Vina, „bat-o vina”!

„Caracteristica vinovaţilor este neliniştea” (Seneca).

Vavila Popovicide Vavila POPOVICI
Carolina de Nord

Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept bun se defineşte ca vină, ea se hotărăşte în justiţie, implicând şi pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăţie, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat şi care poate fi simţit cu intensităţi diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă şi dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având şi cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat şi se autopedepseşte, sau este învinuit şi pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoţii şi va fi dispus şi altădată să treacă tot cu atâta uşurinţă peste ele. Sau, săvârşeşte o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuşi greşelilor, că se poate ceva învăţa din ele, că trebuie să fim moderaţi în concluzii şi acţiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate nelinişteşte sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizaţi şi suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata şi repercusiunile sunt uneori dramatice.

Într-un articol al doctorului şi psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina şi sentimentele de vinovăţie, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menţionând totodată că „ele au fost notate în cele zece porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de «liber arbitru» imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca a şasea – „Să nu ucizi”; porunca a opta – „Să nu furi”; porunca a noua – „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca a zecea – „Să nu pofteşti nimic ce este al aproapelui tău”.

Omul trăieşte după nişte legi, care sunt de două feluri: legi dumnezeieşti şi legi omeneşti. Legile dumnezeieşti sunt veşnice, morale şi fireşti, date tuturor făpturilor înzestrate cu judecată şi voie liberă. Despre legea veşnică ne vorbeşte Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23). Deci, fiecare om are o lege interioară, naturală, universală, nescrisă dar înscrisă în minte şi inimă. Există şi legi obligatorii de conduită în societate, ele nefiind veşnice, ci temporare, se schimbă şi evoluează odată cu societatea „pentru a-şi păstra valoarea practică”. Conştiinţa morală fiind o componentă existenţială a omului, emite judecăţi şi îl îndeamnă să se conformeze legii morale. „Limitele interioare sunt nespus mai dureroase, ca cele exterioare”, ne spune filosoful român Constantin Noica; şi peste ele nu putem trece, fiindcă rănim conştiinţa. Ea acţionează în hotărârile noastre şi tot ea ne judecă ulterior. Cu alte cuvinte, ne aparţine, ne îndeamnă, dar nu ne obligă. Alegerea este a noastră, cu repercusiunile ei. Opţiunea de a trăi o viaţă interioară echilibrată poate fi doar o decizie personală, ea însumându-se deciziilor unei societăţi. Regele României Mihai I a afirmat un mare adevăr: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie”.

Vinovăţia, se spune, a fost prima emoţie dăunătoare simţită de om, comportamentul lui Adam şi al Evei schimbându-se imediat după comiterea păcatului: „Ei s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (vers. 8). A fost sentimentul fricii şi al ruşinii. Pe lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai ales după ce au conştientizat consecinţele neascultării de Dumnezeu. Cauză şi efect! Cuvintele folosite de Adam au fost: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine […]”, cele folosite de Eva: „Şarpele m-a amăgit […]”. Iată cum vinovăţia generează mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducere de argumente. Învinovăţirea altora nu duce la rezultate bune, vina trebuie asumată şi căutată eliberarea de vinovăţie. Psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939), întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiecţie” ca un mecanism de apărare, susţinând că oamenii pun vinovăţia lor pe seama altora sau găsesc argumente pentru a-şi uşura sentimentul de vină. El a introdus conceptele de sine – componenta guvernată de principul plăcerii –, ego-ul – principiu al realităţii care înfrânează impulsurile sinelui şi care spune stop!, nu acum! şi superego-ul – instanţa supremă, valoarea morală. Deci conştiinţa este o reflectare psihică a realităţii, păstrând un echilibru între cerinţele etice şi morale. Kant spunea că etica se fondează în jurul întrebării: „ce trebuie să fac?”, ulterior reformulată ca: „ce trebuie să ştiu despre ce trebuie să fac”. Conflictul se iveşte în cazul egocentrismului şi al egoismului, situaţii în care omul ori se simte a fi centrul universului, şi atunci nu simte nici o vină care i se atribuie, ori ascunde vina, minţind, pentru a-şi putea satisface în mod egoist plăcerile; are liberul arbitru de a alege atitudinea, comportamentul, relaţia cu lumea exterioară.

Scriitori de seamă ai lumii au scris despre acest sentiment al vinovăţiei, au analizat stările conflictuale, încercând să facă lumină în înţelegerea sufletului omenesc.

Dacă ne gândim la dramaturgul şi poetul William Shakespeare (1564-1616), considerat cel mai mare scriitor de literatură engleză, la tragedia Hamlet, în care prinţul Danemarcei, pus în faţa dovezilor faptului că unchiul său Claudius i-a omorât tatăl, în mod egoist, crud şi fără remuşcări, devine obsedat de a dovedi vinovăţia unchiului şi de a se răzbuna. Având un deosebit simţ pentru cinste şi corectitudine, este revoltat de purtarea nevrednică a mamei sale, Gertruda, de faptul că nu a simţit îndeajuns durerea pentru moartea tatălui său şi a comis ruşinoasa căsătorie. Prinţul e cuprins de o adâncă tristeţe, îşi pierde toată bucuria, veselia şi obişnuinţa pentru lectură, jocuri şi sporturi potrivite tinereţii sale; lumea-i pare o grădină părăginită, în care florile sunt năpădite de buruieni. Nu-l frământă faptul că a fost înlăturat de la tron – moştenirea sa de drept –, ci faptul că mama sa l-a uitat aşa de repede pe tatăl său, care fusese pentru ea un bărbat bun şi iubitor, şi se măritase cu fratele bărbatului, o căsătorie împotriva legii, din pricina înrudirii, precum şi graba necuviincioasă cu care se făcuse această căsătorie. Sufletul lui era sfâşiat şi mintea întunecată. Shakespeare aduce în prim plan povestea stranie cu fantoma tatălui care apare la miezul nopţii, văzută de ostaşi şi de prietenul lui – Horaţiu, fapt ce îl determină să dorească să vadă şi el apariţia spiritului. La întâlnire află cum s-a produs moartea tatălui, trădătorul frate vărsându-i în ureche un suc otrăvitor. Hamlet devine şi mai frământat, nemulţumit de situaţia din propria-i familie, sentimentul ruşinii este copleşitor, considerând că imoralitatea se poate repercuta asupra ţării sale, asupra unei lumi întregi. Vinovăţia unchiului este inacceptabilă, Hamlet acţionează grăbit şi impulsiv. Este alegerea lui. Iată cum, în funcţie de alegerea personală, pedepsirea vinovăţiei poate avea şi partea ei distructivă. Groaza-i cuprinde simţurile, chipul său ia o înfăţişare sălbatică, purtare anacronică, dragostea din suflet pentru Ofelia dispare, adoptă un aer de nebun şi o dojeneşte. Tristeţea accentuată este vecină cu nebunia reală, plănuieşte aflarea adevărului, darea lui în vileag, răzbunarea. Pregăteşte o piesă cu o acţiune asemănătoare, la care asistă regele, pentru a urmări reacţia regelui. Adevărul iese la suprafaţă, el neputând fi îngropat. Răzbunarea însă aduce numai nenorociri: moartea Ofeliei, moartea reginei, moartea chiar a lui Hamlet – prinţul bun, iubitor şi care ar fi putut fi un vrednic şi desăvârşit rege al Danemarcei… Tragedia pieselor lui Shakespeare te pune pe gânduri, te face să discerni binele de rău, să doreşti o viaţă morală acestei lumi, pentru a nu strica armonia ei.

Despre Feodor Dostoievski (1825-1881), unul dintre cei mai importanţi scriitori ruşi, veşnic în căutarea armoniei sociale şi umane, Deborah Martinsen, profesor de literatura rusă la Universitatea din Columbia, spune: „Scriitorul transmite mesaje nu doar pentru minţile şi inimile noastre, el stârneşte un amalgam de emoţii – de la vinovăţie până la respect şi iubire”. Vorbeşte de faptul că în scrierile lui există o bază morală profundă, reuşind să imprime imagini de neuitat în minţile şi inimile cititorilor: „Ruşinea în opera lui Dostoievski, de exemplu, ţine de experienţa noastră comună a izgonirii din paradis. Cu toţii suntem căzuţi, suntem înstrăinaţi faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu. Cu toţii luptăm să înfruntăm acest sentiment de înstrăinare şi să ne întoarcem la starea de comuniune”. În cartea Fraţii Karamazov, de exemplu, dacă fiecare dintre fraţi are o personalitate aparte interesantă: Dmitri – pasional, senzual, Ivan – lucid, raţional, aparent ateu, Alioşa –simbol al trăirii spirituale şi al apropierii de Dumnezeu, tatăl, în schimb – Feodor Pavlovici – este un „exponent pur al sadismului karamazovian”, constituind nucleul şi simbolul acestei lumi descompuse, om imoral care duce o viaţă desfrânată, lipsit de ideal, „animalul rapace fără acces la remuşcare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”, după cum îl caracterizează scriitorul, eseistul din România Ion Ianoşi. Feodor Pavlovici nu face altceva decât să-şi savureze viaţa într-un un mod animalic, propriu individualismului, eliberat de orice norme şi reţineri morale, plăcerea fiind unicul scop al existenţei sale, de dragul ei fiind gata să distrugă pe oricine, chiar pe propriii săi copii. El nu-şi asumă nici o vină, nu are nici un fel de remuşcări. Conform viziunii lui Freud, el rămâne la stadiul sinelui dezvoltat şi precumpănitor. Dar, iată, lumea nu este constituită numai din aceşti indivizi, ci şi din aceia pentru care ego-ul şi superego-ul îşi au intervenţia lor binefăcătoare, şi Dostoievski ştie să sară de la o gândire imorală, la una morală, îmbrăţişată de iubire, precum în romanul Crimă şi pedeapsă: diabolicul Raskolnikov are simptome de grandomanie, considerându-se persoană înzestrată cu calităţi deosebite, îşi simte justificată decizia de a ucide, după crimă sentimentul remuşcării îl macină; este salvat prin dragostea survenită pentru o tânără curată sufleteşte, obligată să se prostitueze pentru a-şi salva familia şi care, ajutată de credinţă, găseşte energia necesară pentru a-l călăuzi, în ciuda propriei sale suferinţe. Este tema preferată a lui Dostoievski, cea a salvării prin suferinţă.

Toate emoţiile negative dăunează organismului fiecăruia în parte, dar şi întregii societăţi, precum: vinovăţia, ura, furia, mânia, răzbunarea, teama; toate sunt sentimente opuse compasiunii, iubirii, acceptării, iertării, încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în interiorul nostru, cât şi în afara noastră. De aceea atât de frumos ne grăieşte Biblia: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!” şi „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Religia care propovăduieşte binele acestei lumi trebuie apreciată. Dar ca să înţelegem o religie, ea trebuie cunoscută cu adevărat, pentru a-i vedea acel sâmbure de omenie şi de iubire, care trebuie găsit, apreciat şi nu denaturat. Oamenii au dreptul să aibă credinţa în religia aleasă de sufletul lor şi să respecte valorile ei. Dacă respecţi, vei fi la rândul tău respectat. Este ca legea ofertei, cea care exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ: oferi lipsă de respect, trebuie să prevezi preţul plătit. Din nou, spun: fiecare efect are o cauză, iar raţiunea şi simţirea este necesar a le cunoaşte şi a gândi asupra lor!

Vinovăţia este o stare implantată parcă în minţile oamenilor de astăzi. Valorile morale sunt date la o parte şi consecinţele sunt dezastruoase. Tineri fără experienţă de viaţă, în absenţa unor explicaţii logice a binelui, devin încrâncenaţi, au o singură idee în cap, un drum ales periculos, nedrept şi distrugător al armoniei pentru care ne naştem şi pe care trebuie să o cultivăm. Egocentrismul cuprinde fiinţa, cel din afară este vinovatul, tu eşti cel integru, neştiind că remuşcarea pândeşte şi că ea poate duce la dărâmarea fiinţei. O vinovăţie imaginară sau reală induce dorinţa de răzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând complet de sentimentele umane, pe care oamenii s-au străduit atât amar de vreme să şi le însuşească. Pentru unii oameni politici – fie bărbaţi, fie femei – cocoţaţi în funcţii de decizie, nu mai contează ce este moral, lăcomia pentru satisfacerea propriilor plăceri, propriilor interese primează şi nu-i interesează cât de mult îi afectează pe cei din jur atitudinea şi acţiunile lor. Când sunt învinuiţi, se folosesc de acea proiecţie, ca mecanism de apărare, în loc să-şi recunoască vina. A recunoaşte vina însemnă a ţine cont, măcar în ultimul ceas, de legile morale, atât cele veşnice, cât şi cele elaborate la momentul respectiv de către societatea în care trăim, adică a face un pas spre maturizarea conştiinţei, a aduce lumină în suflet. A trece peste linia de demarcaţie a binelui, înseamnă a te înscrie în zona răului, a fi vinovat, iar vinovăţia atribuită cuiva trebuie cântărită bine, după aceleaşi legi, pentru a nu avea vinovaţi fără vină.

Cuvintele poetului latin Plaut (195 î. Hr.) „Homo hominis lupus” (Omul e lup pentru om) au ajuns vestite; ele au arătat lăcomia sălbatică ce îi transformă pe unii oameni în fiare faţă de semenii lor, egoismul naturii umane. Filosoful roman Seneca (4 î. Hr. – 65 d. Hr.) a formulat replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om). Ar trebui să fie!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: