NEGOCIATORII CULTURII INFRACŢIONALE ÎNTR-UN EPILOG CU TRISTE ÎNVĂŢĂMINTE

de Corneliu LEU

Încă din toamnă – când s-au numărat bobocii de mai bine de două decenii ai acelui Hrebenciuc, care ne-a tot fost prezentat de partidul său drept unul dintr cei mai pricepuţi negociatori politici, fiind impus ca atare opiniei publice şi, cu sprijinul prostiei, neinformării, superficialităţii sau relei credinţe a unor confraţi din presă, vopsit în culori de diplomatică inteligenţă – bluff-ul catastrofei noastre politice a ieşit la iveală: Priceputul politician, capabil să abordeze pe linia înţelegerii orice adversar politic şi să netezească, tot pe linia acestei raţionale şi pragmatice înţelegeri, orice adversitate doctrinară, de program de guvernare sau de moment conjunctural, s-a dovedit a fi doar tentacula unei caracatiţe bine configurată şi insinuată în toate partidele, care, pe deasupra politicului, sau pe dedesubtul lui, în cotloanele mizere ale corupţiei, traficului de influenţă şi căpuşării bugetelor, aranja marile afaceri profitoare, în care culoarea de partid nu mai conta. Şi, la un moment dat, nici chiar faptul dacă eşti sau nu eşti la guvernare. Fiindcă una dintre tentacule tot era şi, conştiincios-mafiot, îşi făcea datoria redistribuind ilicitul profit sau ilicita influenţă către ceilalţi membri ai clanului de banditească întrajutorare.

Astfel, de la eticheta de „negociator”, care are o glorie a ei în priceperea aranjamentelor conjuncturale şi a criterilor de compromis raţional în slujba unor interese superioare ale politicilor, bătrânul Hrebe s-a dovedit a fi un biet pungaş care, mânjit fiind împreună cu alţii, din alte partide, are mai multă audienţă la ei decât lasă impresia, tocmai fiindcă-i băgat până la gât cu ei în afaceri necurate. Şi atunci, nu e vorba de nici o diplomaţie a tratativelor, ci doar de strigătul golănesc către gaşcă: „Mucles, bă!… Ce, vreţi să pierdem mălaiu?!”… Ca-ntre şuţii care se-nţeleg din privire când apare obstacolul, sau pericolul de a nu le merge pungăşia. Aveau băieţii „venituri” comune pe care nu erau fraieri să le piardă de dragul mofturilor politice. Iar, dacă se pricepeau la ceva, nu la negocieri se pricepeau, ci la a lucra mână-n mână pentru a fura cât mai mult. Ei nu erau negociatori, ci de-a dreptul jefuitori ai bunului public, impunând tot mai mult, prin neruşinarea cu care lucrau în reţea mafiotă, această cultură a infracţionalităţii în societatea românească.

Şi iată că a venit noul an, deschizând şi celălat canat al ferestrei penale, unde îi vedem, ca în ferestrele cu topless, portjartiere şi chiloţei dantelaţi de pe fosta Rue des Charboniers, sau din Eroszenter-urile porturilor hanseatice, pe „negociatorii” din altera pars: Udrea, Videanu, Pinalti. Una negociind cu Ponta interesele lui Băsescu, alţii negociind chiar cu mai avansatul Hrebenciuc interesele aşa-zise de partid. Şi tuspatru în legătură, fiecare, cu nepartinicul Cocoş, care are poreclă de om de afaceri încă din timpul guvernului Năstase plus, conform spuselor fostei sale jumătăţi, acces la SRI sâmbăta şi duminica. Astfel, se vede acum prea bine cine erau „negociatorii”: Ei nu aveau numitorul comun al unei comunicări intelectuale şi raţionale mai presus de interesele de partid, cum se califică marii bărbaţii politici care, cu patriotică simţire, construiesc punţi de înalt interes naţional între podeţurile cinstite, dar mai meschine ale partidelor. Ci îi caracteriza doar numitorul comun al şpăgilor josnice pe care le împărţeau împreună indiferent de apartenenţa politică, într-o relaţie mafiotă mai prejos de interesele de partid.

Servind doar nişte interese private de gaşcă, ei se bazau pe relaţiile murdare şi pungăşeşti care-i apropie, tratând cu cinism deschis şi amical, peste capul credulilor din partidul respectiv, în măsura în care aceia erau cinstiţi. Şi, cel mult, făcându-se că negociază. De fapt, termenul e altul: Ei negustoreau niste interese pentru ca gaşca lor de profitori interpartide să devină mai tare prin faptul că partidele conveneau asupra unor anumite măsuri şi nu se mai contracarau pe ideale criterii de doctrină sau chiar pragmatice, de program politic ori măsuri de moment.

Cu alte cuvinte, pungaşii diluau toate aceste elemente până la simpla hoţie profitabilă pentru ei. Hrebenciuc trata cu „omologii” lui din PD, PNL etc., aceiaşi cu care astăzi stă la mititica, la fel cum Elena Udrea trata cu Ponta, cu Sebastian Ghiţă, manipulând sume, ai căror „ordonatori de credite” lucrau, mai mult sau mai puţin, sub acoperire. Toţi „negociau”!… Dar nu mai presus, ca-n eleganţa tratativelor cinstite, ci mai prejos de interesele de partid, aşa cum am spus: în undergroundul mafiei care a înglodat ţara trăgând-o spre o cultură a infracţionalităţii. Şi condamnând-o la tot ce poate însemna decăderea morală a unei societăţi.