Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 295 (1-15 februarie)

foto_Delia Florea_

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Chipuri şi măşti. Se schimbă vremurile, se schimbă oamenii! Tot mai grea este viaţa, tot mai multe dezamăgirile! În jurul nostru observăm cu uşurinţă tot mai mulţi oameni care nu mai au nici un respect pentru cuvântul dat, pentru promisiunea făcută. Fiecare îşi urmăreşte interesele, cu isteţime diabolică, chiar dacă e nevoie pentru aceasta să recurgă la minciună, la jurăminte şi acte false, la violenţă sau chiar la crimă. Priveşti zi de zi la televizor şi te uimesc cazurile mai-marilor noştri, care se dovedesc a fi fost doar nişte escroci, nişte farsori, nişte bişniţari puşi pe căpătuială cu orice preţ, care au călcat în picioare interesele ţării în favoarea propriilor interese. E greu astăzi să construieşti un coteţ pentru un porc, ca om de rând, cu venituri rezultate din muncă cinstită; e greu să crezi că din câştigurile licite au construit unii palate, pe care ar fi invidioşi împăraţii din poveşti, că se plimbă cu maşini de un lux exorbitant, că îşi pot permite concedii în locuri exotice, la preţuri astronomice, că deţin sume ameţitoare. E dureros să vezi tot mai mulţi semeni de-ai noştri cotrobăind în tomberoanele de gunoi, ca să-şi găsească ceva de mâncare, în timp ce festivităţile, petrecerile, aniversările şi tot felul de chermeze ale mai-marilor zilei nu se mai sfârşesc.

Pe vremea romanilor, exista obiceiul ca, atunci când murea cineva, să i se facă o mască de ceară, care i se aşeza pe faţă. Masca era mulată pe faţă în aşa fel, încât imita întru totul faţa aflată dedesubt. Din cauza căldurii, faţa adevărată se deforma. Cu toate acestea, cei care veneau la priveghiu, la înmormântare, vedeau doar masca, cu imaginea frumoasă, normală, a feţei. Numai când venea câte un prieten apropiat sau câte o rudă cerea să-i vadă adevărata faţă, adică sine cera, fără ceară. De acolo a ajuns în limba română cuvântul „sincer”, adică fără falsitate, adevărat, curat.

Privesc azi lumea din jur şi pe cea de pe sticlă şi descopăr că fiecare dintre noi are o faţă adevărată şi o alta „fabricată”, o „mască”. Masca e întotdeauna cea mai frumoasă, bine studiată în oglindă. Individul purtător e numai zâmbete, priviri mieroase, cuvinte dulci, laudative la adresa interlocutorului. Când stai de vorbă cu el, ai impresia că vorbeşti cu un îngeraş cu trup omenesc. Te sărută, se interesează de sănătatea ta, a familiei tale, de ce-ţi fac copiii, cum învaţă, cum îţi pasc caprele. Te copleşeşte cu atenţiile, cu grija şi cu dragostea lui. Aceasta este masca văzută. Dincolo de aceasta, este chipul adevărat al onorabilului. E greu de văzut, de studiat, de analizat, fiindcă masca acoperă cu grijă totul. Chipul e urât, e hidos, plin de invidie, de duşmănie, de ambiţii de tot felul, tot mai depărtat de imaginea adevărată a chipului omenesc. Mai degrabă ar avea chip de câine, de lup, de porc, de maimuţă sau de alte jivini. Când i se iveşte prilejul unui asemenea individ, te sfâşie fără milă, te pârăşte, te reclamă, te sapă, te înjură, te fură, e gata să te mestece între dinţi ca un crocodil.

foto_Delia FloreaDupă învăţătura noastră creştină, omul este purtătorul chipului lui Dumnezeu. Acesta este sufletul. El este duh, spirit. Nu este perceptibil simţurilor noastre, ci doar îi vedem manifestările: gândirea, sentimentele şi voinţa. Datorită lui, omul este capabil de creaţie şi de progres; datorită lui, omul este conştient de propria sa existenţă; datorită lui, omul este superior tuturor celorlalte vietuiţoare; datorită lui, omul este nemuritor! Chipul acesta îl primim în momentul conceperii. Este curat şi frumos, ca un înger. Pe parcursul vieţii, chipul acesta se schimonoseşte, la cei mai mulţi. Fiecare păcat săvârşit este ca o bucată de mizerie, ce se depune pe hăinuţele sufletului nostru, pe chipul lui Dumnezeu, ce ne-a fost încredinţat. Dacă ne spovedim şi ne împărtăşim, mizeriile depuse pe suflet se curăţă; dacă nu ne spovedim şi nu ne împărtăşim, sufletul nostru va arăta la sfârşitul vieţii ca un om care nu s-a spălat 70-80 de ani sau mai mulţi! Ferească Dumnezeu de o asemenea privelişte!

Masca de care vorbeam la începutul acestui articol este faţa pe care ne-o vede oricine. Chipul de sub mască este sufletul nostru. El este autorul gândurilor, simţurilor, intenţiilor şi voinţei noastre. El este autorul faptelor noastre. Dacă nu ne îngrijim de chipul acesta, el se urâţeşte, se murdăreşte, devine hidos, de nerecunoscut. Chiar dacă, uneori, e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul! Este o frumuseţe şi o urâţenie trupească; este o frumuseţe şi o urâţenie sufletească. Dacă frumuseţea trupească se ofileşte odată cu trecerea timpului, cu înaintarea în vârstă, frumuseţea sufletească poate să supravieţuiască şi dincolo de moartea trupească, în veşnicie. Imaginea chipului are influenţe asupra imaginii măştii, cât de grijulii am fi noi ca să evităm acest lucru. Un suflet, un chip robit de păcat, influenţează asupra trăsăturilor măştii. Cu câteva sute de ani în urmă, marele pictor italian Leonardo da Vinci a început să picteze Cina cea de Taină. Pentru această icoană a căutat mult oameni potriviţi, pe care să-i reprezinte ca apostoli. Pentru Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, a găsit un tânăr de vreo 19 ani de o frumuseţe rară. L-a pictat. I-a pictat şi pe ceilalţi, după ce le-a găsit modelele potrivite. Nu găsea modelul potrivit pentru Iuda. L-a căutat 20 de ani. Într-o zi s-a întâmplat ca să vadă ieşind dintr-o cârciumă un om care i s-a părut foarte potrivit, cu faţa nebărbierită, buhănită de băutură. L-a rugat să pozeze, i-a promis o sumă bunicică, şi omul s-a învoit. Când beţivanul a intrat în atelierul pictorului, a recunoscut imediat că a mai fost acolo în urmă cu 20 de ani, că a pozat şi că portretul Sfântului Apostol Ioan de pe pânză este el, cel de atunci! La el se urâţiseră şi chipul, şi masca!

În vremurile noastre este foarte greu să-ţi păstrezi frumuseţea chipului şi a „măştii”, să fii, adică, sincer cu oamenii şi cu Dumnezeu. Este foarte greu să-i mulţumeşti şi pe oameni, şi pe Dumnezeu prin gândurile, vorbele şi faptele tale. E foarte greu, dar nu imposibil, ca vorba ta să fie „da” pentru ce este „da” şi „nu” pentru ce este „nu”. Este foarte greu să navighezi printre atâtea stânci şi capcane, printre atâtea „carnivore”, care abia aşteaptă să te sfâşie. Când chipul ce ţi l-a încredinţat Dumnezeu va rămâne frumos până la sfârşitul vieţii, este un semn că te-a umbrit aripa sfinţeniei.

*

ACATISTE_foto_Delia FloreaSfaturi părinteşti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărăţiei, mai spicuim:

DESĂVÂRŞIREA – FINALITATE A OMULUI (continuare). Deci, primii paşi încep cu schiţarea unei concepţii hotărât creştine şi trăită ca o evidenţă interioară la toate nivelele de care suntem capabili şi împrejurările ne-o cer! Ca neamul oamenilor să dăinuiască şi peste triajul morţii, Dumnezeu a sădit în fire câteva legi fundamentale, numite instincte, ca de pildă instinctul conservării vieţii şi instinctul de perpetuare a vieţii. Acestea le avem comune cu toată seria vieţuitoarelor. Avem şi instincte superioare, specific omeneşti, pe care însă nu le au oamenii toţi în egală măsură. La toate celelalte vieţuitoare instinctele sunt norme fixe de viaţă. Numai omul poate interveni cu voinţa, cu libertatea şi cu funcţia conştiinţei să modifice natura acestor norme fixe. Această modificare a funcţiei instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară, poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi, şi, în sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă metodică, prin nevoinţă. Înzestrarea firii omeneşti cu darul libertăţii duce, deci, fie spre arbitrarul şi robia patimilor, fie spre eliberarea, prin nevoinţă, de tirania lor. Ca atare, încă de la început trebuie să precizăm cele două naturi ale firii omeneşti. Una e natura-fizică, biologică, a noastră şi alta e natura spirituală, care locuieşte vremelnic în temniţa acestui trup.

Trup şi suflet, formăm, totuşi, o unitate, şi, până la urmă, vom reveni la desăvârşită unitate, aşa cum am fost gândiţi de Dumnezeu la începutul zidirii, dar aceasta la sfârşitul istoriei, la învierea cea de obşte. Tot intervalul de vreme până la moartea fizică a fiecăruia în parte, precum şi toată istoria acestui mod de existenţă decimat de moarte, e un continuu război nevăzut între binele şi răul din om; – fructul oprit al cunoştinţei binelui şi răului, mâncat la sfatul unui şarpe. Deci, legile de existenţă sădite în fire, – instinctele –, pătimind dereglare prin otrava păcatului, devin:

  1. patima de nutriţie – lăcomia, beţia,
  2. patima de proprietate – avariţia, hoţia,
  3. patima de reproducţie – desfrâul,
  4. patima de dominaţie – trufia.

Cum devine „patimă” un instinct sădit ca lege de existenţă a firii? Iată răspunsul unui profesor creştin de medicină: „împlinirea oricărui instinct al firii e însoţită de o plăcere. Omul, numai omul, din toate vieţuitoarele, vrea să despartă funcţia biologică a instinctului în două: vrea să separe rostul instinctului de plăcerea ce-1 însoţeşte, alegându-şi plăcerea şi refuzându-i rostul”. Omul reuşeşte această denaturare, căutată intenţionat, – arbitrar –, dar în dauna sănătăţii, cu preţul pierderii libertăţii, a dereglării altor instincte superioare, cu inevitabile urmări ereditare ş. a. m. d. Sfinţii Părinţi au numit „draci” patimile de căpetenie (Sf. Ioan Scărarul în Scara numără 7 sau 8 patimi de căpetenie), din cauza caracterului lor constrângător, al obârşiei lor adamice, a capacităţii lor de a strica echilibrul minţii şi de a o întoarce stricată împotriva lui Dumnezeu: dracul lăcomiei, dracul desfrâului, dracul trufiei, şi alţi „draci” ai nervilor.

Un neurolog psihiatru a identificat pentru fiecare patimă descrisă de Sfinţii Părinţi o glandă endocrină. Adevărat este, că o bază biologică a patimilor şi a urmărilor lor o formează şi glandele endocrine, al căror echilibru sau dezechilibru funcţional se răsfrânge în toată fiinţa omenească. Reamintindu-ne sistematizarea celor patru patimi, observăm că, pentru eliberarea de ele, li se împotrivesc tocmai cele trei voturi monahale. Nu urmărim prin luptă numai simpla dcspătimirc a instinctelor, ci eliberarea loială a monahului de orice constrângere a vreunui instinct al vieţii acesteia. Cât e cu dreaptă socoteală atâta mâncăm, ne îmbrăcăm şi ferim trupul de intemperii. Ţinem să fie sănătos şi să dureze în lumea aceasta atâta cât are rânduit, cu rostul de a ajunge suport omenesc al unui om îndumnezeit. Când, însă, cineva vede rostul său numai la viaţa aceasta, nu vede nimic. Patimile i-au întunecat lumea de dincolo de zare. A devenit numai natură biologică, „numai trup”. Când în om se întăreşte această alternativă, a trupului, care acaparează pentru sine şi forţele naturale ale sufletului, mintea – conştiinţa chiar –, atunci războiul nevăzut între binele şi răul din om ia o formă clinică, psihanalitică. Mai întâi construcţia psiho-fizică a omului, în ansamblul ei, e de un mecanism şi inter-relaţie extrem de complicate. Totuşi mecanismul funcţional al omului e pus, de la zidirea lui, sub controlul a două foruri de conducere: cenzura raţiunii şi mărturia conştiinţei. În creier funcţionează un centru de cenzură (medical „inhibiţia”), care are la dispoziţie tot mecanismul bio-chimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informaţie. Şi ce vine aci ? Vin toate informaţiile dinlăuntru şi din afară ale corpului omenesc: senzaţii, reprezentări (amintiri), dorinţe, temeri etc; iar mai presus de acestea sosesc aci şi directivele conştiinţei. Acesta e „locul unde răsar gândurile în minte”, cum zic Părinţii, iar „mintea vede” pe cine primeşte şi pe cine trebuie să respingă. Aci se stabileşte, se reflectă, uneori cu iuţeală de clipă, ce trebuie făcut. Căci acest centru al creierului funcţionează în două durate: cu deliberare, dacă e vreme, şi reflex, dacă viaţa e în primejdie. Mai mult chiar, tot aci se stabileşte, în fracţiuni de secundă, şi dacă e cazul să se întrerupă total starea de conştiinţă şi de mişcare a omului, după gravitatea accidentului, sau după gradul de impresionabilitate a cuiva. Unii sunt atât de „slabi”, încât îşi pierd „conştiinţa” doar văzând ţâşnind câteva picături de sânge. Al doilea for de supraveghere al vieţii nu mai are suport biologic, ci ţine de domeniul vieţii sufleteşti şi religioase a omului: conştiinţa. Reamintim că instinctele, în funcţiunea lor normală – nu cea degradată – toate au în seamă rostul comun al menţinerii în viaţă a omului ameninţat de moarte. Ele sunt, ca atare, forţele oarbe ale firii şi caută să se impună minţii. Între cenzura minţii (centrul inhibitoriu al creierului) şi între puterea de impunere a forţei oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar, sau dezechilibru total. Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea şi rostul lor concret. Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forţe oarbe ale firii, – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă dar refuzându-le rostul –, oamenii au ajuns în robia patimilor.

În cazul robiei, cenzura minţii a slăbit considerabil şi patimile conduc mintea, iar omul şi-a pierdut libertatea. Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia conştiinţei pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de „adormire”, ca în somn, deşi conştiinţa nu doarme; e într-o stare de necredinţă, de uitare de Dumnezeu, omul trăieşte în starea de păcat. Căci „păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinţei de către Satana, prin patimile trupului.

*

Folclor din Mehedinţi (LXI). Vom mai reda câteva cântece, pe care le-am cules la 15 martie 1981 de la Nicolae Tărăbâc din Malovăţ, născut la 27 iulie 1902, fost primar al comunei, deportat 14 ani în Siberia:

Foaie verde de-un şarpet

Foaie verde de-un şarpet,
La fântâna din făget
Mă făcuşi, mândro, s-aştept.
Aşteptai cât aşteptai,
Mă supărai şi plecai,
Explozie de culori_foto_Alexandru Ioan Roman_1Îmi luai puşca şi plecai.
Şi-apucai pe potecea,
Mă-ntâlnii cu mândruţa
Şi-ncepurăm dragostea,
Dar, nenorocirea mea,
Iată, vine-o păsărea,
S-aşeză pe-o rămurea
Şi-ncepu a cânta.
Eu trăsăi cu puşca-n ea,
Pasărea mă blestema:
„Măi băiete, vânători,
De-ar da Dumnezeu să mori,
Ce-ai cătat să mă omori?
Căci eu sunt o păsărea,
Nu vă stricam dragostea!
Să rămână casa ta,
Cum a rămas pădurea,
Fără cuib de păsărea!
Rămâne-ar copiii tăi,
Cum au rămas puii mei!
În mijlocul pădurii,
N-are cine-i îngriji!”

Mândruţă, frumoasă eşti!

Explozie de culori_foto_Alexandru Ioan Roman_2Mândruţă, frumoasă eşti!
Dacă stai şi nu iubeşti,
Ca mâine îmbătrâneşti
Şi pe urmă te căieşti!
Iubeşte şi dumneata,
C-a iubit şi maică-ta
Şi-aşa iubeşte lumea,
De se naşte dragostea.
Colea-n vale-ntr-o vâlcea,
Doi tineri se săruta!

Dragi mi-s nopţile de vară

Dragi mi-s nopţile de vară,
Mai vedem lumea pe-afară
Explozie de culori_foto_Alexandru Ioan Roman_3Şi copile-n pielea goală,
Nevestele-n aşternut
Şi bărbaţii duşi la plug.
Eu mă fac un pui de lup
Şi mă bag în aşternut
Şi încep să le sărut.
Le sărut de mii de ori,
Parc-aş fi bărbatul lor.
Cârpa mea pe cap e nouă
Şi pe conci e ruptă-n două.
Nu mi-a rupt-o vreo purcea
Şi mi-a rupt-o neicuţa,
Tot tăvălind ierbuţa,
Sărutându-mi guriţa.

Fă-mă, Doamne, unde-i luna

Fă-mă, Doamne, unde-i luna,
Să dau cu mândruţa mâna!
Explozie de culori_foto_Alexandru Ioan Roman_4Dar mândruţa-i pe pământ,
N-o pot întâlni curând,
Numai sâmbăta la târg.
Mândra-i sub pământ şi
doarme
Şi eu, Doamne, Doamne,
Doamne!

Doamne, de ce n-am murit,
Decât să pierd un iubit!

*

File de jurnal – 5 apr. 1981. Am avut slujbă la Malovăţ. Am făcut-o cu Părintele Gheorghe Sfetcu. După slujbă, am avut şedinţă cu consiliul parohial pentru întocmirea procesului-verbal privind documentaţia de pictură a bisericii.

Domnul Anton Hurduc, consilier, a vorbit despre o serie de greutăţi întâmpinate de muncitorii severineni la Uzina de Vagoane. Fiindcă nu este piaţă de desfacere pentru produse, nu li se dă de lucru muncitorilor, ceea ce creează mari nemulţumiri. S-a dus zilele trecute o delegaţie la Iulian Ploştinaru, prim-secretarul judeţului, să rezolve situaţia. Cântăreţul, nea Sandu, muncitor la Şantierul Naval, a spus că la întreprinderea lui directorul Urecan le spune că decât să consume, mai bine să nu producă. Sunt consumuri foarte mari, care nu sunt acoperite de procentul de eficienţă. Lunar, în întreprinderi este întrerupt curentul electric două-trei zile. În acele zile sunt jalnice imaginile unităţilor. Trei mii de oameni stau degeaba pe lângă maşini. Doar rar se aude câte un ciocan tulburând liniştea. Aceste zile de „economie” aduc grave prejudicii muncitorilor, scăzându-le din salarii. Se pune problema trimiterii muncitorilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în agricultură. Se vorbeşte de nemulţumiri tot mai mari în rândul muncitorilor.

Seara, am vorbit la telefon, de la ferma din Bârda, cu Domnul acad. Ştefan Pascu de la Cluj. Joi dimineaţă am stabilit să fiu acolo. De la miliţia comunală mi s-au cerut probe de la maşina de scris.

*

În grădina lui Adam. Venise Sfântă Măria Mare. Nedeia de la Prejna era adevărat eveniment al Munţilor Mehedinţilor. Din toate satele, pe toate drumurile şi potecile venea lume. Fiecare gospodar se pregătea pe măsură, fiindcă, pe lângă rudele aşteptate, veneau rude şi prieteni neanunţaţi, călători şi cerşetori. Porţile erau deschise la fiecare, pentru toată lumea care ar fi voit să intre şi să închine un pahar de vin, să ia o gură de mâncare, să facă o urare de bine gospodarilor. Câteva formaţii de lăutari veneau în sat de la prânz, umblau din casă în casă şi cântau la fiecare, iar seara se retrăgeau la locuri ştiute din sat şi începea hora, care ţinea până către dimineaţă.

Stelică Zoican era preot tânăr în Balta. Avea multe rude în Prejna, dar prefera întotdeauna să meargă în special la nea Ion Stoican, om de mare ospitalitate. Acolo veneau mulţi musafiri şi se făceau petreceri până după miezul nopţii. Abia de-i ajungea gazdei un viţel bun, ca să gătească toate câte trebuiau pentru un asemenea eveniment. Două momente erau mai însemnate în timpul verii: nedeia de la Balta (Sfântul Ilie) şi cea de la Prejna (Sfântă Măria Mare). Nedeile din celelalte sate nu se puteau ridica niciodată la amploarea acestora.

În anul acela, după ce au venit de la biserică, au început pregătirile pentru nedeie. Trebuiau aranjate hainele, călcate, dichisite, nu puteau merge cu orice şi oricum. În al doilea rând, trebuiau aranjate vitele. Poate se întorceau a doua zi dimineaţa şi vitele nu puteau rămâne la voia întâmplării. După ce le-au aranjat pe toate, s-au primenit frumos cu ce aveau mai bun şi au plecat. Stelică luase cropcostumul cel negru, cu care fusese îmbrăcat ginere, Doamna Neli şi-a luat opregul cel mai frumos, cămaşa cu poale înspriţurate, cu altiţe şi şabaci. Erau ei tineri şi frumoşi, dar hainele parcă le dădeau un plus de frumuseţe. Stelică a scos iapa din grajd, sătulă şi ţeselată, i-a pus hamul cel nou cu ciucuri şi clopoţei şi a înhămat-o la şareta lor pe roţi de cauciuc. Era singura şaretă pe roţi de cauciuc nu numai din sat, ci şi din împrejurimi. Şareta era frumos vopsită, în culori tinereşti, bine armonizate. Avea la şaretă bici cu ciucur roşu, ca să nu-i deoache cineva.

Pe drumul mare, distanţa până la Prejna era de vreo opt kilometri. Problema nu era de distanţă, ci de praf. Nu plouase de mult şi era praf pe drum. Din când în când trecea şi câte o maşină şi ridica tone de praf. Ferice de cine se nimerea atunci pe drum! Stelică a luat hotărârea să evite drumul şi s-o ia pe scurtătură, pe Lunca Bălţii. Era un peisaj mirific. Se cosise fânul, lunca era presărată cu căpiţe şi porşori de fân. Pe acolo nu erau nici vite, fiind fânul pe loc, nu era nici lume la muncă, fiind zi de sărbătoare. Cântau păsările, mai ales că trecuse binişor de amiază. Parcă era un colţ din raiul lui Adam!

Doamna Neli n-a prea vrut să treacă pe acolo, dar până la urmă s-a lăsat convinsă.

Pe Lunca Bălţii nu era drum propriu-zis. Au luat-o pe de-a-ntregul, pe cositură. Au vrut să ajungă la Izvorul Alb, unde era o frumuseţe. Izvora apa ca pe mână din pământ şi se prelingea apoi pe vadul ei ca un şarpe. Soarele strălucea în undele apei şi izvorul părea un şuvoi de argint. Poate că de acolo i se spunea şi Izvorul Alb. Mergând aşa pe luncă, spre izvor, la un moment dat au întâlnit o bucată de fân necosit. Era prea departe ca să-l ocolească, aşa că au hotărât să treacă prin fân. Ghinionul lor! Apa se revărsase din vadul ei peste luncă şi făcuse noroi. Fiind fânul necosit, nu au văzut mai din timp. Cum iapa mergea la trap, au intrat brusc în zona periculoasă. Nu era prea lată banda aceea de pământ umezit, de vreo trei-patru metri. Iapa a intrat cu picioarele în noroi până la burtă, iar şareta până la osie. Animalul a început să se zbată, încercând să iasă. Fiecare zvâcnitură a lui însemna şi un nor de stropi de noroi, care se revărsau din abundenţă asupra celor doi pasageri. Au reuşit să coboare. Când s-au privit, nu le venea să-şi creadă ochilor. Parcă ieşiseră din bazin de la Techirghiol! Era de râs, dar nu le mai ardea de râs. Doamna Neli a început să plângă ca un copil, când şi-a văzut opregul şi cămaşa stropite cu noroi!

Părintele Stelică a analizat situaţia şi a decis. S-a dezbrăcat la chiloţi. A îndemnat-o şi pe doamna să facă la fel. A luat toate hainele în braţe şi le-a trecut pe partea cealaltă a smârcului. A luat-o apoi pe foto_Delia Floreadoamna în spinare şi a trecut-o şi pe dumneaei. A deshămat calul şi acesta, uşurat, a reuşit să iasă. A desfăcut lanţurile de la ulube, le-a legat unul de altul. Un capăt de lanţ l-a legat de chinga ulubelor, iar celălalt de hamul iepei. Doamna Nela a luat animalul de dârlogi, iar părintele a intrat în noroi şi a ridicat la şaretă. Au reuşit s-o scoată. Priveliştea era jalnică. Noroc că nu era nimeni prin apropiere. Şi, totuşi, lumea cunoştea şi iapa, şi şareta părintelui, aşa că, dacă ar fi fost cineva cât de departe de locul cu pricina, tot ar fi ştiut cine este pe acolo. Aşa murdari nu se puteau întoarce în sat. Ar fi fost de pomină. S-au dus la Izvorul Alb. Au început să se spele, apoi să-şi spele hainele în apa limpede ca lacrima. Noroiul nu pătrunsese în profunzimea materialelor, aşa că uşor a fost curăţit. Au întins hainele pe poiană să se usuce. Părintele şi-a făcut nişte şomoioage de iarbă şi a spălat iapa, apoi şareta. Toate arătau ca noi. Toate s-au uscat bine, numai chiloţii părintelui nu. El muncise ca să spele iapa şi şareta, nu avusese timp să stea la soare. Cum dăduse binişor spre chindie, nu mai era de aşteptat. S-au îmbrăcat şi, drumul spre Prejna. O asemenea nedeie nu putea fi ratată!

Au ajuns la Prejna tocmai când veneau şi alţi musafiri din satele din jur. Nu au spus nimănui nimic din cele ce li se întâmplase. S-au aşezat bucuroşi la masă, iar petrecerea a început. Aşa cum era obiceiul la Prejna, trebuia ales „eroul”, adică cel care se îmbăta mai tare dintre toţi. Au propus să bea ţuică de prună cu pahare de apă, „pe gol”, adică până la golirea paharului. Zis şi făcut! Stelică era ud şi începuse să tremure de frig. S-a prins la „concurs”. După primul pahar dat peste cap, ceilalţi şi-au dat cu cotul şi şi-au şoptit: „Pe popa îl facem erou!” Doamna Neli a auzit. Şoptit, l-a avertizat: DSC_22„Stelică, fii atent, că vor să te facă erou!” „Lasă pe mine, s-a sulemenit bărbatul, că-i pun eu pe butuci!” Petrecerea a continuat. Mai o bucată de mâncare, mai un pahar de băutură, alături de vorbă multă-multă şi timpul a trecut până către miezul nopţii. Femeile au plecat la horă, undeva în apropiere, la câteva sute de metri.

Bărbaţii moţăiau şi limbile nu nimereau cuvintele. Singuri părintele Stelică şi nea Ion, gazda, erau treji şi bine dispuşi. Lucrul acesta era de neînţeles pentru ceilalţi. Toţi băuseră la fel. Nea Ion le-a propus ca, până vin femeile de la horă, bărbaţii să meargă în camerele alăturate şi să se culce puţin, ca să li se mai limpezească minţile. Au fost de acord. Părintele Stelică le-a cerut voie să pună la fiecare pe frunte câte un prosop cu apă rece. Se ştia că apa rece alungă beţia. Nea Ion l-a întrebat pe părintele Stelică: „Dar dumneata nu-ţi pui apă rece la cap?” „Nu, nea Ioane, că eu îmi pusei apă rece la fund de la chindie şi aşa ud şezui până acum! Ia pune mâna pe pantalonii mei!” S-a minunat bătrânul şi părintele i-a spus toată păţania.

Abia a doua zi au aflat toţi că, pentru a scăpa de ameţeală, trebuie să pui apă rece ori la cap, ori la fund! Efectul este acelaşi!

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă, am obţinut câteva ajutoare şi donaţii, astfel: Doamna Munteanu Sanda din Bârlad (VS), Domnul Giurescu Liviu-Mihai din Turnu Severin, Domnii Anghelescu Ionuţ şi Cioloca Iosif din Timişoara, fii ai satului Bârda: câte 100 de lei; Doamna prof. univ. dr. Ana Sofroni din Brescia (Italia): 61 de lei.

Domnul Mănescu C. C. Constantin din Malovăţ a achitat prima sa contribuţie de cult în valoare de 100 de lei; Doamna Popescu Elena din Malovăţ a achitat 50 de lei pentru contribuţia de cult.

Mulţumim cordial tuturor. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale, astfel: Scrisoare pastorală – 294, în „Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare (MM), 2015 7 febr., ediţie on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/07); Oferta de care – februarie, în „Omniscop”, Craiova, 2015, 4 febr., ediţie on-line (http://www.omniscop.ro); Nevoia de Referendum, în „Naţiunea”, Bucureşti, 2015, 8 febr., ediţie on-line (http://www.ziarulnatiunea.ro); Eu nu sunt Charlie, în „Naţiunea”, Bucureşti, 2015, 9 febr., ediţie on-line (http://www.ziarulnatiunea.ro); în „Omniscop”, Craiova, 2015, 9 febr., ediţie on-line (http://www.omniscop.ro); Idolii vremii noastre, în „Apollon”, Urziceni, an. IX (2015), nr. 2 (febr.), pp. 14-15, ediţie şi on-line (www.revista apollon.ro); Materialişti şi idealişti, Urziceni, în „Apollon”, an. IX (2015), nr. 2 (febr.), p. 31, ediţie şi on-line (www.revista apollon.ro); In memoriam: Nicolae Avrămuţ, în „Apollon”, Urziceni, an. IX (2015), nr. 2 (febr.), p. 42, ediţie şi on-line (www.revista apollon.ro); Măria Ta, Ţăran Român (V), în „Memoria Oltului”, Caracal, an. IV (2015), nr. 1 (ian.), pp. 2-4.

*

Zâmbete. „Părinte, ieri, din greşeală, am ucis un politician!” „Fiule, mărturiseşte-ţi doar păcatele, nu şi faptele bune!”

  • Un intelectual adevărat niciodată nu îţi va zice: „Prost ai fost, prost ai rămas!”, ci îţi va spune: „Timpul nu are putere asupra ta!”
  • Un pacient, rănit la picior, primeşte o reţetă de picături de ochi. „Doctore, dar eu sunt rănit la picior!” „Da, dar dacă te uitai pe unde calci…!”
  • ,,Domnule, vindecarea dumneavoastră se datorează lui Dumnezeu şi robusteţii corpului!” „Domnule doctor, sper să ţineţi cont de aceasta şi la nota de plată!”
  • Un elev îl întreabă pe profesor: „Domnule profesor, de ce se numeşte inima aşa, dacă ea este o pompă?” „Păi, măi băiatule, tu crezi că prietenei tale i-ar plăcea să-i spui, că o iubeşti din toată pompa ta?”

*

Botezuri. În ziua de 7 febr., am oficiat Taina Sf. Botez pentru Popescu Bianca-Maria, fiica Domnului Popescu Valentin şi a Doamnei Popescu Alexandra-Maria din Malovăţ, iar în ziua de 14 febr. pentru Postelnicu Denis-Mihai, fiul Domnului Postelnicu Cătălin-Severică şi al Doamnei Postelnicu-Pirici Florentina-Ceraselea-Giuliana din Timişoara. Să le trăiască!

*

Excursii. Organizăm o excursie-pelerinaj la Mânăstirea Prislop din judeţul Hunedoara. Data exactă nu am fixat-o. O vom stabili de acord cu participanţii, după completarea listei. Preţul cred că rămâne acelaşi, de 45 de lei/persoană.

*

Program. În cursul lunii martie, avem următorul program de slujbe: 1 mart. (Bârda, sfinţirea seminţelor); 7 mart. (Bârda-Malovăţ); 8 mart. (Malovăţ); 14 mart. (Bârda-Malovăţ); 15 mart. (Bârda); 21 mart. (Bârda-Malovă); 22 Mart (Malovăţ); 25 mart. (pomeniri dimineaţa, la Bârda; slujbă la Malovăţ); 28 mart. (Bârda-Malovăţ); 29 mart. (Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

Primim pomelnice pentru Paresimi. Facem înscrieri pentru făclii de Paşti.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: