Jocul la şură

de Angelica SIMIONCA

Dansurile populare chiorene vin din dezlănţuirea întregii fiinţe, Angelica Simioncaînsoţite de cântec, chiuituri, strigături, care creează printre jucăuşi (dănţăuşi), o atmosferă specială, magnifică, cumulând stări şi sentimente ale momentului, producându-se astfel o detensionare. Simbioza între mişcarea coregrafică, melodie, cântec, strigături, chiuituri şi alte tipuri de manifestări spontane este una perfectă, pe care numai cei de-ai locului o înţeleg cu adevărat. Pentru omul modern, sau pentru cel neiniţiat, dansul e doar unul din nimicurile sociale, un fel zgomotos de a petrece. Dar pentru ţăran dansul a constituit de sute de ani aproape unica distracţie şi acestui ţel i-au fost subordonate reguli nescrise de desfăşurare a întâlnirilor colective festive. În unele sate din zona Chioarului, unde casele sunt mai îndepărtate unele de altele, distanţa nu-i împiedica pe oameni să străbată adesea câţiva kilometri pentru a ajunge la… badea Văsălică de pe Dâmb (!), locul unde era organizat jocul la şură. Cetera, braciul şi gorduna (acestea erau instrumentele unui taraf tradiţional din zona Chioarului) se auzeau de departe, chiar dacă pe vremuri nu exista „staţie de amplificare”. Jocul ţinea până a doua zi în zori, dar nici atunci oamenii nu se îndurau să plece şi îi mai puneau pe ceteraşi să le mai zică „numa’ una, de ducă”.

Ceea ce uimeşte la prima vedere este participarea nejucătorilor – a celor prea bătrâni, a celor care nu ştiu să joace, a copiilor etc. Putem vorbi de funcţia de spectacol a jocului popular; dar firul care-i leagă pe cei prezenţi nu este cel de la actor la spectator, deoarece aici nu primează curiozitatea de a vedea lucruri neauzite şi neştiute, ţăranul fiind iniţiat în tot ceea ce face, altfel se autoexclude din grup. Oamenii nu se duc să „vadă” jocul ca nişte spectatori pasivi, ci pentru a participa oarecum la el, chiar dacă nu intră în joc, fiindcă dansul popular are capacitatea de a-i antrena şi pe cei care doar asistă. Căci din rândul dănţăuşilor, ca şi din melodiile jocului, răzbate un fel de fluid care îi cuprinde şi pe cei din afară, unificându-i într-o singură mare suflare care se descarcă concomitent, dovedindu-se un puternic liant social al comunităţii rurale.

În zona Chioarului, este specific dansul de perechi sau de doi, între un bărbat şi o femeie, în care partenerii au la îndemână mai multe modalităţi de a-şi exterioriza talentul coregrafic, în comparaţie cu jocurile în grup. Bărbatul are o libertate mai mare în a efectua unele mişcări şi gesturi, după comanda temperamentului său şi a dispoziţiei de moment. Femeia este mai reţinută, îşi desfăşoară jocul într-un registru mult mai restrâns, dominat în aparenţă de timiditate, discreţie şi măsură. Se poate ca la această rezervă coregrafică a femeii să fi contribuit într-o anumită măsură şi exigenţele sociale, tradiţionale, de subordonare a femeii întâi faţă de părinţi, apoi faţă de soţ.

În mai multe localităţi ale zonei chiorene, jocul începe cu un Dans de arăduit sau Bătrânesc transmis de câteva generaţii încoace şi care se joacă într-un tempo nu prea rapid. În acest dans de perechi, latura dominantă aparţine rotirii perechilor ca în jurul unui ax invizibil care s-ar afla între parteneri. E o rotire impetuoasă, cu paşi alergători, mărunţi, călcând cu piciorul din afară şi atingând uneori o iuţeală ameţitoare. Exteriorizarea veseliei şi plăcerea provocată de joc, au ca revers oboseala, dar aceste aspecte antagonice, plăcere şi oboseală, sunt de fapt inerente exprimării coregrafice. Deoarece rotirile duc la o stare de maximă tensiune, ele necesită, la un moment dat, trecerea la o altă stare, la un fel de pauză coregrafică, cu un şir de mişcări neutre, grupate în aşa-zisa plimbare, care alcătuieşte a doua parte a jocului de perechi. De obicei, paşii sunt făcuţi lateral, de partenerii stând faţă în faţă, spre dreapta, apoi spre stânga. Acum au loc schimburi de cuvinte între parteneri, se fac glume, se zic strigături („Astă fată joacă bine / Şi mă-nvaţă şi pă mine. / Ea mă-nvaţă a juca, / Eu o-nvăţ a săruta”, „Pă sub mână, româneşte, / Hai, mândră, şi te-nvârteşte”, „Hai la roate, că se poate, / Că ne-om hodini la noapte”), sau chiar subtile critici („Joacă bine fata, măi, / Că ţi-a da mă-sa păstăi”) sau ocări („Joacă ciuma cu minunea; / N-o jucat de când îi lumea”, „Astă fată şti juca, / Pita n-o şti frământa”). Strigăturile sunt răspândite, de altfel, în toată ţara, la toate categoriile de jocuri. Ele sunt rostite sacadat, în concordanţă cu ritmul melodiei şi al paşilor. Specifice dansului de perechi din zona Chioarului sunt Roatele, Patru paşi, Şapte paşi, Ciobănaşu’, Legănata, în care perechile sunt înşiruite una după alta şi se mişcă în cerc, cu paşi sacadaţi, începând pe rând cu dreptul apoi cu stângul. Melodiile acestor dansuri sunt specifice zonei, iar ceteraşii trebuie să le ştie bine, altfel se strică toată petrecerea. Muzicantul joacă un rol esenţial în desfăşurarea dansurilor. Între dănţăuşi şi muzicanţi se creează anumite legături subtile, muzicanţii generând un fel de atracţie direct proporţională cu măiestria cu care cântă. De aceea muzicanţii faimoşi sunt extrem de solicitaţi chiar şi în sate îndepărtate. Un bun muzicant tinde spre cunoaşterea globală a repertoriului din localitatea sau zona pe care o deserveşte având nevoie să satisfacă toate exigenţele şi aşteptările celor care l-au chemat, aceasta implicând o memorie muzicală excepţională.

Pătrunderea unui dans sau a unui cântec dintr-o zonă folclorică în alta, sau chiar dintr-o ţară în alta este un lucru des întâlnit în fenomenul folcloric general, însă ţăranii români întotdeauna au preluat cu multă personalitate şi simţ critic diverse elemente artistice, iar după o perioadă necesară „aşezării”, elementele împrumutate au fost adaptate specificului folcloric local.

Parcă în zilele noastre situaţia e puţin altfel. De îndată ce anumiţi factori aduc o altă orientare a gustului, repertoriul tradiţional îşi pierde puterea şi melodiile vechi ies din uz, fiind înlocuite cu altele noi, importate.

Dansul popular a fost de-a lungul timpului un coagulant social puternic în sat. A transformat lumea satului într-o singură fiinţă, a cărei inimă e în stare să pulseze simultan pe ritmul jocului. A fost un mijloc excelent de comunicare între generaţii şi de socializare, respectându-se cu stricteţe reguli şi norme ale satului tradiţional românesc. Azi nu putem să spunem acelaşi lucru, deoarece jocul tradiţional sau jocul la şură aproape că nu mai există, iar unde îl mai întâlnim, este din ce în ce mai greu să găsim asemănări cu ceea ce altădată fremăta în satele româneşti. Cui nu-i este dor de jocul tradiţional de altădată?! De coşercile cu pancove şi horinca de prune îndulcită, de plăcinta creaţă şi alte bunătăţi pregătite de gospodinele din Preluca şi aduse la joc pentru a ospăta muzicanţii şi apoi pe toţi cei care participă la joc, inclusiv pe lătureni, cum erau numiţi cei veniţi de pe alte sate. După ce toată lumea se bucura de aceste bunătăţi tradiţionale, reîncepea jocul. Roatele prelucanilor erau unice în zona Chioarului şi nu numai în acest ţinut – unice prin interpretare, prin coregrafie. Cu mic, cu mare, tineri cu bătrâni fac aceleaşi mişcări: pe cerc, cu bătăi din palme executate de bărbaţi, învârtite pe sub mână, învârtite roată pe cerc într-un sens, apoi în sens invers şi iar bătăi în palme. Toţi execută la fel, respectând ritmul şi melodia; este ceva extraordinar, parcă ar fi avut parte de o pregătire specială, dar de fapt acest specific coregrafic al zonei se deprinde „din mers”.

În zilele noastre se încearcă implicarea tinerilor în diferite activităţi culturale cu specific tradiţional – dansuri populare, interpretarea cântecelor populare, interpretarea la instrumente muzicale a unor melodii populare etc., însă rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor, fiindcă la jocul tradiţional se participa mai întâi cu sufletul şi apoi fizic, ca, de altfel, la toate manifestările din lumea satului chiorean. A mima folclorul nu înseamnă a-i da suflu organic. Folclorul nu trebuie imitat, copiat, el poate trăi numai prin interpretare spontană, caldă. În ultimul timp, societatea urbană se arată din ce în ce mai receptivă la inovaţiile coregrafice. Chiar dacă la început sunt întâmpinate cu rezervă, ele îşi fac totuşi loc, punând stăpânire pe gusturi, până ce sunt alungate de noi forme care, la rândul lor, vor deveni nu peste mult timp învechite şi iarăşi înlocuite.

One Response to Jocul la şură

  1. Lucas spune:

    Fain sincretismul şi antagonismul tradiţional-modern, arhaic – inovator! Deosebită şi readucerea subiectului „jocului la şură” cu toate conotaţiile sale! Din păcate, Ştefan e din ce în ce mai singur…şi vine tot mai rar pe la Preluca…ia faceţi şi voi ceva! 🙂
    Dincolo de glumă, apreciez în mod deosebit materialul tău! Felicitări şi curaj, Angi! Trebe scoasă la iveală potenţialul uriaş al zonei voastre!
    Doamne Ajută!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: