DIVAN DOMNESC SUB STREAŞINA MĂNĂSTIRII

O convorbire între viaţă şi cărţi

de Angela-Monica JUCAN

N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea.

N. SteinhardtConvorbirile de la Rohia care, în rezumat, prezintă înfăţişarea celor şapte zile ale Creaţiei, sunt precedate de O convorbire între viaţă şi cărţi (dezvăluind ceva din perimetrul ermetic al pregenezei unde şi când toate existau, numai că ansamblul era nelămurit în întrepătrunderile sale).

O convorbire „între viaţă şi cărţi” conţine principalele direcţii pe care le vor urma, pe pista Genezei, cele şapte zile: despre reacţie (1), compartimentare (2), competenţă (3), subtilitate (4), exteriorizare (5), specializare (6), har (7).

Capitolul Ziua întâi pune problema atitudinii omului de rând (a specialistului) şi a celui de excepţie (a artistului) în faţa vieţii, atitudine care poate fi serioasă ori ludică. Acest „gest” corespunde culturii, care este fie ştiinţifică (serioasă), fie artistică (ludică). Amândouă reclamă curaj (etic – ştiinţa, estetic – arta). Poziţia faţă cu viaţa manifestată individual e asemenea primei zile a Creaţiei, în care Dumnezeu – prin imperativul (voinţa Tatălui) „Să fie lumină!” – ia atitudine instituind impresia, deci simţirea contra nepăsării , ceea ce în Noul Testament corespunde Naşterii Domnului – altei Creaţii, la alt nivel, în altă ordine. Arta este şi ea zidire, cu mijloace profane, însă cu dar dumnezeiesc de geniu, artistul fiind binecuvântat cu înaltă sensibilitate, făcută să contracareze ignoranţa, amorţirea, neglijenţa. În plan liturgic, e vorba de „Naşterea de Sus”, prin Sfânta Taină a Botezului, de recrearea celui care primeşte botezul, de semănarea „eticului şi esteticului” în om, de îndatorarea omului la curajul manifestării oneste a poziţiei sale particulare în faţa universalului şi a obştescului, cutezanţă care poate fi exprimată în ton grav sau de agrement. Artistul e şi el un ziditor: de stil, un întemeietor de receptivitate, de uz, de rafinament, un „botezător” cu idei, cu voinţă (cum se exprimă Steinhardt privitor la Constantin Ţoiu) „de a înţelege, de a explica şi a face lumină, voinţă caracteristică scriitorilor care nu sunt simpli făcători de cărţi”. Ca prima zi a lumii, „arta şi cultura sunt totodată trezire, fascinaţie şi feerie”. Ca nou-născutul înaintea botezului, „postmodernismul nu-i decât negaţie şi un vas care aşteaptă să fie umplut”. Curentul acesta contemporan nouă dă deocamdată artă nelucrată, care îşi aşteaptă altoiul. Referitor la „imaginaţia formativă, ordonatoare” (similară actului demiurgic) Ioan Pintea adaugă că o operă perenă trebuie să aibă „curaj estetic, dar şi curaj etic fiindcă unul şi acelaşi e curajul când spargi prin tehnică o scriitură şi o atitudine estetică, o lâncezită, leneşă, contrafăcută şi pretinsă literatură, ori când subiectul, tema, naraţiunea în sine sunt încărcate de adevăr, de îndrăzneală, de nereţinută putere modelatoare, descoperitoare”. Concluzia – numită în carte Suplimentul zilei – ne povesteşte despre Vasile de la Poiana Mărului „care ne îndrumă spre neîntrecuta de nici o alta virtute dreaptă socotinţă şi care ne dă încredere în putinţa noastră, aşa slabi, contradictorii şi iremediabil supuşi dialecticii cum suntem, de a şti totuşi unde se află binele şi unde se află răul, încotro se cuvine să mergem şi ce se cuvine, cu orice preţ, fie el cât de mare, să ocolim”. În tălmăcire, ar veni trăirea (simţirea de care vorbeam) împotriva impasibilităţii, nepăsării, entuziasmul advers flegmei. Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

Ziua a doua este în Vechiul Testament ziua în care apare Tăria, adică protecţia, spiritualitatea, superioritatea. Tăria consfinţeşte aproapele şi departele, susul şi josul, deasupra-ul şi dedesubtul, peste-ul şi sub-ul: e spaţială. În capitolul corespunzător acestei zile, e vorba la Steinhardt exact de recunoaşterea valorii spirituale ca „tărie” mereu deasupra substanţei. Modestia lui Steinhardt e copleşită de punerea numelui său în rând cu mari nume ale culturii, cu „tării” ale spiritului: „elogiu mai cutremurător nu mi-ar putea face” – spune Steinhardt referindu-se la considerarea sa de către Ovid S. Crohmălniceanu aproape de Gilbert Keith Chesterton (autor favorit al lui Steinhardt, recunoscut de el ca „tărie culturală”). Este un gest corespondent închinării magilor, care şi ei recunosc valoarea ideală şi i se închină, o cinstesc, lucru omolog Sfintei Taine a Mirungerii, taina împărtăşirii darurilor şi a harismelor Duhului Sfânt. În registru profan, acest lucru e demonstrat în carte prin exemplul lui Nae Ionescu, care, metaforic vorbind, revărsa în jur valoarea culturii, un fel de har mai mult sau mai puţin accesibil: „pe toţi îi întrecea [le era deasupra], pe toţi îi lăsa cu multe lungimi în urmă prin darul acesta incomparabil de a transmite, de a dovedi absoluta convingere că nimic nu este mai de actualitate, mai util, mai stringent, mai pasionant, mai bogat în consecinţe programatice decât cultura şi chipul ei paroxistic: filosofia”. Nae Ionescu „promova senzaţia cordialităţii cu şi dependenţei de cultură” (întocmai cordialităţii cu şi dependenţei de Cer!). învăţătura suplimentului zilei Despre bunătatea sufletească este cuprinsă în cuvintele: „cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu săvârşiţi regretabila eroare de a lua drept scriitori şi simpli făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simpli memorizatori de informaţii”. Prin urmare, Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!

Separarea în ziua a treia a apelor de uscat simbolizează sacralitatea (cerul lichefiat al apelor) opusă deşertăciunii (uscatul!), fecunditatea (rodirea) spiritului opusă pustiului de idei. Acum se încheagă materia evidenţiindu-şi limitele în nemărginirea idealului neconsumabil. E pilda vegetaţiei care se trezeşte din stagnarea „uscatului” hrănindu-se cu seva „apei”, rotindu-şi apoi rodirea între epuizare (toamna) şi avânt (primăvara). Apar aici, de fapt, dinamica, activitatea (în contradicţie cu pasivitatea, neparticiparea), perseverenţa, tenacitatea, reluarea la infinit, altfel spus „stăruinţa şi-ndelunga răbdare”. Nicolae Steinhardt figurează acest lucru vorbind despre înţelepţirea prin călătorie – un schimb din care omul se alege întotdeauna cu „rodire” în spirit, „rostul ei principal fiind să ne trezească din stagnare şi obişnuelnicie, din inerţie şi program”. Călătoria „e discontinuitate, e contact cu noul, cu neaşteptatul, cu abruptul, cu neeuclidianul”. Nicolae Steinhardt concepe călătoriile „ca mijloc de a constata pluralitatea modului de existenţă, relativitatea axiomelor şi dobândirea tocmai prin această luare la cunoştinţă a relativităţii scării axiologice, a solidarităţii oamenilor. Călătoria ne învaţă că sunt diverşi, dar solidari cu noi, că străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru. Călătoria e semănat, şi plivit, şi şi cules: ea presupune „popasuri, aterizări, coborâri din tren sau avion, adăstări atente, spre a putea explora în tihnă […] locuri străine”. Aici se lămuresc caracterele pasager şi peren. Separarea apelor şi arătarea uscatului corespund doar „drumeţiei”, care îşi are doza ei de pasivitate, de lipsă de implicare. „Drumeţia este doar informativă şi pitorească, e distractivă”. Activitatea prin rodire e o formă superioară a călătoriei, voiajul intelectual, cu proba de mare virtuozitate a traducerilor, care presupun o împreunălucrare: „Traducătorul trebuie să efectueze o dublă operaţie: să treacă de la textul original la ideile pe care le exprimă şi apoi, odată aflate aceste idei şi noţiuni, să le exprime în limba sa. E un du-te – vino […]. Se cere să înveţi un grai inedit, un aliaj poetico-filosofico-lingvistic nou […]”. Chemarea Apostolilor în Noul Testament e tocmai chemarea la împreunălucrare, la implicare, la stăruinţă spre rodire, la cultivarea „terenului” din semen, din aproapele. Acelaşi lucru îl reprezintă Sfânta Taină a Euharistiei când, concret, omul ia, mănâncă şi bea, dar, ideal, „rodeşte” şi începe, precum plantelor din natură, un nou parcurs, se înscrie pe o nouă rută a călătoriei sale prin lume, deprinde separarea apelor de uscat. „Românul, cred, e înzestrat cu darul setei de a cunoaşte lucruri şi locuri […] fără a se pierde pe sine […]” – spune Nicolae Steinhardt. A te împărtăşi din lume, din natură, din societate e un lucru solemn, a da, a dărui, a transmite e unul festiv: Sărbătoarea e, fireşte, un act gratuit. Un răgaz, adică, o pierdere de valori practice, dar e şi un izvor neapărat necesar al acumulării de energie şi un prilej de destindere pe care natura ne învaţă că este bine să-l acordăm şi pământului (prin asolament şi an jubiliar) sau şi uneltelor şi maşinilor, care şi ele trebuie folosite cu temperanţă şi sunt supuse uzurii. Sărbătorile sunt o necesitate a speciei noastre ahtiată de fericire şi îndreptăţită a cunoaşte nu numai momentul însămânţării şi al secerişului, nu numai producţia, ci şi consumul, nu numai eficienţa, ci şi gratuitatea, nu numai operativitatea, ci şi jertfa”. În volumul Practica fericirii menţionat de N. Steinhardt, Paul D. Drogeanu „a proclamat şi dovedit documentar dreptul omului la bucurie şi fericire”. Discret, Suplimentul zilei: Despre romanul Fabian de Erich Kästner spune că aceasta este „povestirea concentrată a dilemelor între care se zbate un oarecare om al contemporaneităţii: îi stau în faţă dezmăţul marii metropole şi închistarea oraşului provincial. Îl înfruntă dezordinea şi prostia, şi pe bună dreptate se teme că după ele va veni tirania” – astfel că Pământul a dat de sine verdeaţă iarbă care face sămânţă după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă după fel pe pământ.

În ziua a patra de înfiripă în Geneză luminătorii: Soarele (raţiunea, simţul realităţii), Luna (sentimentul), stelele (visarea, imaginaţia). Aici e momentul discernământului ori al ezitării, pentru că apare organizarea, prin timpul cu semnele lui ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii şi să cârmuiască. Prin periodizare avem rânduiala, normele, regulile, legile. Revenind la textul lui Steinhardt, aflăm că meşteşugul (realitatea) plus explorarea (visul) fac din ucenic un iniţiat, un om calificat, fiindcă ucenicul îşi dovedea până mai ieri capacitatea printr-o lucrare proprie făcută în urma experienţei practice (deprinse sedentar, în atelier) şi a unei călătorii (activitate nomadă care eliberează curiozitate şi adaugă noi experienţe, noi idei. Aşa se concretizează aspiraţia. În proiect superior, e vorba de Manifestarea Fiului lui Dumnezeu întrupat, adică, în Noul Testament, activitatea terestră a Lui, finalizată în învăţăturile (raţionale şi poetice) care stabilesc o bună disciplină în viaţa individuală (imposibilă fără capacitatea de distincţie, de deosebire, uzanţe – la nivel social şi datini – în verticală (istorică). Pe acelaşi loc, al patrulea, se întâmplă (?) să fie Sfânta Taină a Pocăinţei – de neînchipuit fără deosebirea păcatului de propria persoană (deci recunoaşterea lui ca lucru impropriu fiinţei noastre, balast, povară inutil de cărat) şi expierea lui prin mărturisire (scuturare, „dereticare”, deşertare). Spovedania e momentul revelării Soarelui şi a stelelor din om, pentru că aici strălucesc deopotrivă rigoarea eticului şi flexibilitatea (estetică) a sufletului deschis, a inimii în palmă. „De aceea – spune Steinhardt – mi s-a părut André Gide cu adevărat un imoralist pentru că a crezut că în morală ajunge să fii sincer. Dar cât priveşte persoana noastră, lecţia cea bună ne-o dau Eliade şi Ionescu. [Eugen] Ionescu fiind acela care aici merge până la capăt, la capătul nopţii”. Suplimentul zilei: Un haiku: Ramura înflorită e pe măsura gravităţii şi splendorii zilei a patra: „Un filosof japonez se plimba cândva într-o pădure. […] Tot mergând şi gândind el, îi atrage atenţia o creangă de copac lipsită de orice podoabă. Se opreşte în faţa ei şi spune: vorbeşte-mi despre Dumnezeu! Şi atunci creanga pe loc înfloreşte”. Altcândva, o „zi” asemănătoare: Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul.

În ziua a cincea apar animalele, deci biologicul, instinctul, o energie care poate fi orientată pozitiv (îngereşte) sau negativ (diavoleşte). În paralel, Noul Testament ne prezintă Patimile care se consumă tot la nivel trupesc, în suferinţă fizică, în durere, opusă bucuriei, desfătării, „poienii”. Despre cum a descoperit „luminişul” numit Rohia, Nicolae Steinhardt spune că, la prima vizită, pur şi simplu i-a plăcut: „Locul mie din prima clipă mi-a plăcut nespus de mult. M-a cucerit pur şi simplu” (dragoste la prima vedere!) şi şi l-a ales pentru tot restul vieţii (Sfânta Taină a Cununiei!) ca loc de meditaţie: „dialogul cu tine însuţi, împăcarea cu ideea că poţi trăi în bune şi rodnice relaţii cu sinea ta, chiar dacă ea se pricepe a-ţi dezvălui din ce în ce mai acut toate greşelile şi sluţeniile pe care le-ai săvârşit în viaţa ta”. Convertirile sunt ca într-un cuplu: „întâlniri la jumătatea drumului, cum este aceea dintre poet şi partizan în frumoasa carte a lui Ignazio Silone Pâinea şi vinul (în care partizanul începe să se apropie de credinţa preotului, iar preotul începe să împărtăşească convingerile partizanului), ceva asemănător s-a întâmplat la Păltiniş şi cu cei doi vecini, Constantin Noica şi Antonie Plămădeală. S-a produs ceva asemănător cu o cumetrie spirituală, următor căreia Noica şi-a aflat locaşul de veci lângă Schitul de la Păltiniş, iar Antonie Plămădeală s-a priceput să descopere în opera şi personalitatea lui Noica o dispută, dar nu o vrăjmăşie cu cerul […]”. Lecţia din „casa” Rohiei este că „lumea e una şi oamenii pretutindeni la fel cu virtuţile şi scăderile lor”. Instinctul cărturarului nu e cu nimic mai prejos de „tema” Zilei a cincea: biblioteca de la Rohia constituie pentru Nicolae Steinhardt un spaţiu înzestrat cu puteri ademenitoare, un loc de reculegere şi de multiple ispitiri pentru inimă şi minte” – instinct orientat serafic. Biblioteca aceasta (pe care Steinhardt a organizat-o) şi pădurea Rohiei (pe care a înţeles-o) îşi sunt metafore. Drumul prin pădure e „drumul filosofilor”, drumul celor care pătrund. Important e ca – filosofi sau oameni simpli – în drumul prin pădurea vieţii să ţină (raţional şi poetic) dreaptă linia iubirii. Este citat în acest context Efrem Sirul spunând despre ultimul prooroc al Vechiului Legământ că „Nu s-a dus în pustie spre a se sălbătici, ci spre a îndulci în pustie sălbăticia lumii”, acoperind astfel foarte bine mesajul zilei a cincea – civilizarea înclinaţiilor, lucru prelungit şi în Suplimentul zilei: De la trei poeţi citire, unde ni se demonstrează că „lupta se dă [într-un text de Marin Sorescu – n.n.] între graţie şi gravitaţie, între ce înalţă şi ce trage spre teluric, între ce-i subţire şi subtil, pe de o parte, şi ce este gros şi greoi pe de alta. Esenţial, poate, pentru om este să scape, la figurat, de sub imperiul gravitaţiei”. Într-un fragment din Ana Blandiana se poate constata similitudinea dintre viaţă şi creaţia artistică, unde „a fi sau a face presupune o alegere şi deci o limitare, renunţare la toate celelalte, practic infinit de numeroase posibilităţi”. Din infinit de numeroase posibilităţi, Steinhardt a făcut, din păcate, aici, o alegere deloc inspirată… Pe un text (de data aceasta, strălucit) din Nichita Stănescu, se poate demonstra că „în clipa despărţirii sufletului de trup, simţul răspunderii copleşeşte tot”. E bilanţul chivernisirii circumstanţelor şi valenţelor zilei a cincea: Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

În a şasea zi e zidit omul în ipostază masculină, apoi feminină: Adam şi Eva – om înzestrat cu verticalitate (opusă josniciei târâtoarelor şi fiarelor) şi învestit cu responsabilitate (stăpân peste animale – peste neprevăzut). Om matur şi liber să hotărască, dar deocamdată neavizat în materie de valori, fără un „gust” format, el se decide pentru egoism, individualism (el, ea), îşi dezvăluie voracitatea, rapacitatea, speculaţia şi se alege din rai cu moartea, cu provizoratul, culpa, zădărnicia, canoanele grele ale sudorii şi suferinţei. Noul Testament opune acesti morţi o alta, pe Cruce, a Mântuitorului care dobândeşte pentru noi posibilitatea nemuririi asumându-Şi moartea din dăruire, din altruism, punându-l pe tu înaintea lui eu. Fiecare din Adam şi Eva devine aici amândoi şi începe „povestea” făpturii care numai ea singură din toată suflarea vieţuitoarelor îşi poate scoate – prin iubire – „paguba” unei clipe de neomenie, de cădere, de superficialitate. Relaţia viaţă-carte nu e altceva şi e înţeleasă de Steinhardt prin implicarea plenară a omului. Cel mai important este, spune Steinhardt, referindu-se la titlul altui volum al său, „nu viaţa, nu cărţile, ci acest între, astfel încât lectura devine un act complex, o comuniune dintre cititor şi scriitor. De unde şi caracterul ca să zic aşa «activ» al unei lecturi atente. Lectura e o întâlnire… […] între două temperamente”. Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea convin asupra faptului că „întotdeauna pentru a se manifesta în cosmos cuvântul se face trup”, în cazul creaţiei, prin în-făptuirea artistică. Scriitori consideraţi minori (cum ar fi Brătescu-Voineşti şi Gârleanu) sunt altfel consideraţi de Steinhardt, pentru că, la Brătescu-Voineşti mai ales, el găseşte „trăsăturile esenţiale ale caracterului românesc”, caracter deloc străin altruismului, noii zile a şasea, intervenţiei în folosul altuia, credinţa fără faptă fiind – cum spune Steinhardt – moartă. Jertfa poate lua diferite forme, de la istoria umană plină de eroi, până la identificarea intereselor la avvă şi ucenic. E aici locul desluşirii umorului de râs, a bucuriei de veselie, manifestări profund deosebite ca versiuni ale sincerităţii şi simulării, ale generozităţii şi meschinăriei, chiar ale dărniciei şi acaparării. Răstignirea aceleiaşi a şasea zile n-a fost ipocrizia veselă a luării în spăpânire pentru sine a veşniciei contra unei dureroase dar pasagere terapii, ci adevărul bucuriei dăruirii acestei veşnicii şi evidenţa tămăduirii omenirii. Vindecarea în particular a fiinţei umane o aduce a şasea Sfântă Taină: Maslul. Acest mir, această speranţă a maslului, coincide (şi ea!) muncii de traducător. Privilegiindu-l neîncetat pe tu (tu fiind atât autorul tradus, cât şi cititorul căruia i se facilitează accesul la text), traducerea e „o lucrare de mare smerenie, ea presupune ascultarea bătăilor unei alte inimi, identificarea cu o altă gândire”, seamănă cu relaţia maestru-discipol (avvă-ucenic), în care gloria dascălului constă în reuşita elevului. În caz de abatere de la regulă, „ca în tot ce-i omenesc, nu atât concreteţea cotidiană a trăirii e definitorie, cât modelul ideal”. Chiar în caz de despărţire „practică”, un cuplu nu-şi pierde natura. „Dragostea – spune Steinhardt – e o monadă depăşind proprietăţile omenescului – o entitate afară de timp, pe care nici constituenţii ei nu o pot anihila odată ce au zămislit-o. Şi opera de artă odată ce a fost făurită scapă de sub controlul autorului şi-şi trăieşte viaţa independent de el. Tot aşa şi dragostea. Tot aşa complexul acela minunat de fidelitate, încredere, afecţiune, devotament. Oamenii se pot despărţi, dar legătura care a existat, ca şi opera de artă, îşi continuă fiinţarea ei de sine stătătoare”. Cinstirea la modul unanim a omului prin Sfântul Maslu se „suprapune” Sonetelor închipuite… ale lui Vasile Voiculescu, sonete care sunt „cel mai frumos omagiu adus lui Shakespeare”, adică migala (şi) în relaţia cu un om aparte. Cu marii artişti care „prin mărinimia lor dăruiesc lumii ceva, îi lasă ceva” şi cu preotul polonez Maximilian Kolbe (din Suplimentul zilei: Oameni şi sfinţi) care se jertfeşte în locul tatălui a patru copii, ziua a şasea, ziua prin excelenţă a umanităţii, rămâne şi ziua omeniei, a amnistiei, a înduplecării, a disculpării, a îngăduinţei, a cooperării. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său.

Odihna şi binecuvântarea zilei a şaptea sunt repausul activ umplut cu meditaţie, veghe, întrevedere, mulţumire sfântă pe care pământeanul le poate atinge în recunoştinţă, iar creştinul în rugăciune sau în grija de a nu perturba armonia lumii. Surprinzător, deşi foarte normal, e evocat François Mauriac care „asemuieşte harul cu o muzică”. Nicolae Steinhardt adaugă: „Botezul sau convertirea ori intrarea în monahism se produc în acompaniament de muzică divină”. Aici sunt comparabile Învierea şi Sfânta Taină a Hirotoniei. Aici e împlinirea. Aici emiţătorul (eu) e una cu receptorul (Tu – Dumnezeu); „din această relaţie de tip eu-tu, dintre om şi Dumnezeul său” decurge caracterul lin şi de necomparat al creştinismului. În rugăciune, ştim că „mesajul pe care-l trimitem nu se va pierde undeva printre infinituri şi abstracţiuni şi idei pure, ci va fi recepţionat de o Persoană”. Hirotonia ca (al şaptelea) act este stabilitatea şi simfonia – virtualitate a catapetesmei (diafragmă care face rezonanţa omului cu Dumnezeu, membrană care permite, chiar favorizează, osmoza sacru-profan) şi dizolvarea vremelniciei în veşnicie. Din relaţia de comunicare prin rugăciune, prin rangul şi rostul stării (deci stabilităţii) de hirotonie şi prin contextul Învierii, se desprinde afirmaţia lui Steinhardt că harul e la unison cu divinul. Odihna zilei a şaptea se tălmăceşte la Steinhardt prin menţinerea elanului într-un perpetuu echilibru din „strădania noastră personală”. Contrar religiilor asiatice, care neagă, dispreţuiesc şi desfiinţează viaţa, creştinismul o iubeşte şi o proslăveşte, cucerind nemurirea, vecia, adică repausul zilei a şaptea. Aceeaşi odihnă este la Steinhardt coincidenţa dinte fond şi formă, dintre simţire şi manifestare şi relevarea naturii iluzorii (prin instabilitate) a forţei diavoleşti. Odihna e atunci când Tatăl în Vechiul Testament şi Fiul în Noul Testament umplu – cum se exprimă Steinhardt – totul şi omul şi-a desăvârşit fiinţa prin puterea Sfântului Duh. În binecuvântarea zilei a şaptea „îl preamărim fiecare pe Dumnezeu în felul nostru”, la Păltiniş „farurile sunt: raţiunea şi cercetarea. La Rohia predominante sunt credinţa şi dragostea”. Rugăciunea e o pace trează, „e un balsam, o cale deschisă spre liniştire”. Scrisoare către ucenicul Iustin (care e Suplimentul zilei) consolidează ideea odihnei în cumpănă stabilă: „călugărul e chemat să dea altora credinţa şi lumina, chiar dacă lui îi lipsesc”: nesenzaţionala problemă personală a preotului în talerul care aduce în acelaşi drept complicaţia care dădea să cadă a mireanului, complicitatea a două subiectivităţi, curajul tăgăduirii singurătăţii, îndoiala, tentaţia, părtinirea, umanitatea (echivalentă întotdeauna noţiunii de bunătate) pastorală în întâmpinarea nici nu a strădaniei spre perfecţiune, ci doar a preţuirii sacrului în mediul laic. Ceea ce Nicolae Steinhardt transmite prin (sintagma, deja) „dăruind vei dobândi” e o împreunăîngenunchere într-o comunitate (mai mică sau mai mare), comunitate ctitorită de păstor prin noi, omul fiind „din naştere” un organism complex, social, divin, făcut din substanţă încărcată cu suflu sfânt.

Aşa că hirotonirea este darea/primirea în custodie a patrimoniului om şi hirotonia – straja la reputaţia omenirii, meşterită în sudoarea nelucrativă dar durabilă şi meritorie a câte unui numit blând păstor, a câte unui anumit artist, a câte unui oarecare om. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa s-a odihnit de toate lucrurile sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: