VINDE TOT CE EŞTI!

foto_Amza Jucan_a

de pr. Nicolae STOIA

Tuturor: mall-urilor, big-urilor, super-marketurilor, general-stores, oboare
şi ălorlalte abatoare, în care se sufocă Frumuseţea
şi frageda fire umană moare.

Omul modern se îndreaptă, când cu salturi de suveică sprintenă, când la galop, de către fiinţă către propriu-i neant. Nu prin înfometare sau ca urmare a vreunui stupid accident atomic, ci prăpăstuindu-se sub povara bunăstării materiale, în care îl trage aţa să se lăfăiască tot mai năuc. Trăim în veacul consumerismului agresiv, care a generat o supraabundenţă de bunuri năpustindu-se asupra noastră din cotloanele economiei de piaţă şi alungându-ne din ambientul nostru de din ce în ce mai sărăcit. Pe care ni-l ocupă prin sufocare, făcând să ne simţim stingheri într-o lume industrializată în exces şi dominată de servo-mecanisme de tot soiul. Lume troienită de mormane de lucruri mişunătoare, sufocante şi mirosind a cavou al nimănui şi-al tuturora, lume împrumutând aspecte de cadavru anticipat. Lume în care plăpânda făptură umană se confundă ea însăşi cu lucrurile, întrucât se înfruptă tot mai abitir din inutilitatea şi foto_Amza Jucan_1nimicul lor. Când intri într-un super-market ai impresia că eşti absorbit în pântecul nesăţios al unui leviatan terifiant, până la a te deposeda de tine însuţi. Din cele mai neaşteptate unghiuri se năpusteşte asupra ta o orgie de reclame poftorindu-te de zor laolaltă cu ciocanele unei publicităţi deşănţate, care răsună de parcă ar vrea să-ţi asasineze auzul. Iar o haită de lucruri flămânde şi prisoselnice prin preţiozitatea lor deşucheată te pândeşte, îmbiindu-te, fiecare cu luciul său ponciş, spre bucurii care de care mai ciudate. Şi, încet, încet, ai impresia că tot ce înseamnă viaţă se scurge din tine şi tu aluneci, fără putinţa de a te opune, spre lumea lor fadă, lume în care domnesc nimeni şi nimic. Transformându-te tu însuţi într-un obiect care se aşază cuminte într-o ordine rece, în care a încetat demult să mai susure orice boare de viaţă. Şi aştepţi, neputincios, să fii şi tu achiziţionat – ce rece şi trist cuvânt! – de un careşiva care va deveni, la rându-i, o altă piesă într-un joc gigantesc şi absurd, mistuind în nesătulele sale viscere orice boare de viaţă. Multiplicându-se în alte şi alte creaturi hidoase, toatele îmboldite de aceeaşi foame ciudoasă spre zarea nefiindului, care se luptă să înfulece în pântecul său hămesit până şi ultima adiere de frumuseţe din lume. Alunecăm inexorabil spre zona crepusculară, în care făptura umană, dislocată din rosturile sale fireşti, e condamnată la însingurare, deşi e înconjurată de o pletoră de indivizi, şi la surzenie într-o gălăgie universalizată, în care toţi strigă şi nimeni nu mai ascultă, ci ţipă fără să mai ştie de savoarea vorbirii. Suntem bombardaţi de informaţii, dar ne aflăm tot mai în afara cunoaşterii; suntem sufocaţi de ştiri, însă văduviţi de adevărata ştiinţă; flămânzim într-un pustiu al supra-ofertei şi însetăm într-un ocean al prea-plinului. E lumea din care sfioasa fire umană, creată pe dimensiunea lui „a fi”, e alungată spre ţinutul noptos şi hâd al lui „a avea”. Fire, substantiv verbal şi verb la infinitivul continuu, şi-a pervertit sensul genuin, alunecând în magma rece a lui avere. Şi avere este un substantiv verbal, sugerând şi el o devenire, dar una de-a-ndoaselea, adică în negativul firii: în infinitul tragic al nefiindului. Ieşind din dulcea-alunecare în nesfârşitul lui A fi, omul îşi iese din rostul propriu, el neputând exista în afara Rostului. Fiindcă el a fost creat să fie rost către marele Rost. Omul a fost creat întru Rost şi aşezat într-o curgere-petrecere cu rost. Când îşi neagă sau îşi uită primordia, el se rostogoleşte spre lumea fără rost, care nu e decât un moft al neantului. Pentru că neantul doreşte să-l înghită în abisul lui şi să-l des-fiinţeze. E abisul sumbru a lui „a avea», în care, lătrat şi copleşit de lucruri, omul sărăceşte lăuntric, fiind cotropit de vidul dinlăuntrul averii.

Omul, deşi este creat în lume, nu îi aparţine lumii, aidoma unui corp înghiţit, dar neasimilat într-unul şi mai mare, căci el este fire odrăslită din Firea cea una. El e fire cuvântătoare în ţesătura lumii: glasul şi grăirea ei. Dar şi cel în care «surâde frumuseţea divină»[1], aşa cum în trupul sfios al florii nunteşte întreaga splendoare a naturii. Prin om: «toată făptura suspină laolaltă şi suferă-n durerile naşterii» (Rm 8, 22) după neasemuita frumuseţe divină, toate sensurile şi tainele firii boltind deasupra lui. Şi prin el şi lumea se rotunjeşte ca sens; tâlcul ei aflându-se în om, şi nu invers. Nu omul se împlineşte prin lume, ci lumea se rotunjeşte prin prezenţa omului în sânul ei. Aşezat în palierul cel mai de deasupra al lumii, omul este o zare, iar zarea îi e datoare nemărginirii, care, deşi e mereu vizibilă, niciodată nu-i ajunsă. E apropiată şi totuşi se prelungeşte-n depărtare, ea fiind un prag care se deschide spre infinit. Când se doreşte împlinit prin lume, omul îşi iese din rostul propriu. Pervertindu-şi rostul genuin, se topeşte în magma rece a lucrurilor, el fiind o făptură creată pe dimensiunea nemărginirii. Ferecându-se în hotarele lumii, se sărăceşte şi dispare ca sens. Numai Firea cea Una hrăneşte «frageda fire» umană, cum atât de plastic a definit-o Dimitrie Cantemir. Iar firea lumii şi a lucrurilor şi a vieţuitoarelor şi a tuturor celor din univers se hrănesc din dulcea şi neapropiata Fire. Omul, frageda fire, ce adâncă definire a frumuseţii sale, în comparaţie cu pascaliana «trestie gânditoare», obositor de celebră, din pricina citării şi a răscitării ei până la banalizare, şi cu mult mai săracă în conţinut şi expresivitate decât cea cantemirescă.

Prin firea omului, toate firile din lume se adapă, în tainica lor împreună-aşezare, din acelaşi Izvor. Omul aburcându-le, prin verticalitatea lui, şi pe celelalte spre aşezarea de sus a lumii. Când se gâlcevesc ele îşi ies din frăţietate, întrucât firea umană şi cea a lumii 00000002se revendică cu lăcomie, dorind să se înghită una pe cealaltă. Creat în lume, omul e parte din trupul ei, însă, locuind în bolta cea mai de sus a lumii, el e chemat să înalţe şi lumea spre acest palier de deasupra tuturor. Lumea se luminează ca sens prin prezenţa omului în sânul său. Lumea şi lumina obârşesc din aceeaşi rădăcină, din lumen (lat.), care înseamnă: lume şi lumină. În reazemul său cel mai adânc, lumea este o întruchipare a luminii: «forma actuală a lumii fiind alcătuită din lumină»[2]. Lumina şi lumea sunt surori gemene, căci toate «s-au născut din condensarea luminii», după afirmaţia fizicianului Louis de Broglie. Şi omul este, în substratul său tainic, o «lumină personalizată»[3]. Lumină având menirea să însufleţească trupul rece al lumii. Lumina constituie limbajul omului cu celelalte făpturi şi lucruri din lume, şi deşi lumea «povesteşte» (Ps 18, 1) despre Lumina cea neînserată şi panizvoditoare, nu se luminează decât în atingere cu lumina care îi vine din făptura omului. Lumea a izvodit «din lumină» (Fc 1, 4), lumina reprezentând visul cel mai îndrăzneţ al materiei, din care au fost plămădite toate cele smulse din hăul nefiindului. Toate sunt întruchipări de lumină, dar numai lumina din făptura omului străluceşte, în el adiind «suflare din Cel ce suflă viaţă» (Fc 2, 17). Fără această adiere mirifică, omul ar aluneca în răceala lumii. Şi dimpreună cu el şi lumea s-ar rostogoli în hăul absurdului.

Atoateizvoditorul şi atoatemângâietorul A fi, de o esenţă mult prea puternică şi cu neputinţă de împărtăşit vreunei făpturi din univers, mulcomindu-Şi dogoarea S-a smerit, întruchipându-Se în Fire, care e un substantiv verbal şi verb sugerând infinirea. El aşternându-se, apoi, cuminte în sinonimele: fiinţă, făptură şi fapt, în sângele cărora mai stăruie o stramă din strălucirea Sa primordială. Mult prea abstractă, Firea s-a concretizat în fiinţe, cu trimitere la Fiinţa din Care îşi revendică obârşia toate fiinţele din univers. Firea lumii este şi ea o înfăptuire a «Celui ce este» (Iş 3, 14). Plenitudinea din Care se revarsă, ca dintr-o fântână năzdrăvană, făpturile care vieţuiesc sub bolta creaţiei. Toate făpturile sunt fiicele Fiinţei supreme, şi lumea însăşi este o făptură, o tăcută făptură rostindu-se prin cealaltă făptură: omul. Lumea şi omul, înfăptuirile Fiinţei supreme, sunt gemene prin obârşie şi, totuşi, atât de diferite între ele. Prin sine însăşi, firea lumii nu poate ieşi din rostul propriu, ea fiind creată cu o anume rânduială lăuntrică, pe care i-a conferit-o «Creatorul rânduielii» (1 Co 14, 33). El imprimându-i astfel: sens, noimă, scop, raţiune, justificare, ordine şi rost. În trupul genuin al lumii nu se regăsea neorânduiala, fiindcă toate au fost create cu un «scop anume» (Pr 16, 9), şi ele nu sunt nicidecum consecinţe ale hazardului. Îndealtfel, neorânduiala nu se poate iţi decât dintr-o altă neorânduială, la fel cum nonsensul se iţeşte dintr-un nonsens şi mai mare, generând la rându-i nonsens. Dezordinea se iţeşte dintr-o altă dezordine, multiplicându-se într-o dezordine atoatedizolvantă. Firea lumii este înrădăcinată în Rost, ea neputând aluneca în entropie. Iar cele care aparent sunt lipsite de rost, nu au făcut parte din trupul creaţiei, ele fiind accidente insinuate ulterior în trupul său. Singura dimensiune prin care dezordinea se poate iţi în trupul lumii e cea umană, întrucât omul e creat liber şi, deci, el e deschis şi spre «a fi» şi spre «a nu fi». Lumea ca atare e un fapt rotund şi are o frumuseţe matematică, dar ea nu e perfectă. Dacă lumea ar fi închisă în elipsa propriei desăvârşiri, L-ar anula pe Dumnezeu, Care nu crează lucruri infinite. O infinitate a lumii sau a oricărui alt lucru dinlăuntrul ei ar genera o situaţie absurdă, fiind un nonsens aiuritor să afirmi că există două sau mai multe «infinituri». În neînchipuita întindere şi capacitatea inepuizabilă de uimire a uimitoarei lumi, ea, lumea, apare infinită numai pentru puterea omului de cuprindere. Privită din perspectiva lui Dumnezeu, ea nu e decât un fapt finit. Adică lumea este un finit purtând împlântată în viscerele sale tensiunea infinitului. Deci ea e «un finit infinit»[4]. Ceea ce înseamnă că lumea este un fapt finit, în cele din urmă.

SANYO DIGITAL CAMERAPrin om, singura făptură creată pe dimensiunea nedeplinătăţii, el fiind chemat să se împlinească întru asemănarea Chipului suprem, lumea se dezmărgineşte spre orizontul nesfârşirii, omul fiind o taină în maiestuoasa ţesătură a lumii. Dar o taină adăpându-se din Taina cea nesfârşită şi prin el şi lumea se adapă din aceeaşi maiestuoasă Taină. Fără prezenţa omului în sânul ei, lumea s-ar vădi lipsită de noimă. Prin sine însăşi ea nu indică nimic, ci duce spre niciunde, vădindu-se un fapt arbitrar şi sinistru. Lumea e finită propriu-vorbind, pentru că e creată. Ceea ce indică faptul că ea are o rânduială lăuntrică trimiţând către o zare, de dincolo de sine însăşi, căreia i se deschide prin om, singura făptură din sânul ei creată deschisă. Numai omul poate ajunge «infinit în devenire»[5] şi, prin deschiderea lui spre Infinit, lumea se deschide şi ea Infinitului. Firea neînsufleţită a lumii nu îşi poate exprima dependenţa faţă de Creator decât oglindindu-se şi rostindu-se prin firea umană. Firea îşi atinge forma deplină în fiinţă, iar caracteristica fiinţei e cunoaşterea de sine. Însuşire aparţinând prin excelenţă omului, singura făptură conştientă de propria conştiinţă de sine. Fiind conştiinţa de sine, atât a sa proprie, cât şi a lumii, în om are loc «îndoirea sinelui spre sine»[6]. Prin aceasta el vădindu-se capabil să grăiască despre Creator, prin grăirea lui smulgând şi lumea din muţenia nonsensului. Prezenţa omului în sânul lumii se justifică prin slujire, actul prin care el duce lumea ca pe o jertfă lui Dumnezeu, ale Căruia «sunt toate şi dintru ale Sale îi aduce» (1 Par 29, 14). Text mustind de înţelepciune şi din trunchiul căruia a odrăslit formula euharistică: «ale Tale dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate», sintagmă care surprinde circuitul misterios al Firii celei neapropiate în sângele tuturor firilor din lume. Aidoma apei care, gâlgâind pe sub gliile ţărânii, se îngână, ca într-o maiestuoasă simfonie mută, pe sine însăşi, în trupurile tuturor fântânilor, înrudindu-le între ele. Slujirea e corolarul demnităţii omului în calitatea lui de «seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestească-n lume bunătăţile Celui care l-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată» (1 Ptr 2, 9). Prin rostul său de slujitor, omul poartă lumea spre «Cel Preaînalt» (Ps 81, 6), întrucât o luminează şi îi conferă sens. Tot pe dimensiunea slujirii el îşi poate compromite rostul propriu, când, lăsându-se cotropit de lucruri, se topeşte în inconsistenţa lor. Omul fiind creat să plutească într-o domoală lunecare deasupra lumii şi «să o aibă ca şi cum nu ar avea-o; să se bucure ca şi cum nu s-ar bucura de ea; să cumpere ca şi cum n-ar cumpăra; să o stăpânească de ca şi cum n-ar stăpâni-o; să se foloseacă de ea ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căci chipul lumii acesteia trece» (1 Co 7, 29-30). El este chemat să-i fie lumii cale spre supremul Rost şi nu să se topească în răceala ei. Chip al Chipului divin, întru a Cărui asemănare e chemat să se împlinească, aceasta fiind singura direcţie care îi justifică prezenţa în sânul creaţiei, omul se lasă adesea furat de chipurile lucrurilor, care se pot insinua înlăuntrul său şi, împrumutându-i identitatea, îl biruie. Iar «ceea ce te biruie, aceea te şi stăpâneşte» (2 Ptr 2, 19). E vorba de un subtil şi pervers proces de transfer de identitate, în care încet, pe-ncetul, omul îşi pierde identitatea specifică. Confundându-se cu lucrul respectiv, se scurge într-o altă identitate, deoarece între tine şi cel căruia îi slujeşti se petrece o contopire oarbă, în care devii tu însuţi «rob celui căruia i te supui» (Rm 6, 16).

foto_Amza Jucan_crop

Şi Dumnezeu doreşte omul; dorirea Lui nu-l anulează, ci îl îmbogăţeşte: «eliberându-l» (In 8, 32) din robia de sine, din cea a lucrurilor şi din cea a lumii. Identitatea netransferabilă a firii umane se poate prelinge într-o infinitate de identităţi false, care, multiplicându-se în tot atâtea pseudochipuri, îl duc la înstrăinarea de sine. E ipostasul «omului fără însuşiri», descris de Robert Musil în romanul său cu numele sintagmei sus-pomenite. Omul pe care, dacă vor mai dori să-l definească, sociologii, psihologii, dimpreună cu toţi ceilalţi reprezentanţi ai ştiinţelor aşa-zis umaniste, trebuie să inventeze termeni noi, pentru că se confruntă cu ipostaze insolite ale sale. Respectiv cu: omul-obiect, omul-televizor, omul-maşină, omul-tastatură, omul-bani, omul-afacere, omul-sex, omul-mâncare, omul-carieră, omul-telefon, omul-funcţie. Vasăzică omul-de-toate, numai omul-om nu, fiindcă omul genuin s-a risipit în toate. El le poate avea pe toate, sau, mai degrabă, toate îl au pe el, locuindu-l şi împingându-l afară din sine însuşi. Toate încap în el, numai pe sineşi nu se mai încape, întrucât s-a răsfirat în inconsistenţa lucrurilor. Aceasta e starea tragico-burlescă în care omul moare sărac, deşi e invadat de mormane uriaşe de obiecte. Şi deşi le are pe toate, el e sărac de sineşi, fiindcă sinea i s-a scurs în obiecte, în dorinţa nesăbuită şi-n nemintoşenia lui de a avea numai obiecte. Pe toate le are, nu şi pe sineşi, deoarece: «înrobit de lucruri, el nu le mai vede sensul, ci serveşte o dezvoltare oarbă în care devine sclav, îmboldit de plenitudinea lor sărăcăcioasă. Omul e chemat să lumineze lucrurile, să le aducă la lumină sensurile, să le expliciteze şi să le ordoneze arhitectonic, în acord cu natura lor genuină; adică în acord cu scopul pe care l-a imprimat Creatorul în structura lor»[7]. Omul le poate avea pe toate, dar nu Totul, fiindcă el este când se are pe sine, şi nu când lucrurile îl au pe el. Dorind lucrurile, de fapt eşti şi tu «dorit» de ele. Posedându-le, în realitate tu eşti cel posedat. Le vrei ale tale, dar tu eşti al lor. Întrucât lucrurile se preling înlăuntrul tău şi, cotropindu-te, treptat şi inconştient devii tu însuţi lucru. La urma urmei, nu posezi, ci tu eşti cel posedat, chiar dacă tu zici: „sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic n-am nevoie! Şi nici nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns şi sărac şi orb şi gol” (Ap 3, 17). Aceasta e limita de jos a căderii prin avere: tragica stare în care nu mai eşti, pentru că ai. Căci atunci când ai, te risipeşti într-o infinitate de chipuri, lipsindu-te de chipul propriu.

Atunci, întru-nceputul Rostirii, când cuvintele, chitite în trupul Cuvântului, aidoma holdei adăstând în boabele aurii, au început să irumpă din trupul Său maiestuos, iscusindu-Şi plăpândele făpturi, atunci, în trunchiul primordialului A fi se cuprindea şi frate-său geamăn A avea. În acea clipă somptuoasă, în care Dumnezeu a smuls omul din genunea nefiinţei, aşezându-l în rostul lui: «să fie», l-a căftănit cu frumuseţe şi bogăţie. Şi, poftindu-l să se înfrupte din bunătatea ierbeturilor şi din dulceaţa bucatelor şi a poamelor, i-a dat «în stăpânire tot pământul şi toate vietăţile care se târăsc pe pământ, toţi peştii mării, toate păsările cerului, toate dobitoacele, toată iarba dătătoare de sămânţă de pe faţa-ntregului pământ, tot pomul purtător de rod cu sămânţă de pom într-însul; ca acestea să-i fie spre hrană» (Fc 1, 26-29). Deci Dumnezeu i-a încredinţat toată bogăţia lumii. Şi omul însuşi era o bogăţie, pentru că el a fost creat după chipul şi asemănarea «Celui în Care se sălăşluieşte toată bogăţia» (Col 1, 19). Omul fiind poftit să fie «oaspete la festinul Său cosmic»[8]. Atunci, în ceasul mirificului Început, în rădăcina primordialului A fi se cuprindea şi A avea, ele fiind una în Cel Unu. În Cel ce a creat omul să fie bogat şi să se împlinească gustând din „bogăţia cea de nepătruns a lui Hristos” (Ef 3, 8). Triunu, Cel niciodată înţeles de om, Şi-a ieşit din apofatismul propriu, plăsmuind din nimicul primordial Firea, care s-a întruchipat în sinonimele: existenţă şi viaţă. Forme exprimând-o doar în parte. Firea regăsindu-se şi în sensurile de natură şi substanţă. Straniu şi cu totul de neînţeles pentru noi e faptul că o părere de sclipăt din strălucirea lui A fi răzbate şi din trupul tern a lui A avea, cu infinitivul său continuu avere. Aşa cum în cheotorile unei feţe asasinate de tristeţe mai stăruie uneori licărirea unui surâs agrăind despre frumuseţea sa pierdută. În minunatul său poem cronologic Viaţa şi petreacerea foto_Delia Florea_cropsfinţilor, tipărit în patru volume, Iaşi, 1682-1686, Mitr. Dosoftei al Moldovei, iscusitul tâlcuitor al Psaltirii în grai românesc, spunea că, mai înainte de a părăsi lumea, sfinţii „şi-au împărţit fiinţa la săraci”. În contextul respectiv, fiinţa indica limpede obârşia comună a firii şi averii. Deoarece, până la un punct anume, ele s-au confundat. Dar asta a fost aşa până când A fi şi A avea s-au despreunat, intrând într-un divorţ violent în urma căruia şi-au distrus armonia 00000003originară. Aidoma trupului care, dezbrăţişându-se de sufletul propriu, se gâlceveşte cu el ca pieliţa cu miezul dinlăuntru-i. Cu siguranţă, ăsta a fost momentul de tensiune maximă al existenţei omului. Căci din aceea clipă nefastă ceva s-a frânt în cumpăna ritmului său lăuntric, făcându-l să evolueze anapoda şi să devină om-dramă. Adică omul sfâşiat între cele două coordonate ale fiinţării sale: cea de slujitor al Domnului şi a lui însuşi. Trăind pentru-sine, omul îşi anulează caracterul genuin, ajungând o «lume închisă în sine»[9]. Aceasta e rostogolirea în sărăcia belşugului, în care piere de foame, ca într-o imensă Sahară inundată de lucruri. Şi se stinge de sete, de «setea şi foamea» (Am 8, 11) după altceva.

Aşezat la răscrucea dintre verticala lui A fi, care trimite spre dincolo, şi orizontala lui A avea, care se nutreşte din substanţa rece a lumii, din care omul e parte, fără să-i aparţină, el se descoperă în toată amploarea dramatismului condiţiei sale. Dramă care se naşte din pricina faptului că, fiind creat unitar, el nu se poate împărţi, pentru că s-a ivit din Unitatea Treimică. Şi el însuşi este întru adâncul său tainic o unitate treimică, deoarece se mişcă pe coordonatele: a fi – a face – a avea. După chipul supremei Treimi – Tatăl: «Cel ce este» (Iş 3, 14), Fiul: «Cel prin care toate s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut» (In 1, 3) şi Duhul Sfânt, Care «mărturiseşte» (In 15, 26) despre neînchipuita bogăţie divină. În Unitatea Treimică nu există ierarhie, Cei Trei «Una fiind» (1 In 5, 7). După cum şi a fi, a lucra şi a avea sunt una în Triunicul Dumnezeu. Creat după chipul şi asemănarea abisalului Chip Treimic: Tatăl – Fiinţa, Fiul – lucrarea şi Duhul – plinirea, omul este şi el treimic. El fiind creat de Tatăl să fie prin împlinirea în Fiul, cu Care «împreună să se răstignească pe sine, ca nu lui să-Şi trăiască, ci Hristos să trăiască-n el» (Ga 2, 20), pentru a ajunge să guste din bogăţia Vistiernicului bunătăţilor. Fiind creat după asemănarea unităţii Treimice, omul e chemat să fie şi el unitar: în fiinţă, în lucrare şi în avere. Deci să le topească pe câteşitrele în lucrarea sa, dovedindu-Şi, prin armonia dintre ele, unitatea propriei fiinţe. Şi: «prin curăţire să se-ntoarcă în sine, putând astfel să decripteze adevăratul sens din el însuşi şi din lume»[10]. Numai că, în petrecerea în planul istoric, oarecând, întru-nceputul fiinţării sale, ceva i s-a frânt înlăuntrul făpturii, iar unitatea primordială i s-a spulberat, el devenind sursă a propriei sfâşieri de sine. Ajungând în starea în care el «îşi devine străin sieşi, acesta constituind răul cel mai profund al existenţei sale»[11]. E starea nefericită în care s-a obturat ceva în ritmul respiraţiei sale lăuntrice, întrucât a avea l-a înghiţit pe a fi, mistuindu-l în trupul său îngheţat şi generând drama omului care vrea să fie, având. Şi el pe toate le poate avea, toate «fiindu-i îngăduite» (1 Co 10, 23). Când le are pe toate, nu se mai are pe sine însuşi, deoarece s-a păgubit de rostul propriu. Tragismul condiţiei omului s-a născut din pricina ruperii unităţii sale originare. El trezindu-se într-o pendulare necurmată între a sluji «şi lui Dumnezeu, şi celuilalt» (Mt 6, 24). Datorându-Şi existenţa Unităţii supreme, în Care totul este Da, omul nu poate trăi decât pe această coordonată, iar «ceea ce e mai mult decât atât, de la Cel-rău este» (Mt 5, 37). Când doreşte să existe pe bidimensiunea: «şi… şi», fără nicio îndoială că alunecă în duplicitate. Dorind să aibă totul, pierde totul: şi pe Dumnezeu, şi pe sine. Nu îi rămâne nici măcar inconsistenţa minciunii, pentru că: «fiind căldicel: nici fierbinte, nici rece, va fi vărsat din gura Domnului» (Ap 3, 16). Risipind bogăţia dintâi, omul a iscat înlăuntrul său o prăpastie, pe care crede că o poate umple, grămădind în ea maldăre de lucruri. Procedând aşa, se înstrăinează de rostul propriu şi se topeşte în «chipul lumii acesteia care trece» (1 Co 7, 31). Chiar şi atunci când, hăbăuc fiind, se rostogoleşte în inconsistenţa lucrurilor şi făptura vlăguită i se despleteşte, spulberându-se în desfrânările materiei, un glas sfios dinlăuntru îi şopteşte că, investindu-se în ele, îşi ratează veşnicia. Fără să-l poată îmboldi să iasă din această stare dramatică.

Mai există un glas venind dintr-o altă zare, sau care răsună din «miezul cel de dincolo de miezul făpturii sale»[12]. E glasul Veşniciei, foto_Alexandru Ioan Romancare îl îndeamnă să vândă tot ce este şi să se întoarcă spre obârşia fiinţării sale. Izbăvirea omului din nefiindul lumii este a «Domnului Domn, ale Căruia sunt căile ieşirii din moarte» (Ps 67, 20). Căci numai El poate «descoperi o nădejde acolo unde nu mai există nicio nădejde de a deschide un drum prin imposibil» (Sf. Grigorie de Nyssa). Omului îi aparţine acceptarea chemării divine, mântuirea lui ţinând de putinţa lui Dumnezeu, Care Îşi transcende propria transcendenţă şi vine să-l izbăvească din păcat şi din moarte. Omul nu Îl urmează pe Dumnezeu nu pentru că «nu poate» (Mt 19, 26), ci pentru că doreşte un Dumnezeu convenabil, închipuit după numai pofta inimii lui, pe Care să-L urmeze potrivit modului său de a concepe lumea, şi pe calea lui. Adică urmărind ceea ce vrea el şi, reformulându-L după tiparele sale înguste, se instituie pe sine în «măsura tuturor lucrurilor», după spusa lui Protagoras, tatăl antropocentriştilor, materialiştilor, ateiştilor, umaniştilor şi al tuturor «iştilor», duşmani ai lui Dumnezeu şi ai omului, deopotrivă. De fapt, omul nu pe Dumnezeu doreşte să-L urmeze, ci, alegându-se pe sine însuşi, se vrea împlinit într-un dumnezeu croit după calapodul minţii sale înguste. De aici vine «neputinţa» care îi vădeşte tragismul condiţiei proprii. Neputinţă care se naşte nu din dependenţa de bunuri, ci din dorinţa lui stearpă de a se lăsa furat de chipul lor mincinos. Acesta e cel mai răvăşitor paradox al existenţei umane. Ieşirea din această situaţie profund dramatică i-o oferă chipul în care ştie să se raporteze la lume. Adică nu lăsându-se cotropit de inconsistenţa ei, ci «să se folosească de ea ca şi cum nu s-ar folosi deplin» (1 Co 7, 31) şi să o aibă «ca şi cum n-ar avea-o» (2 Co 6, 10). Hotarul despărţirii omului de Dumnezeu de aici începe. E hotarul care îi deschide unul altuia, sau îi cetluieşte în tristeţea neîntâlnirii lor. Fiindcă trist a rezultat Hristos din întâlnirea Sa cu tânărul care «avea multe avuţii» (Mt 19, 22). Trist s-a cărăbănit şi tânărul în speţă, trist ca o icoană din care a fugit Dumnezeu. Tristeţea cu gust de scuturare de pelin a tânărului bogat nu s-a născut din vreo neputinţă anume, ci din refuzul de a se desprinde din sărăcia pompoasă din trupul lucrurilor pe care le avea, el alegând astfel să se prăpăstuiască în propria nemântuire. Trist Iisus, respins în mărinimoasa ofertă făcută omului. Trist şi omul, care, refuzându-I chemarea, şi-a refuzat veşnicia, lăsându-se furat de răceala fluidă şi de cenuşile dinlăuntrul «averii».

[1] N. Arseniev, Mistica şi Biserica Ortodoxă, Ed. IRI, Bucureşti, 1944, p. 120.

[2] Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, Vol. III, p. 390.

[3] S. Rose, Sufletul după moarte, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 47.

[4] Şt. Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, Ed. Politică, Bucureşti, 1982, p. 65.

[5] Pr. D. Stăniloae, Op. cit., p. 392.

[6] Pr. C. Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 59.

[7] P. Nellas, Omul, animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 102.

[8] A. Schmemann, Euharistia, taina împărăţiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 211.

[9] H. Bergson în P. Nellas, Op. cit., p. 103.

[10] P. Nellas, Op. cit., p. 89.

[11] K. G. Durckheim, Convorbiri cu Pr. A. Goettmann, Ed. Harald, Bucureşti, 2007, p. 48.

[12] K. Ware, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, Ed. Christiana, Bucureşti, 1994, p. 48.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: