Romanul „Mercedes-Benz” de PAWEŁ HUELLE

de Antoaneta TURDA

Misterul ţinutului european polonez fascinant şi deseori greu de înţeles se vrea descifrat şi de Paweł Huelle, care este aproape coleg de generaţie cu Musiał. Pornind dinspre presă spre lumea literară, Pawel HuellePaweł Huelle, după zece ani de la debut, vine în peisajul literar polonez cu romanul satiric, Mercedes-Benz, publicat în anul 2001. Elaborat prin procedeul sylva rerum, menit a realiza compoziţia prozei prin folosirea arbitrarului, demonstrând astfel una dintre caracterisiticele prozei sfârşitului de secol XX şi început de secol XXI, că o totalitate este imposibilă şi că viziunea asupra lumii este una cosmică, globală şi compusă din fragmente, adică din acele pastişe existenţiale care să conţină câte puţin din toate: filosofie, metafizică, eseu, simboluri luate din folclor şi mitologie etc., tot acest amestec făcând obligatoriu un anumit tip, stratificat, de lectură, autorul îşi propune să reconstituie, ca apoi să o pună în opoziţie cu prezentul comunist, perioada interbelică a Poloniei, după alte două volume: Opowiadania na czas przeprowadzki (1991) şi Pierwsza miłość i inne opowiadania (1996), urmându-i patru volume în următoarea ordine cronologică: Hans Castorp w Sopocie. Zaginiony rozdział z ’Czarodziejskiej Góry’ (2002), Byłem samotny i szczęśliwy (2002), Ostatnia Wieczerza (2007), The Gift of Freedom, un volum de proză scurtă publicat în anul 2009, în limba engleză.

Născut la 10 septembrie 1957 la Gdańsk, unde îşi va desăvârşi studiile odată cu absolvirea Facultăţii de Filosofie, Paweł Huelle, aduce cu el în noul val al literaturii poloneze, un suflu nu doar tineresc prin oralitatea stilului, ci unul foarte original, printr-o proză care înmănunchează hilarul şi tristeţea vieţii, luată aşa cum e ea, cu lumini şi umbre. Poet, prozator şi eseist, cunoscutul gazetar polonez se dedică scrisului debutând, în 1987, cu romanul Weiser Dawidek, care va fi ecranizat în anul 2000, de Wojciech Marczewski şi care prefigurează, oarecum, viitoarele volume care dezbat, mai mult sau mai puţin voalat, problemele Poloniei raportate la destine individuale.

Oprindu-ne atenţia asupra romanului epistolar Mercedes-Benz, care se vrea a fi, prin tonul extrem de grav cu care se adresează scriitorului ceh Bohumil Hrabal, un aspru rechizitoriu atât al prezentului, cât şi al trecutului istoric polonez, romanul are ca centru geografic şi sentimental oraşul natal, pe care îl contemplă cu o infinită tandreţe şi în al cărui contur (uşor de recunoscut şi în alte scrieri ale sale) regăsim renumitele străzi evocatoare ale istoriei, precum strada Kartuska, unde în timpul celui de al Doilea Război Mondial fusese un lagăr, amintire care îi provoacă autorului acea curiozitate fără limite care îl împinge spre un periplu social şi sentimental în istoria poporului său. Compus sub formă de roman epistolar, care de fapt conţine o lungă şi patetică scrisoare postumă către scriitorul ceh Bohumil Hrabal, scriitorul polonez prezintă aici o lume prin excelenţă poetică şi mai ales evocatoare, puterea rememorării venind de la plimbările în demodatele dar fascinantele automobile Mercedes şi Citroën, care amintesc de vremurile de tinereţe ale bunicii, plasate undeva, între cele două războaie mondiale, şi cele alături de logodnica parcă fără personalitate, decât prin numele său, şi el banal, Ciwle, persoană care pare „la prima vedere, genul de aşa-zisă băieţoasă neutră, în care, din fericire, factorul progresului n-a determinat modificări radicale” şi care graţie unui Fiat modern, îndreaptă timpul acţiunii către prezent, scriitorul polonez creează acest roman, de fapt, pentru a face laborioase digresiuni bazate pe relaţia trecut-prezent, relaţie care prezintă cititorului o Polonie a secolului XX, măcinată de relaţiile interetnice şi ocupaţia sovietică. Învăluit de mantia melancoliei, în care se întrezăresc totuşi umorul şi ironia, volumul are ca motto un citat revelator din Jósef Czechowicz (1819-1888), primul fotograf de renume internaţional care a pornit din Vilniusul care a aparţinut în Primul Război Mondial şi în perioada interbelică Poloniei: „mergi pe aici, până ce nu-ţi încetează bătăile inimii”[1], acest motto fiind de fapt, laitmotivul cărţii, cel al mersului şi al cunoaşterii prin tunelul timpului, care provoacă cititorul la slalomul printre buclele timpului. Având, aşadar, ca pilon central mersul iniţiatic în vederea cunoaşterii propriei ţări, romanul lui Paweł Huelle propune o lume compusă, asemeni unui joc de puzzle, din mici povestiri, bine cizelate, care parcă se nasc una dintr-alta, demonstrând că scriitorul a realizat ideea la care a ţinut de la începuturile sale literare, şi anume că a scrie înseamnă a spune mici poveşti. Contactul cu lumea lui Huelle este, aşadar, enigmatică şi provocatoare, amintind de picturile lui Hieronymus Bosch prin grotescul existenţei umane, grotesc pe care scriitorul polonez îl pune sub semnul ironiei care biciuieşte perioada postcomunistă poloneză, pusă mereu în balans cu amintirile bunicii care călătorea cu acceleratul care făcea trasee precum Vilnius-Baranowicze-Lvov sau Lvov-Varşovia-Poznań-Berlin, traiectorii care trasează drumuri ce alcătuiesc o geografie spirituală variabilă şi care înglobează înăuntrul ei nu doar un anume teritoriu, ci întreaga viaţă sociopolitică a acelor comunităţi. Acest accelerat, care leagă oarecum totul, asemeni maşinilor ce comprimă timpul alunecând din trecut în prezent şi invers, este parcă personajul care poate povesti nu doar despre acordurile muzicale ucrainene şi bieloruse desluşite în aerul cenuşiu de pe străzile marilor oraşe poloneze sau despre mirificele peisaje în care apar turnurile dantelate ale bisericilor din localităţile aflate pe litoralul Mării Baltice şi al Mării Nordului, ci şi despre personaje importante, cum e Lloyd-Jones, reporterul de la „The Times”, ajuns în Polonia pentru a studia probleme ale minoritarilor, cum sunt cele ale huţulilor, populaţie de sorginte ucraineană, care aminteşte de vechile imperii întinse peste teritoriul polonez, dar şi de oamenii obişnuiţi, care formează de fapt adevăratul mozaic minoritar simbolizat de mecanicul care conduce locomotiva care traversează cu nonşalanţă timpul şi spaţiul, aceste ultime două coordonate transformând romanul într-o elocventă metaforă a incapacităţii de adaptare a omului prea sensibil la degringoladele istoriei. Punerea într-o continuă opoziţie trecut-prezent prin buclele necruţătoare ale timpului, bucle care au rol de furci caudine menite a contopi destinul fiinţei umane cu cel al istoriei este de fapt, pentru Huelle, modalitatea cea mai bună de a reflecta, prin literatură, la toate stările sufleteşti ale individului ajuns în lumi care se suprapun, universuri care presupun acele relaţiile interumane care se bazează nu doar pe diferenţele dintre generaţii, ci şi pe deosebirile dintre naţiuni, aceste deosebiri dând, până la urmă, frumuseţe vieţii. Abordarea aspectului identitar devine însă, în cazul romancierului polonez, nu una legată de un anumit teritoriu, întrucât pendularea acţiunii între trecut şi prezent nu implică neapărat o luptă pentru obţinerea sau apărarea unor teritorii, ci mai degrabă una la modul general, care dezbate soarta ţărilor mici, în raport cu marile puteri, chiar şi în cazul în care dominaţia lor nu e prea clar vizibilă, ea simţindu-se totuşi în viaţa de zi cu zi a oamenilor, stârnind deseori ironia muşcătoare a naratorului-martor, remarcabilă mai ales în pasajul care constituie de fapt mobilul romanului: ciocnirea Citroën-ului franţuzesc cu locomotiva poloneză, prilej cu care este ironizată politica Franţei şi, prin ea, tot ansamblul marilor puteri a căror politică este o fanfaronadă. Redarea faptului, aparent banal, graţie şi gazetarului Lloyd-Jones, reporterul de la „The Times”, prezent în momentul ciocnirii, ia o turnură ciudată şi neadevărată tocmai datorită manipulării presei dintr-o ţară influentă, momentul fiind pentru Huelle ocazia propice de a face o lungă şi muşcătoare divagaţie pe marginea bizareriei istoriei, dar şi de a lega trecutul de prezent, fiecare moment istoric fiind descris cu toate anomaliile sale: „[…] s-a dat şfară în ţară îndată că mecanicul ar trebui să fie decorat […], aşadar, atunci când ordinul trimis via Varşovia a ajuns la regionala Lvov a Căilor Ferate, au vrut să îl cheme imediat pe mecanic de pe traseu, chiar telegrafic, însă întâmplarea a făcut ca în acea zi critică mecanicul Hnatiuk să ia concediul de două săptămâni […] Unde este acel brav mecanic? – se urla în receptoare – el a făcut pentru noi mai mult decât o duzină de consilieri comerciali ai reprezentanţelor noastre – se striga – cum de nu sunt în stare să afle, ci de la Lvov unde îşi petrece concediul angajatul firmei noastre care, vrând-nevrând, este o firmă strategică de stat? În zona Poznań este inadmisibil aşa ceva – s-a pus punctul pe i – şi s-ar părea că în Polonia Mică de Est a venit vremea unor schimbări radicale pentru că se poate observa că peste tot lumea se gândeşte la interesele de stat, numai la Lvov nu, oare nu cumva voi, cei de acolo, nu aţi aflat că s-a terminat războiul, poate că mai aveţi încă portretele lui Franz Joseph în uniforma în care a fost încoronat, poate că pe ceasurile din gările voastre timpul s-a oprit, dacă ştiţi cumva ce înseamnă timpul pentru economia noastră! – aceasta nu mai era de-acum doar o simplă ameninţare – i-am spus domnişoarei Ciwle, care tocmai în acel moment îşi oprise Fiatul între reperele dungate de cauciuc – aceasta a fost o anunţare a revoluţiei şi cred că ştiţi că revoluţiile nu erau o specialitate galiţiană […] de nimic nu se temeau cei din minunatul oraş Lvov decât de anunţarea unor schimbări, căci prin schimbări se înţelegea să faci din ceva bun ceva rău şi din ceva rău ceva şi mai rău, aşa se credea la Lvov şi în împrejurimi, cel puţin în ultimii cincizeci de ani ai monarhiei austro-ungare, prin umare, s-au pus în mişcare, pe lângă serviciile căilor ferate, agenţii secreţi, sectoriştii, comisarii şi fruntaşii […][2]. Problematica iscată de mecanicul de locomotivă este, aşadar, dincolo de una strict personală, una naţională, întrucât vizează starea de fapt dintr-o ţară aflată mereu la discreţia istoriei, acest aspect socioistoric având influenţe grave asupra poporului polonez care devine, aşa cum remarca şi F. M. Dostoievski, parşiv şi infidel, trăsături dobândite, în mod sigur, şi din cauza migraţiei teritoriilor poloneze de la o stăpânire la alta, migraţie care implică în primul rând acel efort de acomodare care necesită, dincolo de docilitate, o anume supleţe psihică de a rezista la toate schimbările impuse de ciudatele situaţii iscate în vârtejul evenimentelor. Fin analist şi comentator al condiţiei umane, Huelle observă repercusiunile la nivel mental ale acestor mutaţii, la fiecare dintre personajele sale, prezentându-le fără a le comenta, un eventual comentariu putând fi făcut de fiecare cititor, în funcţie de capacitatea sa de a citi printre rânduri toate efectele mutaţiilor identitare simbolizate de pomenirea unor cuvinte aruncate parcă la întâmplare: tatra cehă, în hurchul german, fiatul polonez sau buickul american, toate regăsite în mărturia unei bunici peste care a trecut tot trecutul tumultuos al istoriei şi care dincolo de aspectul hilar de suprafaţă, poartă pecetea extrem de gravă a vremurilor, în care valenţe cu iz minoritar şi senzaţia de „persecuţie”, tipică ţărilor mici aflate sub aripa ţărilor puternice, se transformă într-un fenomen întâlnit la toate nivelurile sociale, chiar în cadrul fiecărei ţări, căpătând o coloratură minoritară distinctă în cadrul paradigmei individ-societate şi invers. Complexitatea acestui aspect şi tragismul său trezesc deseori patetismul autorului, în continua sa conversaţie cu scriitorul ceh, patetism care poate ajunge la paroxism atunci când apare, se accentuează problema minoritară la nivel individual, omul părând un manechin hăituit în toate direcţiile posibile. Ajuns în mâinile hazardului istoric, individul supus vremurilor se pare că nu mai are ce face decât să mediteze asupra condiţiei sale nu doar de om, ci mai ales de trăitor al unei istorii capricioase şi perfide, istorie care provoacă lamentaţii sau lungi monologuri de tipul: „[…] bunicul nu fusese niciodată anarhist, nu putea suporta totuşi nici funcţionarii şi nici interdicţiile lor, nu suporta nici politicienii proşti şi s-ar fi mirat foarte tare, cu siguranţă, că această sectă de farisei permite şi încurajează în ţara noastră oricând şi oriunde, inclusiv în forul parlamentului, cinstirea lui Dionisos şi persecutarea lui Shiva, aşa că, dragă domnule Bohumil, se face că alegerea zeilor noştri nu depinde de noi […]”[3]. Meschinăria istoriei poate atinge însă o gamă complexă de reacţii individuale şi colective, care merg de la paroxism la hilar, ca în episodul în care este relatată aterizarea forţată a unui avion polonez pe pământul fostei RDG, prilej cu care divagaţiile lui Huelle pe teme politice sunt de un umor debordant, dar muşcător, care prinde în chingile sale Tratatul Ribentrop-Molotov şi urmările sale nefaste asupra ţărilor mici, peste care a pus stăpânire comunismul, imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Făcând această legătură dintre prezent şi trecutul în care evadează cu amintiri de tot felul, dintre care un ecou puternic le au cele legate de persecuţia evreilor în Polonia răvăşită, Huelle face o meticuloasă radiografie a celor două lumi, neuitând să puncteze nici viaţa aristocrată, pe care o cunoaşte prin prisma propriei familii, nici faptul că prezentul poate să fie legat de trecut, în mod nefast, de indivizi atinşi de morbul răului, rău pe care îl duc cu ei, dintr-o lume în alta, aşa cum relevant este demonstrat: „[…] ne deplasam acum pe Konny Trakt, pe lângă teii bătrâni plantaţi pe bulevard cu două sute de ani în urmă din banii lui Daniel Gralath şi mă gândeam că dacă Spanner şi Elefantul ar fi fost simpatizanţi ai masoneriei, cum era primarul Gralath, poate că n-ar fi dezonorat vocaţia de medic şi i-ar fi rămas fidel lui Hypocrat, că doar, în cele din urmă, spiritul masoneriei presupune sacrificiu, fraternitate şi nu-ţi permite să te gândeşti la un om exclusiv ca la nişte bucăţi de săpun sau ca la un număr de zerouri în cont, însă, pe de altă parte, spiritul masonic s-a evaporat demult din oraşul nostru şi drept dovadă stă denumirea bulevardului pe care mergeam cu domnişoara Ciwle: mai întâi se numea Główny, apoi Hindenburg, pe urmă Hitler, după care Rokossowski şi, în final, Victoriei […]”[4], pe această stradă amestecându-se „într-un pârâu invizibil al timpului […] toate zvasticile, secerele, ciocanele şi orchestrele, iar doctorul Spanner şi doctorul Elefant priveau totul de la ferestrele Catedrei de Anatomie Practică şi, profund emoţionaţi, îşi strângeau mâinile căci, după teza fackelzugurilor a venit şi a trecut antiteza marşurilor comuniste, în cele din urmă pentru cei ca ei a venit sinteza unei activităţi creatoare, neîngrădite de nimic, a unei aritmetici a veniturilor spălate de toată mizeria ideilor de prisos […]”[5]. Raportarea trecutului la prezent, având ca repere-cheie plimbările, fie prin marile oraşe ale Poloniei, fie prin regiunile de graniţă, sunt un minunat prilej de meditaţie identitară, în care se regăsesc toate elementele acestui aspect: de la detaliile geografice şi istorice, până la cele mai individualizante, cum sunt obiceiurile, costumaţia şi felurile de mâncare. Prezenţa tuturor acestor detalii individualizează într-un mod particular acest roman care recompune o lume trecută prin ochiul individului care trăieşte în prezent încercând să surprindă totul, aşa cum odinioară era surprinsă viaţa în fotografii (revelator în acest sens este pasajul în care apare relatarea despre ultima fotografie făcută de bunici, în Ucraina, teritoriu care a fost furat Poloniei), dând apoi explicaţii domnişoarei Ciwle, explicaţii care sună firesc, printre buclele timpului, care prinde viaţă graţie bunicilor a căror viaţă pare să se oglindească în apa timpului, timp care, într-un interval scurt, ascunde în el toate dramele a două războaie mondiale, în aceste drame colective dizolvându-se dramele individuale, aşa cum îi relatează naratorul-martor logodnicei sale şi, prin ea, întregii generaţii prezente, care nu a cunoscut ororile războiului: „[…] bunicul ştia el ce face, se apleca deasupra ei şi-i şoptea – Marysia, n-o să mai fim niciodată aşa fericiţi ca acum, trebuie să reţinem clipele acestea ca pe o insectă în chihlimbar, să le păstrăm şi pentru nepoţii noştri – da’ de ce şi pentru nepoţi – s-a mirat ea – chiar dacă o să fie război, lumea o să se întoarcă la locul ei, aşa se întâmplă mereu […] i-am explicat domnişoarei Ciwle – nu au reuşit pentru că în timpul primului război mondial avuseseră experienţe complet diferite […] iar… când s-au întors la Lvov şi aveau în sfârşit timp să se odihnească, a mai izbucnit un război, nu mondial, ci polono-ucrainean, iar el a trebuit din nou să tragă şi ea să organizeze din nou comitete de ajutor, deci vedeţi că erau două puncte de vedere total diferite şi asta nu pentru ultima dată, fiindcă la scurt timp după terminarea războiului cu Ucraina au venit bolşevicii, ocazie cu care bunicul a fost repartizat la un tren blindat şi, cu toate că stătea comod într-un turnuleţ din oţel cu inscripţia «Śmiały», a fost nevoit să tragă, şi nu în aer de această dată.”[6] Rolul primordial al amintirii, care este pilonul central al romanului în care mersul cu automobilul are un puternic rol educativ şi iniţiatic, este demonstrat de Huelle prin subtilităţi literare şi filosofice care toate duc cu gândul la acele amintiri depozitate în memoria colectivă şi individuală, care stârnesc rebeliunea şi refularea individului într-o lume anostă, lume în care trimiterea la parabolele biblice este făcută să biciuiască viclenia simţită, în toată tăria ei, de către ţările mici şi mijlocii, cum e şi Polonia, aceasta dând volumului un pronunţat caracter de scriere central-europeană. Caracteristica de scriere central-europeană e dată şi de multitudinea informaţiilor care sugerează diversitatea etnică (mă refer aici la diversele aluzii la obiceiurile, denumirile localităţilor şi numele unor personalităţi din acest areal geografic). Scriind acest roman în care dezbaterile istorico-filosofice şi detaliile geografice îi oferă un accentuat sentiment naţional, dar şi multietnic, în acest din urmă aspect oglindindu-se ideea solidarităţii umane, care deseori poartă în ea nostalgia marilor spaţii unite de căldura umană, Paweł Huelle face o atentă radiografie geografico-sentimentală a Europei, în pagini care oscilează deseori între ironie şi un lirism tulburător: „[…] mi-am petrecut delicat mâna după umărul domnişoarei Ciwle […] Şi închipuiţi-vă, dragă domnule Bohumil, că atunci când am încheiat ultima propoziţie, instructoarea mea mi-a pus palma pe umăr şi am stat aşa neclintiţi ca o pereche de şcolărei îndrăgostiţi, privind mantaua bleumarin-închis a golfului pe care se deplasau lin luminile vapoarelor, ale celor care stăteau în radă şi ale celor care se îndreptau spre Królewec, Stockholm, Helsinki, Visba, Hilversum sau care încotro, şi în clipa aceea se putea simţi o atmosferă deosebită, un fel de Golfstream care trecea printre noi şi asta din cauze mult mai profunde şi, ca să zic aşa, fundamentale; pur şi simplu, dragă domnule Bohumil, am simţit fiecare în celălat, un suflet fratern, ceva despre care au scris Shelley, Keats, Byron şi Mickiewicz, ceva de care râde astăzi toată lumea, inclusiv savanţii şi artiştii, ceva de care nu-şi dau seama nici preoţii, ceva ce nu mai cunosc nici scriitorii, într-un cuvânt, ne-a legat un limbaj dispărut în totalitate, ca un fir de vara babelor […]”[7]. Concentrându-şi atenţia asupra tututor detaliilor semnificative în redarea adevărului istoric al acestui colţ de lume care este Europa Centrală, scriitorul polonez surprinde, parcă cu un ochi magic, toate momentele ţării sale, într-o cronologie numai de el ştiută, dar căreia nu-i scapă nimic. Aşa se explică probabil supleţea cu care sunt făcute salturile în timp, salturi care dezvăluie eternul tragism al acestor teritorii aflate parcă mereu în derivă, aceste evadări în timp fiind prilejul cel mai potrivit pentru autor de a crea lungi scene cinematografice, în care derularea istoriei cu paşi rapizi creează imaginea unei continue apocalipse desfăşurate în jurul Mercedesului, martor al unei istorii care curge în timp, de la panii polonezi, la soldaţii Armatei Roşii. Aceste etape derulate, graţie evadărilor în istorie, sunt tot atâtea prilejuri de a fixa şi refixa identitatea poloneză în funcţie de stăpânirea care a planat asupra Poloniei, această dominaţie continuă ducând, inevitabil, la ideea persecuţiei, bine fixată în mintea oamenilor, care ajung să perceapă orice lucru rău din prisma autoconsolării că trăiesc în Europa Centrală, spaţiu care, din fericire, poate fi privit nu doar ca o fatalitate istorică, ci şi cu acea privire ludică care surprinde farmecul unui amalgam identitar, farmec surprins magistral, deşi parcă cu teama de a fi interzis fotografiatul, de blitzul autorului. Abordarea aspectului identitar implică, evident, o gamă de aspecte care trece de la cel al maselor la cel individual, individul fiind privit atât ca exponent al unei naţii, cât şi ca o persoană oarecare. Aşa se explică faptul că între paginile cărţii apar, pe lângă personajele centrale, care îşi pun tot felul de întrebări privitoare la destinul lor şi al istoriei, portrete antagonice, cum sunt cele care vizează poporul evreu: un portret al evreului persecutat în vreme de război, sau al fizicianului care nu este nimeni altul decât evreul polonez care, în neputinţa sa de a se acomoda cu regimul comunist al ţării sale, fuge în SUA, fiind, în final, neloial ţării sale, în care totuşi se va reîntoarce după o dureroasă experienţă.

Dezvăluind două lumi, una a trecutului şi una prezentă, ambele implicând studiul detaliat al firii omeneşti, romanul este, în fond, dincolo de unul istoric şi social, unul al existenţei umane, ceea ce implică, dincolo de simple relatări, meditaţii care sunt prezente pe tot parcursul derulării naraţiunii, vădind o anume înţelepciune a vieţii, care se împleteşte cu destinul istoric, acesta din urmă presupunând ideea de fatalitate, ceea ce, la rândul său, dă naştere, deseori, la concluzii amare, ca cea în care sunt vizaţi, prin câteva voci, mai mult sau mai puţin pregnante, dar toate cu anume pondere în construcţia romanescă. Ele sunt: glasul naratorului, Elefantul, Fizicianul şi Bocancul şi au menirea de a întări o anume stare de fapt: „[…] toate forţele supraomenşti ale spiritului provin dintr-o renunţare, lucru ştiut de toate sfintele şi de toate vrăjitoarele, dar despre asta nu putem să ne exprimăm liber în ziua de azi – aţi înnebunit – de data asta am râs eu zgomotos – trăim într-o ţară liberă – liberă pentru cine? – mi-a retezat-o ridicând tonul – pentru Doctorul Elefant, pentru Fizician, pentru Bocanc?”[8] Întrebarea pusă cu patimă într-o Europă care poartă încă amprenta comunismului care a distrus multe destine, retrezind amintiri dureroase exprimate clar, fără rezerve, cu acea amărăciune a omului veşnic asuprit (mărturie în acest sens sunt multele referiri la istoria contemporană a Poloniei, referiri care formează un summum identitar al unei naţii aflate sub stăpânire sovietică, stârnind confuzie asupra unei realităţi sumbre, care nu oferă soluţii de trai liniştit nici în propria ţară. Zbaterea umană într-o ţară pentru care toate etapele sale istorice par să fie vitrege este, aşadar, pentru autorul polonez un prilej de conştientizare a istoriei care provoacă paradoxuri: pe de-o parte stârneşte revolta, ceea ce îl determină, pe de-o parte, să-şi ascută pana în cerneala unei fine ironii care întotdeauna se va îndrepta către marile puteri, iar pe de altă parte, să se aplece cu dragoste spre oamenii care sunt mereu victime nevinovate, situaţie care de cele mai multe ori duce la sentimentul zădărniciei vieţii, viaţă pe care Huelle o surprinde cu bucurie, dar şi cu amărăciune în acelaşi timp, cu aceea amărăciune a individului tracasat mereu de o istorie nefavorabilă.

NOTA REDACŢIEI: fotografia este reprodusă din: http://www.bookaholic.ro/interviu-cu-pawel-huelle.html

[1] Pawel Huelle, Mercedes-Benz, Iaşi, Polirom, 2004, p. 5.

[2] Ibid., p. 20-21.

[3] Ibid., p. 82.

[4] Ibid., p. 98-99.

[5] Ibid., p. 99-100.

[6] Ibid., p. 113-114.

[7] Ibid., p. 116-117.

[8] Ibid., p. 157.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: