MONUMENTE DE ARHITECTURĂ POPULARĂ DIN ZONA CODRU – JUDEŢUL MARAMUREŞ (I)

Urmenis_2_foto_Traian Ursu

casa din Urmeniş

de Traian URSU*

Zona etnografică Codru, deşi unitară din punct de vedere cultural şi economic, localităţile cuprinse aici, de-a lungul secolelor au făcut parte din proprietăţi sau organizări administrative, respectiv judeţe, diferite. Faptul s-a perpetuat până în zilele noastre, când localităţile zonei, aproximativ 60 la număr, se află în judeţele Maramureş (31 dintre ele), Satu Mare şi Sălaj[1].

Denumirea de Codru a acestui spaţiu vine de la pădurile întinse existente odinioară, din care au rămas însă suprafeţe reduse astăzi. Sunt unele comune care au sub 20% din suprafaţă pădure şi doar una singură cu 41-50%[2].

Din trecut încă, se dezvoltă aici meşteşuguri legate de prelucrarea lemnului, din care localnicii îşi confecţionau aproape toate uneltele necesare ocupaţiilor de agricultori şi crescători de animale. Tot din lemn îşi ridicau casele şi anexele gospodăreşti[3].

Meşteşugurile amintite s-au perfecţionat de-a lungul câtorva mii de ani de locuire permanentă aici. Din epoca bronzului şi a fierului se cunosc urme de cultură materială scoase la lumină în localităţile Bicaz şi Oarţa de Jos[4] şi urme constante pe locul numit „Sub pădure”[5] în Ardusat. Toponime ca „La Cetate” în Asuajul de Jos, „Cetate” şi „Dâmbul Berţei”[6] în Ardusat sunt alte dovezi de locuire continuă aici.

Codrul a rămas în afara ocupaţiei romane, dar fiind destul de aproape de hotarul imperiului, populaţia de aici putea să intre şi chiar să rămână într-un contact permanent cu cultura şi civilizaţia romană[7]. Mai târziu, „în secolul al XI-lea, ţinutul zonei Codrului marca extremitatea nord-estică a ducatului lui Menumorut”[8] care era «o ţară» foarte întinsă, cuprinzând întreagă Crişana, adică teritoriul viitoarelor judeţe Arad, Bihor, Oradea, Sătmar, Sălaj (unde e pomenită aşezarea Zalău)[9]. De la sfârşitul secolului al XIV-lea şi până la 1470, această zonă va constitui o parte întinsă a domeniului feudal al voievozilor maramureşeni Balc şi Drag, iar în secolele XVI şi XVII a făcut parte când din principatul autonom al Transilvaniei, când din Austria[10]. Tot pe aici trecea, la sfârşitul anului 1599, graniţa stăpânirii lui Mihai Viteazu şi tot pe aici avea să se statornicească pentru un timp, la sfârşitul Primului Război Mondial, aşa-zisa linie de demarcaţie, a cărei depăşire prin luptă va duce la eliberarea în întregime a Transilvaniei de sub dominaţia străină[11].

Satele zonei Codru din judeţul Maramureş au făcut parte de-a lungul Evului Mediu şi după aceea, până la 1940, din comitatele şi judeţele Solnoc, Satu Mare, Solnocul de Mijloc, Solnoc-Dăbâca şi Sălaj. Dintre localităţile codrene, două sunt mai vechi, atestate documentar, de la 1231, ca în secolul al XIV-lea documentele să mai semnaleze încă 13, iar în următorul secol, alte 21. Aşadar, până la 1400 erau cunoscute 83,5% din totalul satelor din spaţiul amintit, alte şase fiind atestate în secolele XIV-XVIII, iar unul, în secolul nostru[12].

Constatăm că de-a lungul secolelor au dispărut 12 localităţi din zonă, faptul nu ne surprinde, având în vedere evoluţia istorică şi evenimentele prea adesea vitrege. Şi tot astfel au dispărut o bună parte din construcţiile de lemn, biserici, şcoli şi case cu anexele lor gospodăreşti. În prezent, se mai păstrează doar şase dintre vechile biserici de lemn[13]. Noile construcţii se ridică şi în Codru din materiale mai rezistente decât lemnul: piatră, cărămidă, beton, ţiglă, tablă şi atâtea alte materiale nou apărute şi care ajung cu uşurinţă aici, ca peste tot.

Procesul de înlocuire a construcţiilor de lemn cu cele din piatră a început sporadic în prima jumătate a secolului al XIX-lea, de când datează două dintre bisericile de piatră din zonă, cele din Odeşti, de la 1824, respectiv din Băseşti, de la 1846[14] şi a continuat în perioada ce a urmat. Acelaşi proces, în privinţa caselor şi anexelor gospodăreşti, a început cu 20-25 de ani în urmă, fiind în prezent în plină desfăşurare. Faptul ar trebui să ne îndemne la salvarea cât mai multor construcţii de arhitectură populară, indiferent de destinaţia lor anterioară, prin conservare „în situ” sau în expoziţii în aer liber. În viitor, aceste construcţii vor fi singurele exemplare care vor vorbi despre arhitectura populară din această zonă, dovezi materiale palpabile, adevărate documente ale istoriei noastre în general, monumente de cultură, de arhitectură în special.

Bisericile de lemn din partea ce o avem în atenţie a zonei Codru, şase la număr, reprezintă adevărate opere de artă. Cinci dintre acestea aparţin cultului ortodox, iar a şasea şi o clopotniţă aparţin cultului reformat-calvin. Ele se află în localităţile Arduzel, Bicaz, Buzeşti, Orţâţa, Someş-Uileac şi Ulmeni. Cele cinci biserici ortodoxe sunt construite între mijlocul secolului XVII şi anul 1739. Au, în general, acelaşi plan dreptunghiular, cu absidele pentagonale şi decroşate, dar cu unele deosebiri realizate încă din momentul construcţiei sau aduse pe parcurs cu ocazia reparaţiilor mai importante, ori ale mutărilor pe un alt loc în cadrul aceluiaşi sat sau chiar în alte sate. Cele din Bicaz, Buzeşti şi Orţâţa au pictura apreciată din punct de vedere artistic, degradată însă din cauza intemperiilor la care a fost expusă de-a lungul secolelor. Aceasta, datorită faptului că acoperişurile, mai cu seamă, erau întreţinute cu oarecare greutate de către comunităţi. În biserica de la Arduzel mai sunt doar urme de pictură pe iconostas, iar la Ulmeni, doar câteva scene de pictură din anul 1907 (executată de Sieber din Baia Mare). Toate aceste biserici sunt realizări deosebite ca arhitectură populară, decorul specific lipsind doar la cea din Ulmeni, tencuită în interior, ca şi în exterior. Materialul lemnos folosit în construcţia bisericilor amintite este cel de esenţă tare, respectiv stejarul.

În cele ce urmează, câteva din observaţiile noastre privind unele dintre monumentele de arhitectură populară din Codru.

ArduzelBiserica din Arduzel, monument istoric şi de arhitectură cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, a fost adusă de către localnici din satul Gârdani[15] în anul 1806[16]. pe baza elementelor de arhitectură şi a dimensiunilor reduse, 9,70 x 4,70 m, un turn înalt de 10 m, monumentul acesta poate fi socotit ca cel mai vechi[17] din zona Codru, datat la mijlocul secolului al XVIII-lea. Optăm pentru această dată pe baza unei inscripţii, ce-i drept, degradată din cauză că a fost arsă, aflată pe cununile de jos din partea de nord a absidei şi care indică anul 1650. Monumentul este situat în cimitirul vechi şi are faţa orientată spre sud, fiind protejată de o prispă care a fost adăugată, probabil, în anul 1806. Tot pe latura de sud se află şi intrarea scundă, de 140 cm, a cărui montant stâng este şi stâlp de sprijin pentru cununile peretelui vestic. Uşa din trei scânduri are cuie din lemn cu capete în formă de trunchi de piramidă în miniatură şi închiderea primitivă tot din lemn.

Dimensiunile reduse, în planul orizontal şi cel vertical, acoperişul dintr-un singur corp şi ferestrele mici fac să fie asemănată biserica aceasta cu o casă ţărănească, în care pardoseala este din pământ bătut.

Ca decor arhitectural, se remarcă, în exterior, arcadele şi stâlpii prispei, cu câte două inele la mijloc, capetele cununilor de bârne tăiate în trepte şi respectiv îmbinate în „coadă de rândunică”, iar în interior motivele incizate „dinte de lup” şi cruci pe ancadramentul uşii din pronaos, precum şi traforurile triunghiulare din pereţii laterali ai acestei uşi. Pe intradosul bolţii semicilindrice din naos se află un arc în semicerc cu rol funcţional dar şi decorativ prin „dinţii de ferăstrău” crestaţi pe el.

Bicaz_traian_ursuBiserica din Bicaz, cu hramul „Sfinţii Arhangheli”, construită în anul 1723[18], cu toate că pe ancadramentul uşii din pronaos se află inscripţia „B– (– 1779 mai 1 zi), pe baza căreia este datată 1779[19]. Această dată re referă la anul mutării bisericii de pe locul numit „Bârsa Bătrână”[20] vechea vatră a satului Bicaz, pe locul actual. Ancadramentul cu inscripţia prezentată mai sus are lemnul din care este confecţionată mult mai nou decât ancadramentul uşii de intrare. Ambele sunt bogat ornamentate, dar tehnica, distribuţia şi forma de realizare chiar a aceluiaşi ancadrament diferă. Pe ancadramentul uşii de intrare în biserică motivul torsadei are încolăciri la capete, în care sunt înscrise rozete, iar în partea centrală a motivului se află bastonaşe decorative, motiv identic, ca tehnică, loc de amplasare şi formă, cu cel de pe ancadramentul uşii de la intrare în biserica din Orţiţa, datată la anul 1720.

Biserica-monument, singura fără prispă, aici, se află în cimitirul vechi din centrul satului şi este orientată cu faţada spre sud, unde se află şi intrarea. Deasupra intrării era o inscripţie realizată cu culoare neagră în chirilică, acum aproape ilizibilă.

Turnul are o bază prismatică, un balcon cu câte două arcade pe fiecare latură şi motivul torsadei de jur împrejurul balustradei. De asemenea, un coif scund în raport cu corpul bisericii, din pricina unei furtuni care l-a distrus în anul 1948[21] nemaifiind refăcut în forma iniţială.

Acoperişul este construit dintr-un singur corp, a cărui greutate se sprijină parţial pe capetele de bârne tăiate în trepte.

Interiorul este acoperit de pictura realizată în anul 1781, de către preotul Popa Vasile. Această afirmaţie se bazează pe faptul că portretele de pe un montant al uşilor din absidă este însoţit de următorul text în chirilică: „Popa Vasile parohul locului acestuia”, iar pe piciorul mesei de altar, altă inscripţie cu aceleaşi caractere: „1781 Popa Vasile”. Pictura este în avansată stare de degradare, dar din scenele ce se mai disting constatăm că unele personaje poartă costume populare. De precizat că, personajele cu rol negativ sunt îmbrăcate în veşminte turceşti sau austriece. Decoraţia interioară este întregită de motive vegetale, de medalioanele de pe uşile împărăteşti şi de motivele ornamentale de pe ancadramentul uşii din pronaos: rozete, torsade, romburi, cruce înscrisă într-un trapez etc.

Casele din Urmeniş, Băseşti şi Tămăşeşti aparţin secolului XIX, cea mai veche fiind casa din Urmeniş. Materialul lemnos folosit este stejarul, iar ca fundaţie, piatra. De menţionat că toate au fost mutate de pe locul iniţial chiar dacă în cadrul curţii doar, ca cea din Băseşti, şi asta s-a întâmplat în deceniile 3 şi 4 ale secolului nostru. Când au fost aşezate pe fundaţie, uneori destul de înalte, ca cea din Urmeniş, de 0,50 m şi de 0,70 m, la cea din Băseşti. Pardoseala este din pământ la două case, iar la cea din Băseşti este din scândură. Plafoanele sunt drepte, din grinzi peste care s-au aşezat scânduri şi apoi un strat de pământ. Cu ocazia mutării, s-au înlocuit părţile de lemn degradate, uneori până la 70%, ca şi în cazul casei din Urmeniş, sau s-a mărit planul pe axa longitudinală, cum s-a întâmplat la casa din Tămăşeşti, unde tinda s-a mărit cu cca 2 m. S-a păstrat peste tot forma planului şi împărţirea spaţiului, fără a se adăuga vreo cameră faţă de planul iniţial. Acoperişurile au rămas în aceeaşi formă, cu patru ape, schimbându-se doar învelitoarea. Dacă iniţial toate au avut draniţă, azi au tablă la Băseşti, ţiglă la Urmeniş şi paie la Tămăşeşti.

Cele trei case au prispă pe două laturi mărginite de o areatură bogat ornamentată cu contrafişe cu proeminenţe, motivul torsadei pe frontonul prispei şi 5-7 inele în partea centrală a fiecărui stâlp de prispă. Cel mai decorat fruntar de prispă îl întâlnim la casa din Tămăşeşti, care are suprafaţa acoperită de două rânduri de crestături arcuite în partea de sus, urmând mai jos motivul torsadei, iar în partea inferioară o crestătură de-a lungul fruntarului.

Urmenis_1Casa din Urmeniş, de la numărul 165, aparţine familiei Bancoş Ana. Este construită în anul 1844, aşa cum ne spune inscripţia săpată pe un stâlp din partea de nord. De aici mai aflăm că meşterul se numea Flontaş Simion, despre care se spune că era din comuna Bârsăul de Sus, iar ctitorul avea un nume ce începea cu iniţiala B „ACEASTA CASE A LUI B. AU FECUT FLONTAŞ SIMION 1844”. Pe un alt stâlp apare înscris „ANUL 1844”. Casa este compusă din două încăperi. Are şapte ferestre, din care, şase au fost mărite, având dimensiunile de 100 x 70 cm, doar a şaptea este cea originală, de 70 x 50 cm. Pereţii sunt înalţi de 225 cm.

Casa din Băseşti, nr. 117, aparţine familiei Pop Gheorghe, construită în a doua jumătate a secolului XIX. Are trei încăperi, tinda, unde este intrarea principală, camera de zi şi bucătăria situată la nord şi camera de oaspeţi la sud. Din cele şapte ferestre, cinci au fost mărite, celelalte două fiind originale, cu dimensiunile de 65 x 50 cm. Pereţii au înălţimea de 225 cm.

Casa din Tămăşeşti, nr. 190, a aparţinut familiei Iluţ Ioan, iar în prezent se află în rezervaţia în aer liber din Baia Mare de pe Dealul Florilor. A fost construită în jurul anilor 1885-1895 şi are un plan compus din două încăperi, la care se adaugă, ca şi la cele mai sus prezentate, prispa, care aici este pe laturile de nord şi est. Are cinci ferestre, dintre care doar cea de la sud este originală de 40 x 35 cm.

______________

* TRAIAN URSU (1940-2010), a fost profesor de istorie şi muzeograf la Muzeele din Satu Mare şi Baia Mare, activitatea sa privind monumentele istorice, memoriale şi de arhitectură populară din zonele acestor judeţe. A studiat şi inventariat sute de obiective şi a propus ocrotirea lor de către stat şi comunităţi. A contribuit la valorificarea lor ştiinţifică, educativă şi a pledat neobosit pentru păstrarea şi preţuirea lor. Pentru Codru, pentru istoria scrisă acolo, pentru frumuseţea şi sobrietatea creaţiei populare codreneşti – poate mai apropiată de cea din Bihorul natal – a păstrat până la sfârşit o mare şi statornică admiraţie. A contribuit la organizarea primei manifestări ştiinţifice privind cunoaşterea etnografiei şi folclorului zonei Codru, desfăşurată la Satu Mare, la 11 octombrie 1975.

[1] Astăzi, există tendinţa de a se impune acestei zone atributul de „ţară”, vorbindu-se tot mai des în presă despre „Ţara Codrului”.

[2] Grigore Paşca, Codreanu Moldovan, Aurora Paşca, Judeţul Maramureş, Bucureşti, 1980, p. 152 (copiată şi mărită harta cu zona Codru).

[3] Tancred Bănăţeanu, Arta populară din nordul Transilvaniei, Baia Mare, 1969.

[4] Rezultatele cercetărilor arheologice organizate de Muzeul judeţean Maramureş în anii 1978-1980 au adus dovezi privind locuirea acestei zone din mileniul II î.Hr.

[5] Urme de aşezare au fost constatate cu ocazia perieghezelor efectuate în anii 1977-1979. La suprafaţă apar puţine fragmente de ceramică.

[6] Tradiţia locală spune că aici era o cetate.

[7] Dumitru Pop, Folclor din zona Codrului, Baia Mare, 1978, p. 9.

[8] Ibidem.

[9] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1972, p. 30-31.

[10] Dumitru Pop, op. cit., p. 10.

[11] Ibidem.

[12] În numărul de 43 de localităţi sunt cuprinse şi cele 12 dispărute: Barzlywk, Gálfalwa, Godonaz, Kamyn, Kolbázvanfalva, Kapalchfalwa, Onosthew, Papfalwa, Pathakfalva, Redefalva, Szaklád, Somas, cf. Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Bucureşti, 1968.

[13] Trei din cele şase biserici de lemn şi o clopotniţă sunt deja scoase din cult: Arduzel, Bicaz şi Buzeşti şi respectiv clopotniţa din Arduzel.

[14] Dar datarea bisericii din Odeşti diferă. Cf. Sematismul din 1900, p. 193 şi Sematismul din 1932, p. 64, din 1832, cf. Sematismul din 1914, p. 217 şi de la 1828 cf. Sematismul din 1936, p. 83. Pentru biserica din Băseşti, vezi, Sematismele din 1900, p. 191, 1914, p. 216, 1932, p. 59, 1936, p. 77.

[15] Ioan Tocaci din Arduzel a aflat de la un făt bătrân că biserica a fost adusă din Gârdani în jurul anului 1815.

[16] Sematismul 1932, p. 60 şi 1936, p. 78.

[17] I. Iurasciuc, S. Şainelic, Monumente de arhitectură populară: Bisericile de lemn din zona Codru, în „Satu Mare studii şi comunicări”, Satu Mare vol. III, 1975, p. 201 datează biserica în a doua jumătate a sec. XVII sau începutul sec. XVIII.

[18] Dionisie Stoica, Ioan P. Lazăr, Schiţă monografică a Sălajului, Şimleul Silvaniei, 1908, p. 203.

[19] I. Iurasciuc, S. Şainelic, Op. cit. p. 177

[20] Dionisie Stoica, Ioan P. Lazăr, Op. cit., p. 203.

[21] Informaţie primită de la Vasile Fodor din Bicaz nr. 99 (n. 1926), în anul 1979, iar meşterul care a refăcut coiful în forma actuală era din Băiţa de sub Codru.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: