi senzuală a târgurilor sau cartierelor periferice.

Ascultarea vocii literaturii poloneze din această perspectivă, cu accent pe ceea ce a adus atmosfera iudaică şi intelectualii evrei prin modernitatea mentalităţilor, ne obligă să fim aşadar foarte atenţi la toate intonaţiile transmise de scrierile scriitorilor de origine evreiască, pentru a putea savura mai bine complexitatea acestor scrieri, care, dincolo de modernitate şi sentimental tragicului, aduc un plus de melancolie, sensibilitate şi feminism, toate înmănunchiate, de cele mai multe ori, într-un stil cu fermecătoare digresiuni estetice, aşa cum a demonstrat atât de bine Bruno Schulz, cel care în 1992 a fost sărbătorit de UNESCO la centenarul naşterii şi comemorat la 50 de ani de la moarte.

[1] Andrej Stasiuk, Călătorind spre Babadag, Bucureşti, Rao International Publishing Company, 2006, p. 94.

[2] ibid., p. 176-177.

[3] ibid., p. 256.

[4] ibid., p. 273.

[5] Europa Centrală: Nevroze, dileme, utopii, Iaşi, Plirom, 2002 (coord.Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu), p. 5.

2 Ibid.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: