TIMPURILE MĂNĂSTIRII „ÎNVIEREA DOMNULUI” HABRA

01

Dealul Habrul văzut dinspre Săcălăşeni, locul vestitei mănăstiri

de Viorica URSU

Este vorba despre mănăstirea care se înalţă sub ochii noştri în hotarul comunei Groşi, spre Ocoliş, în locul numit dintotdeauna Habru. Locul acesta cu nume arhaic derivat poate din verbul latinesc habeo, habere, sugerează parcă ideea de avere. Desigur, a vechii mănăstiri, care cu sute de ani în urmă a fost deosebit de înzestrată de ctitorii săi (cu câmpii, livezi, vii, heleşteie, păduri). Aceasta ar putea fi o explicaţie a numelui acestui loc şi a mănăstirii, neexcluzând însă alta mai plauzibilă.

Demult, în timp, Habru făcea parte din domeniul cetăţii Chioarului. Proprietarii acestuia, Drăgoşeştii, voievozi ai Maramureşului, bogaţi şi puternici, au fost în măsură să zidească biserici şi mănăstiri, apărând mult timp prin ele elementul românesc. Domeniul acesta a devenit district militar, iar satele, aproape în întregime româneşti şi oamenii, de asemenea, erau supuşii cetăţii, având obligaţii militare de apărare şi întreţinere a ei, dar şi libertăţi şi titluri de nobleţe pentru fapte de arme deosebite. Districtul Chioarului cu mulţime de oameni liberi şi nobili români este Ţara Chioarului, un ţinut de o mie de kilometri pătraţi în jurul vechii cetăţii, cu o identitate istorică şi etnografică uşor de desluşit şi pentru că aici oamenii îşi spun până astăzi chioreni.

04

Locul vechii mănăstiri, Habru, situat la marginea Chioarului, se învecina cu domeniul fiscal Baia Mare, numit şi „Fisculaş”, şi care cuprindea satele iobăgeşti din apropierea sa, care erau proprietate a fiscului (ale statului feudal).

Hramul minunat şi împărătesc al mănăstirii, sărbătorit în a treia zi de Paşti, a fost astfel ales pentru că lăcaşul de închinare a reînviat el însuşi, iar acest lucru se întâmpla după 400 de ani de la distrugere. De asemenea, pentru că în legenda despre vechea biserică îngropată, clopotul ei ascuns şi el în adâncuri vestea Învierea şi se spune că îl puteai auzi dacă puneai urechea la pământ în noaptea de Paşti! Legenda bisericii îngropate a străbătut un timp îndelungat până la noi, păstrând vie amintirea mănăstirii de pe Habru.

Dar să vorbim despre timpul amintit şi îndelungat al mănăstirii, fiindcă, cel de al doilea hram sărbătorit la Mănăstirea Habra de 02astăzi aminteşte tocmai de măsura în ani a timpului şi în care Biserica îşi aşază rânduielile. Este vorba despre ziua de 1 septembrie, începutul Anului Bisericesc (Anul Nou Bisericesc).

Această zi din calendar are o dublă şi importantă semnificaţie religioasă. Ne spun preoţii că reprezintă începutul creaţiei lui 03Dumnezeu, acest mare fapt fiind consemnat de Legea Veche. Mântuitorul s-a adresat iudeilor în Templu tot într-o zi de 1 septembrie vorbind despre „Anul Domnului Bineprimit”, adică despre Anul Nou, care la acest popor tocmai începea. Aşadar, 1 Septembrie este o sărbătoare a timpului, iar Anul Nou Bisericesc marchează un segment dintr-un timp infinit, pe care Biserica îl consacră întâi de toate rugăciunii.

O sărbătoare a hramului în această zi ni se pare inspirat aleasă tocmai pentru că Mănăstirea Habra îşi măsoară timpul în multe sute de ani a căror povară poartă mult zbucium şi multă jertfă. Mai concret, timpul acestei mănăstiri sau istoria sa înseamnă primii vreo 200 de ani de la întemeiere, adică, din jurul anului 1400, până la distrugerea lăcaşului, faptă săvârşită în primii ani de după 1600. În acel timp, până la dispariţia sa fizică şi vremelnică, mănăstirea „de deasupra Băii Mari, din ţinutul Chioarului” a fost însemnată, ctitorită şi înzestrată de voievozii români amintiţi, asemenea surorii sale mai mari din Perii Maramureşului. A fost contemporană cu acea vestită mănăstire, reşedinţă episcopală şi amintită în documente împreună cu ea. Aveau să aibă şi aceeaşi soartă, ambele fiind victimele colaterale – am spune astăzi – ale conflictelor sângeroase dintre catolici şi protestanţi.

08Şi tot înaintea dispariţiei pentru un timp atât de îndelungat (adică pentru 400 de ani, după cum am amintit), mănăstirea de pe Habru a fost şi ea reşedinţa unui episcop luminat, care l-a sprijinit pe Mihai Viteazul în a aduce sub sceptrul său ţările române, cu toate ţinuturile lor. De aceea, Mănăstirea Habra este una din legăturile noastre, ale celor de pe aceste locuri, cu memoria domnitorului martir al credinţei ortodoxe şi al neamului românesc. Şi tot de aceea, Mănăstirea reclădită şi-a ales ocrotitori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, cinstiţi aici cu deosebire la 8 noiembrie.

Revenim însă, la timpurile mai de demult şi mai grele ale mănăstirii. Proscrisă, ca toate aşezămintele ortodoxe din Transilvania, împreună cu clerul respectiv, pentru vina de a-l fi sprijinit pe Mihai Viteazul, şi vechea mănăstire Habra, „acel loc zidit pentru ruga sfântă”, avea să suporte distrugerile, jaful şi abuzurile. Din documente întocmite de „toată preoţimea şi nobilime din ţinutul Băii Mari, Chioarului şi Sătmarului” în cauza refacerii lăcaşului sfânt (la 15 septembrie 1614), mai aflăm un lucru important despre mănăstirea distrusă cu ani în urmă, şi anume că avea menirea „din vechime, să se roage pururea sfinţilor pentru rămânerea ţării noastre”!

Aşadar, primul timp al Mănăstirii se încheiase după două secole de existenţă, iar ruga pentru ţară a fost întreruptă pentru următoarele patru secole, care vor reprezenta al doilea timp al ei. L-am putea socoti un timp pierdut dacă amintirea bisericii şi, prin aceasta, a mănăstirii însăşi n-ar fi supravieţuit prin legendă, de fapt, prin credinţa şi rugăciunea oamenilor din jurul ei, prin speranţa că ar putea vreodată să renască.

06Timpul acela îndelung şi nedrept a trecut, şi Mănăstirea Habra reînviată trăieşte acum al treilea timp al ei, măsurat până acum doar în ani. Sunt 23, de la începutul demersurilor pentru reclădirea vechii mănăstiri, şi 17 ani de la începutul reconstrucţiei sale. Spunem reclădire şi reconstrucţie, pentru că ni se pare cuviincios să respectăm trecutul îndelungat şi zbuciumat al acestei Mănăstiri şi, deopotrivă, pe ctitorii vrednici de pomenire ai zecilor de biserici şi mănăstiri din Maramureş şi Chioar – Drăgoşeştii, voievozii Maramureşului şi stăpânii Chioarului de acum şase veacuri.

Cât despre iniţiativa refacerii mănăstirii de pe Habru, dar mai întâi a reconstituirii trecutului său, a aducerii din istorie în actualitate a acestui subiect, apoi a o reclădi cu adevărat, reparând nedreptatea atâtor veacuri – să spunem doar că toate acestea sunt realităţi petrecute sub ochii noştri, ai celor de azi. Şi la care am contribuit toţi cei ce ne bucurăm că legenda a prins viaţă ca prin minune, iar Biserica, şi cu ea Mănăstirea Habra, există din nou.

ÎPSSa Arhiepiscopul Justinian Chira spunea adesea în cuvintele de învăţătură rostite în atât de multe rânduri în faţa sutelor de credincioşi veniţi aici, că „Mănăstirea aceasta este o minune dumnezeiască”! Poate că numai astfel se explică dăruirea oamenilor, dorinţa şi bucuria lor de a rezidi vestita mănăstire de altădată.

Aşadar, Mănăstirea Habra îşi măsoară timpurile, cele demult trecute, în vreo 600 de ani, iar timpul mai recent în mai bine de două decenii. Cât despre viitor, credem că va fi măsurat în toţi anii şi în multe secole care vor urma… Şi mai credem cu tărie că Dumnezeu va ocroti Sfânta Mănăstire Habra şi va ajuta credincioşii care se jertfesc pentru reclădirea sa!

*

Şi încă ceva despre timp şi anume, despre unul adesea nedorit, care se numeşte „niciodată”.

05Notând până odinioară din ceea ce se mai păstra în memoria satelor despre vechea mănăstire de pe Habru, un lucru m-a uimit peste măsură. Anume că „umblase”, până în zilele noastre, „o vorbă” prin satele din apropierea mănăstirii, deşi, poate nu în toate câte o înconjoară: „când a bate clopotul pe Habru”! Cu înţelesul de „niciodată” sau în nici o vreme, în nici un timp!

„Niciodată” pare să nu existe însă, din multe motive, ori din multe exemple ale vieţii, cel de care vorbim acum fiind unul dintre ele. Pentru că, de o vreme, pe Habru, clopotul „bate” din nou! Aşa încât, imposibilul de mai ieri a devenit peste vreme posibil, pentru că există ceva mai tare decât timpul trecător şi aceasta este credinţa.

Mi-a dat mult de gândit acea vorbă grea şi prin felul în care era spusă. Cred că s-a născut dintr-o îndelung neîmplinită aşteptare, dintr-o amărăciune a sufletului de creştin copleşit de nedreptăţi seculare aici pe pământul străbun, doborât de atâtea ori de minciună şi de trădare. Speranţa părea că murise, credinţa, însă, nu. Şi sufletul acela de creştin umilit, învins doar pentru un timp, dar nu ucis, avea să se ridice prin credinţă. Şi chiar s-a ridicat.

Mănăstirea Habra s-a rezidit şi „clopotul de pe Habru” bate din nou. E drept, după patru secole, dovadă, totuşi că timpul care poartă numele „niciodată” nu există atunci când credem cu tărie că ceva frumos şi bun, plăcut lui Dumnezeu trebuie să existe!

07

Bibliografie privind Mănăstirea Habra

Izvoare

A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. IX, Bucureşti, 1937, p. 26-29.

Hodinka A., A Munkacsi gorog-katolicus puspokseg tortenete, Budapest, 1900, p. 46-47.

Documente privitoare la istoria românilor, „Colecţia Hurmuzaki”, vol. XIV, Partea I-a 1320-1716, Bucureşti, 1915, p. 109-111.

Studii şi articole

Viorica Ursu, În legătură cu memoriul din 1614 adresat autorităţilor imperiale de românii din ţinutul Baia Mare, Chioar şi Sătmar, în „Marmaţia”, vol 5-6, Baia Mare, 1979-1981, p. 184-193.

Viorica Ursu, Preţuind legea străbună. Amintirea unei vechi mănăstiri de lângă Baia Mare, în „Credinţa românească”, Baia Mare, an. I, nr. 6, dec. 1990.

Viorica Ursu, Pelerinaj pe locul unei mănăstiri demult dispărute, în „Graiul Bisericii noastre”, Baia Mare, nr. 4-6, 1993.

Viorica Ursu, Se reclădeşte o vestită mănăstire, în „Graiul Bisericii noastre”, Baia Mare, nr. 1, 1997.

Viorica Ursu, Mănăstirea „Învierea Domnului” Habra, comuna Groşi, judeţul Maramureş, în „Pro Unione”, Baia Mare, an. IV, nr. 3-4, dec. 2001, p. 95-97.

Viorica Ursu, Mănăstirea Habra de lângă Baia Mare în sprijinul lui Mihai Viteazul, în „Acta Musei Porolissensis”, vol. XXIV, Zalău, 2002.

Viorica Ursu, Renasc vechile noastre mănăstiri, ctitorii ale Drăgoşeştilor, în „Marmaţia”, vol. 7/2, Baia Mare, 2002, p. 307-313.

Viorica Ursu, Mănăstirea Habra – „Cozia de lângă Baia Mare”, în „Graiul Maramureşului”, an. XXVI, nr. 4889, 21 apr. 2004.

Viorica Pârja, Ce înseamnă 400 de ani în istoria unui popor? (400 de ani de la atestarea documentară a Mănăstirii Habra), în „Graiul Maramureşului”, 13 nov. 2004.

Viorica Ursu, Pomelnicul Mănăstirii Habra – Groşi, în „Ortodoxia maramureşeană”, an. XIII, nr. 13, 2008, p. 129-136.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: