„Ne amintim izvoare dintr-un tărâm prădat”

(„Ne amintim izvoare dintr-un tărâm prădat”[1])

de Angela-Monica JUCAN

Gheorghe Chivu

Gheorghe Chivu

Maramureşul, pentru mine, odraslă de oier pierdut prin transhumanţă în câmpiile Pontului Euxin, înseamnă revenire la obârşie[2].

Memorie circumstelară. Afirmaţia lui Gheorghe Chivu nu poate corespunde decât parţial realităţii. E foarte probabil să nu i se fi povestit multe despre bunicul din partea tatălui şi Chivu să nu-şi fi pus mai târziu întrebări despre verosimilul sumarelor relatări – topitură tot mai omogenă, cu timpul, de amintire, uitare, reconstituire, împodobire. Pentru el, trebuie să fi avut mai mare importanţă păstrarea cu dragoste a unei legende familiale decât aflarea unui adevăr, fie el chiar mai frumos sau mai „onorant”, dar cu aura misterului stinsă.

Aşadar, bunicul paşte turmele de cumulus pe deasupra întinderilor pontice.

Şi totuşi…

Să pornim de la prezumţia de adevăr. Dar să verificăm toate elementele pe care ni le oferă, în cunoştinţă de cauză sau nu, Gheorghe Chivu. Avem următoarele piese: Maramureş, oier, transhumanţă, Dobrogea. Le adăugăm elementul onomastic Brodeanu – numele bunicului, ştiut de noi tot din relatările lui Gheorghe Chivu. În alt interviu, Gheorghe Chivu spunea: Pot răspunde că sunt şi descendent, cu o bună parte a sângelui meu mocănesc, oamenilor de la munte şi că mă simt ca o apă care se întoarce la izvoare, la obârşiile sale[3], de unde reţinem referirea la mocani. Nu o dată, Chivu atribuie Maramureşului valori matriceale la nivelul genealogiei sale. Obârşia maramureşeană însă nu se poate susţine, pentru că Maramureşul „stă în opoziţie” atât cu numele Brodeanu, cât şi cu transhumanţa, mocanii, Dobrogea. Nu se poate susţine nici stabilirea bunicului în Dobrogea. Vorbind despre sângele lui mocănesc, Gheorghe Chivu poate că foloseşte cuvântul mocan în sensul lui mai larg, denumind, în general, locuitorii de la munte. În înţelesul lui autentic, cuvântul mocan desemnează păstorii din Ţara Bârsei, Mărginimea Sibiului, Trei Scaune, eventual şi pe cei din Covasna–Breţcu. Numai mocanii (adică proprietarii de vite din aceste zone) practicau la noi transhumanţa, dar locuitori din alte părţi, chiar şi din Ţara Românească şi Moldova, puteau fi angajaţi cu simbrie la mocani. Dacă Brodeanu, moldovean, cum, după nume, l-am putea crede, era păstor[4] transhumant, el nu putea fi, cel puţin la început, proprietar de vite, ci doar simbriaş. În această calitate (dacă, cumva, e reală), Brodeanu va fi ajuns (poate de multe ori) în Dobrogea, dar nu credem că la un moment dat a rămas definitiv acolo, ci doar, posibil, temporar, pe o perioadă lungă[5]. Comuna dobrogeană Chirnogeni[6], în care s-a născut artistul este un vechi sat turcesc-tătăresc din actualul judeţ Constanţa. Satul a fost colonizat în 1894 cu români din Chirnogi (judeţul Călăraşi). Printre ei trebuie să fi fost şi viitorii părinţi – foarte tineri, atunci – ai pictorului-poet. La acea dată, bunicul lui Chivu era mort de 17 ani. El se va fi pierdut prin câmpiile Pontului Euxin dacă înţelegem prin aceasta Dobrogea cu o largă extensiune munteană (în Muntenia – cam cum suntem noi balcanici fără să cunoaştem Balcanii şi nici peninsulari nu prea suntem) sau dacă înţelegem numeroase „pierderi” sezoniere. Stabilirea unor păstori – mocani sau angajaţi cu simbrie – în Dobrogea nu a fost în niciun timp o raritate, dar, în mod special, din istoria relativ recentă a satului Chirnogeni, se cunoaşte acest amănunt – al colonizării lui, iar în ce priveşte istoria mai veche, cercetările arheologice nu au reuşit să descopere în sat şi în împrejurimi decât urme musulmane. Primele „vestigii” româneşti, aici, sunt chirnogenii. De altfel, Gheorghe Chivu ştia de satul Chirnogi, dar îi plăcea (cum se va vedea şi la alte date biografice) să fabuleze. În câteva pagini autobiografice nicăieri publicate de el, deţinute, în manuscris, de prof. Dragomir Ignat, care ni le-a pus la dispoziţie, artistul dă, între altele, o indicaţie foarte precisă (cuprinzând şi numele cartierului satului) care confirmă cele deduse de noi: Tatăl este originar de pe lunca Argeşului [ca şi mama, care e din Curcani], din comuna Chirnogi, pe locul Greaca.

Bunicul Brodeanu a murit în Războiul pentru Independenţă, deci înaintea recuperării Dobrogei. Şi a murit în anul naşterii tatălui lui Gheorghe Chivu, mort, la rândul lui, mult înainte de vreme, când viitorul om de cultură avea doar patru ani, ceea ce înseamnă că mama lui Chivu, prima care i-ar fi putut spune unele lucruri despre bunic, n-a avut amintiri directe legate de socrul post-mortem al ei şi toate informaţiile ajunse la ea nu puteau fi decât vagi şi pline de inexactităţi, din moment ce nici soţul ei nu şi-a cunoscut tatăl, lucru alterat, desigur, în plus, de propria ei percepţie şi de memoria ei. Tot ce a ştiut Gheorghe Chivu despre acest bunic (iar despre altul nu avem cunoştinţă să fi vorbit) a fost mai mult poveste.

Numele Brodeanu. Sufixul –ean cu variantele lui [-an, –anu, –eanu, n.n.] derivă în genere nume de familie de apartenenţă locală din toponime[7] (cu observaţia că valoarea iniţială a lui –an a fost aceea de sufix augmentativ şi numai –anu desemna apartenenţa locală). Cum Chivu se simţea originar din ţinuturi nordice, n-ar fi exclus ca strămoşii lui să se fi tras din Brodeni (Basarabia) şi să fi venit în Moldova cel mai târziu în 1812, când, la încheierea războiului ruso-otoman din 1806-1812, în urma păcii de la Bucureşti, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost scos dintre graniţele româneşti, intrând în componenţa Imperiului ţarist. Ne putem închipui români care nu au acceptat să trăiască sub stăpânire străină şi se vor fi refugiat în Ţară, unde, apoi, se vor fi şi stabilit, numiţi, unii dintre ei, după numele localităţii din care veneau. Brodeni nu este o localitate montană, dar, fiind situată la o altitudine de peste 300 de metri, are o climă de munte[8]. Fiind o zonă de dealuri înalte, una din ocupaţiile principale ale oamenilor locului va fi fost, neîndoielnic, din vechime, păstoritul. Nu însă cel transhumant. Bineînţeles că numai un element onomastic şi un indiciu destul de nesigur legat de îndeletnicire nu ne permit să lansăm mai mult decât o supoziţie. Brodeni ar putea fi un loc strămoşesc al lui Chivu. Dar ar putea şi să nu fie. Originea numelui se poate explica şi de la Brodina – sat în nord-vestul judeţului Suceava, staţie de cale ferată, astăzi, între Suceava şi Nisipitu. Oieritul se practică, tot din vechime, şi prin părţile acestea. Dar nici pe-aici nu era obişnuită transhumanţa.

Admiţând, totuşi, că străbunicii lui Gheorghe Chivu au fost basarabeni, e posibil ca bunicul să se fi născut în Moldova de dincoace de Prut, iar în 1877, să nu fi depăşit o vârstă a maturităţii (om cu rostul lui, însurat, cu copii, destul de tânăr însă pentru a fi chemat sub arme), trecut de 30 de ani (poate, chiar de 32, pentru că, în 1864, când presupunem, cu aproximaţie, că s-a stabilit în Chirnogi, trebuia să fi avut către sau peste 20 de ani pentru a-şi fi putut hotărî singur viitorul). Dacă Brodeanu a fost păstor angajat, simbria şi-o primea în natură (rareori se plătea în bani), întotdeauna la Sfântul Gheorghe, şi consta în oi şi miei, plătiţi în funcţie de rangul păstorului şi de dificultatea responsabilităţii lui (numărul de oi avute în pază, locul, perioada de păşunat). Adunând, an de an, animalele, acestea şi reproducându-se, după un timp, un astfel de păstor putea avea turma lui proprie[9]. Prin urmare, dacă lui Brodeanu i s-a ivit ocazia achiziţionării unui teren, nu ar avea de ce să surprindă posibilitatea plătirii lui, nici chiar dacă nu era proprietar de vite, mai ales că banii puteau fi achitaţi prin rate anuale.

Nu putem spune însă cu certitudine că Brodeanu a fost păstor cu simbrie ori mocan, cum nu suntem siguri nici că l-a chemat… Brodeanu! Pentru că, în 1845, în cursul lunii mai, s-au aflat în carantina Olteniţa târlele unor mocani din Tilişca (ţinutul Sibiului), dintre care unul se numea Dumitru Rodeanu. În vehicularea orală a puţinelor informaţii despre bunic, s-ar fi putut ca numele lui să se fi transmis în fonetism alterat (dar amplificarea prin protezare consonantică – în acest caz, cu b- – este, spre deosebire de cea vocalică, destul de rară; totuşi, trebuie să luăm în calcul şi această eventualitate). Dacă folosim aceeaşi formulă pe care am aplicat-o pentru a determina etimologia numelui Brodeanu, cu Rodeanu e mult mai simplu. Tilişca este o localitate din Munţii Cindrel (Parâng), situată între Poiana Sibiului şi Sălişte. Între Poiana Sibiului şi Tilişca este satul Rod, locuit, fireşte, de rodeni. Aşadar, dacă Brodeanu era, de fapt, Rodeanu, el era din Mărginimea Sibiului şi sunt toate şansele să fi fost mocan. Afirmarea apartenenţei la clasa mocănească să nu fi fost, deci, la Gheorghe Chivu, simplă metaforă sau vorbă într-o doară? – Nu ştim. Dar Chirnogi este foarte aproape de Olteniţa (mocanii aveau punctele lor preferate de traversare a Dunării şi locurile lor obişnuite de păşunat pe celălalt mal, respectate ani de-a rândul), unde oierul putea ajunge venind din sudul Dobrogei, spre ţară, prin nordul Bulgariei stăpânite atunci de turci. Nu era, bineînţeles, în 1845 (ci putea fi prin 1865 când, în timpul lui Cuza, a început să se pună în aplicare legea reformei agrare[10]), iar Dumitru Rodeanu, cel din registrul vămii carantinei Olteniţa, putea fi străbunicul lui Gheorghe Chivu, nu bunicul lui. Conchidem (sub semn de întrebare) că, la stabilirea în Chirnogi, bunicul, posibil numit Rodeanu, avea sub 30 de ani, era singur sau în echipă, era proprietar de vite (o târlă de oi ţurcane[11] sau animale mai puţine), în schimbul cărora, poate şi păstrând o parte din ele, şi-a putut cumpăra o bucată de pământ[12]. S-a stabilit în Chirnogi într-o toamnă, la dus, dacă era mocan, sau într-o primăvară, la întors. Iar dacă, totuşi, era numai angajat, mai sigur, într-o primăvară (după încasarea simbriei).

În privinţa situaţiei lui militare, lucrurile ne apar destul de complicate. Întâi, nu-i ştim vârsta (presupunem, doar că avea, la declanşarea războiului, sub 30 de ani, dar şi că putea avea, la acea dată, puţin peste 32 de ani). Putea să fie, ca sibian, la începutul războiului, cu serviciul militar satisfăcut în armata austriacă. Dacă a fost moldovean, putea să-şi fi făcut stagiul militar sub Cuza. Dacă a fost transilvănean, venit în România, era… „străin” (imigrant). Cât puteau să dureze formalităţile pentru obţinerea cetăţeniei? Probabil, numai ca cetăţean român putea fi inclus în serviciul militar obligatoriu (dacă nu îl făcuse deja). Că l-a efectuat cândva, e destul de sigur, altfel nu ar fi fost mobilizat pe front. Chestiunea ar fi infinit mai simplă pentru noi dacă bunicul lui Chivu ar fi fost, cum ar atesta-o numele Brodeanu, moldovean. Atunci ar fi fost supus al lui Cuza şi, la declanşarea războiului, am putea fi siguri că era cu milităria făcută. În care formă (armată permanentă sau miliţii) însă tot nu putem şti.

Rezumând, dacă bunicul a fost mocan, în sensul curat al cuvântului, atunci el a fost român din Carpaţii Meridionali (şi toate datele indică zona Sibiului). Dacă a fost păstor transhumant, a fost mocan (şi iată un cerc pe care-l sperăm virtuos, nu vicios). Rămâne deschisă, în acest context, probabilitatea de a se fi numit Rodeanu. Dacă însă pe bunic l-a chemat Brodeanu, e mai plauzibil să fi fost moldovean şi simbriaş la mocani. Niciuna din aceste posibilităţi nu conduce în vreun fel la Maramureş. Referirea – foarte evazivă, de altfel – la obârşia maramureşeană nu este decât o expresie de gentileţe din partea lui Gheorghe Chivu care s-a ataşat foarte mult de Sighet şi de sigheteni.

***

Şi decorat cu casca peste cruce
Cu viziera trasă-adânc în hău
M-or pizmui băieţii că i-or duce
La mai departe, Doamne, la mai rău.
[…]
Şi mi-or rămâne fraţii mei prin stepe
Făclii la căpătâi, paltini sfioşi
Şi jalea nimeni nu le va pricepe,
Că le-a doini din fluier alb de os.
[13]

***

Brodeanu a trăit în Chirnogi numai vreo 12 ani, până la Războiul de Independenţă, în timpul căruia, în urma unor fapte închise în anonimat, pe care le putem considera fapte de vitejie, a murit. Pe Brodeanu/Rodeanu nu l-a chemat, ce-i drept, Grigore Ion, dar au fost, acolo şi atunci, numai viteji şi mucenici. La sfârşitul războiului, Mihail Eminescu scria în „Timpul” din 30 decembrie 1878: Au sosit în Bucureşti Dorobanţii de pe câmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sunt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ş-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei. […] soldatul nostru umblă gol şi disculţ, flămând şi bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâini şi picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului şi veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri în ţara lor proprie de frig şi de hrană rea[14]. Şi totuşi, Independenţa a fost câştigată chiar de ei, muceniceşte. Alexandru Odobescu, în conferinţa lui despre luarea Rahovei (biruinţă la care au contribuit dorobanţi din Muscel, Ilfov, Milcov, Putna, Râmnic, Mehedinţi, Suceava), punctează patetic (dar numai în aspectul lui ideal) aportul de suflet şi de trup al românilor (iar Brodeanu va fi fost sau nu, efectiv, printre acei „toţi” proveniţi din atât de îndepărtate, geografic, judeţe, dar a fost, cu siguranţă, dacă nu la Rahova, atunci în altă parte unul dintre „toţi” şi vom vedea, mai departe, că aproape sigur nu la Rahova): Toţi susţin lupta cu o înfocată întărâtare ce nu-i face totuşi a se abate întru nimic de la regulata îndeplinire a mişcărilor tactice. / Armaţi mai toţi cu puşte de sistem Krynka [sic], recruţii noştri cari au venit în mare parte la război cu mintenele şi sucmanele lor ţărăneşti, cutează a păşi fără sfială sub bătaia cu mult mai lungă şi mai sigură a ţevilor Martini mânuite de nizani; fără de şovăiri, fără de înspăimântare, îndemânateci şi inimoşi, ca şi când ar fi vechi oşteni încercaţi, ei înaintează şi se înapoiesc în regulă, de pe semnalurile date şi numai fiorul vărsat în trup de plumbul ucigaş sileşte pe câte unul a-şi părăsi cu durere datoriile sale ostăşeşti[15]. Acesta este un discurs, în care oratorul are, firesc, nevoie să sublinieze excepţionalul. Pe câmpul de luptă numai demonstraţie coregrafică nu se face. Într-adevăr, dorobanţii din unele regimente (infanteria teritorială din diviziile 1, 3 şi 4 – regimentele 1-4 şi 9-16 dorobanţi) s-au folosit de puşti Krnka (model 1877, calibru 15,24 mm), dar aceasta nu era o marcă de puşcă şi nici o armă, în general, folosită în mod predominant în acel timp. Ofiţerii şi subofiţerii, roşiorii din rândul întâi (dotaţi şi cu lănci şi săbii), servanţii de artilerie aveau în dotare revolvere „Galand-Lebeau” model 1874, calibru 11,3 mm(?) şi „Buescu” model 1876, calibru 10,8 mm(?). Cavaleria avea săbii, pistoale şi carabine model „Dreyse”. Trupele permanente (regimentele de infanterie de linie, batalioanele de vânători, batalionul de geniu, companiile de jandarmi pedeştri, flotila etc.) şi o parte a infanteriei teritoriale (Regimentele 5, 6, 7 şi 8 dorobanţi din Divizia 2) au tras cu puşca „Peabody”, cu cartuş metalic, model 1868, calibru 11,43 mm, comparabilă cu puşca „Henri Martini” din dotarea ruşilor şi turcilor. La data mobilizării, existau 25.000 de puşti de acest tip. Dacă l-am localizat corect în Regimentul 8 dorobanţi, Brodeanu a tras, deci, cu o puşcă „Peabody”[16].

Se vede că, indirect, destinul lui Gheorghe Chivu a fost legat de măsurile lui Mihail Kogălniceanu care, ca prim-ministru al lui Cuza, a militat pentru redistribuirea proprietăţii funciare şi a sprijinit votarea legii agrare, iar, în 1877, ca ministru de externe al lui Carol I, a proclamat, la 9/21 mai, Independenţa absolută a României şi a declarat intrarea Ţării în război cu Turcia. Actul împroprietăririi a făcut ca, de la a doua spiţă, ascendenţii lui Gheorghe Chivu să provină din sudul ţării. Războiul de Independenţă a însemnat, pe lângă moartea bunicului, înfierea (cu schimbarea numelui), de către familia Chivu, a orfanului care avea să fie tatăl pictorului-poet şi, apoi, stabilirea alor săi în ţinuturile dobrogene. Noi – spunea lămurit (şi premonitor, la Gheorghe Chivu, cel puţin, confirmându-se aceste cuvinte) Kogălniceanu – trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificie pentru ca să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri, şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare[17]. Printre fraţii care mureau la hotare pentru moştenirea de demnitate a urmaşilor a fost şi acest „oarecare” Brodeanu.

Putem presupune că Brodeanu va fi făcut parte din miliţii, care formau rezerva armatei, armată de linia a doua, în limbaj militar. Ceea ce nu înseamnă a nu ajunge faţă în faţă cu inamicul. (Aceasta, pe înţelesul nemilitarilor.) Dacă supoziţia de a fi fost înregimentat în miliţii s-ar dovedi adevărată, atunci ar urma ca Brodeanu să fi fost dorobanţ. Din vremea lui Cuza, care a reformat armata, până în 1871, miliţiile erau compuse din dorobanţi şi grăniceri, iar grănicerii proveneau din comune „mărginaşe” (până la 30 de kilometri distanţă faţă de graniţă), cum este satul Chirnogi (la numai 7 kilometri de Dunăre). Poate că Brodeanu se va fi instruit, în cadrul serviciului militar obligatoriu, la trupele de grăniceri (în 1871, el având deja în jur de 27 de ani, deci, cu pregătirea militară, a prins vremea lui Cuza, dacă, desigur, nu a fost în armata austriacă). Dar, la război, a participat, destul de sigur, ca dorobanţ[18], făcând parte tot din miliţii. Nu credem să fi fost ostaş de cavalerie, aceştia fiind, de obicei mai înstăriţi, iar Brodeanu lăsase acasă o soţie sărmană[19], nevoită să-şi dea de suflet un copil (sau cel puţin unul). Existau însă şi gloatele. Dar nici aici nu-l putem încadra, dacă vârsta aproximată de noi este aproape de realitate. Gloatele erau exclusiv o rezervă, din ele putând face parte tineri între 17 şi 20 de ani şi bărbaţi, de la 36 la 50 de ani. Or, noi am apreciat că Brodeanu avea 30-32 de ani, dar mai sigur sub 30. Ne-ar fi fost deosebit de util dacă am fi găsit o însemnare explicită despre participarea escadronului Călăraşi al armatei teritoriale [20] la lupte. Dar nu am găsit o asemenea referire. Totuşi, l-am putea localiza pe Brodeanu în Divizia 2 militară teritorială (cu cartierul la Craiova), Regimentul 8 dorobanţi, Batalionul 2 Ialomiţa, Compania 5 Călăraşi[21], dacă nu ar exista şi Compania IV Călăraşi de gardă civică[22]. Să urmărim însă Regimentul 8 dorobanţi, probabilitatea morţii în război fiind infinit mai mare pentru trupele de combatanţi. La 25 aprilie/7 mai 1877, când s-a încheiat mobilizarea, Unităţile Diviziei 2 au fost dispuse pentru apărarea flancului grupării de la Calafat. Dintre acestea, Regimentul 8 dorobanţi a fost dislocat la Galicea Mare (împreună cu Regimentul 7 dorobanţi, un batalion din Regimentul 6 linie, bateriile 4 şi 5 din Regimentul 1 artilerie)[23]. De aici, la 10 mai, Regimentul 8 dorobanţi pleacă, sub comanda locotenent-colonelului Ştefan Şişman, la Moţăţei, unde intră în cantonament de luptă[24] şi rămâne până la 21 mai. După terminarea mobilizării, armata s-a reorganizat. Regimentul 8 dorobanţi a fost subordonat, împreună cu alte unităţi, Corpului 1 armată român[25]. Divizia 2, comandată de colonelul Ioan Logadi, şi-a dislocat unităţile în mai multe puncte. Dintre aceste unităţi, Regimentul 8 dorobanţi a fost dislocat la sud-vest de Moţăţei, lângă lacul Fântâna Banului, deplasarea făcându-se în marş, în data de 21 mai, comandant fiind tot locotenent-colonelul Ştefan Şişman. La 22 mai, un batalion din Regimentul 8 dorobanţi ajunge foarte aproape de Dunăre, la nord de lacul Fântâna Banului, în zona Cetate[26]. Divizia 2 a primit misiunea de a apăra frontiera dintre vărsarea Timocului în Dunăre – cam prin dreptul satelor mehedinţene Gruia şi Bristol – şi până la nord-est de Calafat[27]. În timp ce încă, în Oltenia, nu se încheiaseră lucrările de fortificaţie, au avut loc, la Dunăre, numeroase schimburi de focuri între unităţile române şi cele otomane. La 23 mai/4 iunie, Regimentul 8 dorobanţi a respins deja un detaşament otoman debarcat între Ostroveni şi Jiu[28]. Spunem deja, pentru că, între Calafat şi Ostroveni, distanţa e mare (aproape 200 de kilometri) şi a fost parcursă în două zile. Regimentul abia sosise, în marş, la 21 mai la Fântâna Banului şi, în 23 mai, se angajează într-o luptă la Ostroveni (dincoace de Fântâna Banului). După această luptă, Regimentul 8 dorobanţi revine în zona Dolj, reocupându-şi poziţiile în satele din apropierea lacului Fântâna Banului. Comandat de acelaşi locotenent-colonel Ştefan Şişman, la 1/14 iunie, Regimentul 8 dorobanţi îşi instalează batalionul 1 din nou la Galicea Mare, împreună cu statul major, iar batalionul 2 – la Turnu Severin. La 7/20 iunie, Regimentul 8 dorobanţi ocupă poziţii între Cetate şi lacul Fântâna Banului[29]. Nu ştim când s-a deplasat acest regiment la Buzău, dar, la 14 iulie, pleacă, de aici, în marş, spre Bucureşti, de unde, la 17 iulie, se deplasează din nou la Calafat, unde va participa la lucrările de fortificaţii[30]. La 20 iulie, bateriile române de la Calafat au primit ordin să deschidă focul asupra navelor inamice din Vidin şi să bombardeze cetatea şi lucrările de fortificaţii din împrejurimi[31]. După trecerea Dunării, Regimentului 8 dorobanţi şi Regimentului 8 călăraşi li se va încredinţa misiunea serviciului de garnizoană la Nicopole[32]. La 23 iulie / 4 august 1877, conform Înaltului ordin de zi nr. 38, înainte de trecerea Dunării, armata română se reorganizează, împărţindu-se în două armate: Armata de operaţie – sub comanda generalului Alexandru Cernat, ministru de război, şi Armata de observaţie, comandată de generalul George Lupu. Regimentul 8 dorobanţi ajunge în Brigada 2 (comandată de colonelul Constantin Budişteanu), care, la rândul ei, făcea parte din Divizia de rezervă comandată de colonelul Mihail Cristodulo Cerchez[33], în cadrul Armatei de operaţii[34]. Divizia de rezervă era compusă din 41 de batalioane, 32 de escadroane, 18 baterii de artilerie, 5 companii de geniu şi pontonieri, însumând 43.414 oameni (oare chiar va fi fost Brodeanu unul din aceşti 43.414?), 7.170 de cai şi 110 tunuri[35]. La 25 iulie, Divizia de rezervă începe marşul de la Calafat spre Corabia – o amplă mişcare spre est – „pe eşaloane succesive spre a nu lua deodată toate trupele din jurul Calafatului şi a nu deştepta atenţia inamicului” […]. La 30 iulie, Divizia de rezervă a colonelului Mihail Cerchez ajunge în zona de concentrare a Dunării, unde Brigada 2, comandată de colonelul Constantin Budişteanu este dispusă la Grojdibodu[36] (aproximativ 20 km vest de Corabia). La 1 august, Marele cartier general ordonă Diviziei de rezervă ca, până în ziua următoare, să-şi aşeze unităţile într-un nou dispozitiv. Brigada 2 însă rămâne la Grojdibodu, împreună cu cartierul general al diviziei şi cu ambulanţa[37]. Până la 5/17 august, divizia, care îşi stabilise cartierul general la Corabia, a sosit în regiunea Dăbuleni-Potelu-Grojdibodu-Celei – deci, a cantonat pe o linie de vreo 30 de kilometri –, unde a rămas până la 14/26 august, când a fost concentrată la Corabia[38], pentru pregătirea unor misiuni de luptă. În acest timp, pentru a se evalua nivelul de pregătire şi modul de întreţinere a armamentului şi materialelor din dotare, la 6 august, unităţile şi subunităţile Diviziei de rezervă (cu excepţia Batalionului 4 vânători care rămăsese în zona Bechet, în serviciul de avanposturi) sunt inspectate, pe un platou din nordul satului Gura Padinii (la 4 km de Grojdibodu), după care trupele au executat o aplicaţie tactică, în condiţii asemănătoare câmpului de luptă[39]. Privind retrospectiv, mai mult de trei luni, Regimentul 8 dorobanţi (uneori numai subdiviziuni ale lui) a efectuat o mişcare în spirală, pe distanţe mici şi mari.

La 19 august, Marele cartier general român ordonă Diviziei de rezervă comandate de colonelul Mihail Cerchez să fie gata de marş în după-amiaza zilei de 20 august[40], zi în care, la ora 12, într-un cadru solemn, dominat de un mare entuziasm, în prezenţa miniştrilor şi a preşedinţilor corpurilor legiuitoare, sub privirile „unei mulţimi de spectatori, viu mişcaţi, care alergaseră din toate părţile spre a saluta încă o dată pe cei ce porneau a-şi face datoria către patrie”, trupele române ce urmau să mai treacă peste podul de la Corabia spre câmpul de luptă din Bulgaria (Divizia de rezervă, comandată de colonelul Mihail Cerchez şi unele subunităţi ale diviziilor 3 şi 4 care se găseau deja angajate pe front) sunt trecute în revistă de către comandantul suprem al oştirii, domnitorul Carol. […] La ora 12.45, trupele române încep marşul spre pod […][41]. Pe platoul din faţa podului, generalul Alexandru Cernat citeşte Înaltul ordin de zi. După citirea ordinului, în sunetul „muzicilor şi al cântecelor însufleţite de simţiri eroice şi patriotice […] în frunte cu steagurile mândru desfăşurate în vânt, batalioanele, escadroanele, bateriile române porniră în lungi şiruri pe podul întins peste luciul larg şi măreţ al Dunării, în ale cărei unde razele soarelui răsfrângeau mii de scântei de pe oţelul săbiilor, al baionetelor şi al tunurilor. Impozant şi solemn moment! Un freamăt, o emoţiune nespusă cuprinsese pe toţi. Părea că deodată înaintea tuturor a dobândit fiinţă simbolică imagină [sic] a ţării; că România însăşi s-a întrupat aici tânără, frumoasă, înviată la glorie şi la neatârnare şi întrarmată şi în platoşă, dânsa pasă acum înainte cu fiii ei peste hotar spre a-şi apăra dreptul, a restatornici credinţa şi onoarea numelui său” (T. C. Văcărescu, [Luptele românilor din 1877-1878, Bucureşti, 1887], p. 251)[42]. Brodeanu însă nu era cu ei. El mai avea de aşteptat puţin, deoarece Brigada 2 din Divizia de rezervă, comandată de colonelul Constantin Budişteanu rămâne în poziţii la Golenţi şi Mocrişani, având misiunea de a supraveghea spre Rahova şi a face siguranţa malului stâng al Vitului şi a ţărmului Dunării[43]. În timp ce ceilalţi treceau Dunărea pe la Corabia, unitatea colonelului Budişteanu era, prin urmare, la Calafat. Se pare că Divizia de rezervă a trecut Dunărea în aceeaşi zi, fiindcă, la 19/31 august, Consiliul de război al armatei române de la Corabia, între alte măsuri, a hotărât ca Divizia de rezervă să treacă imediat Dunărea, pe podul de la Siliştioara-Măgura şi să se deplaseze spre Koiulovcea[44]. De altfel, generalul I. Vasiliu-Năsturel confirmă acest lucru: La 20 august toate trupele ce mai rămăsese în Corabia (Divizia de rezervă) şi compuse din: Brigada de infanterie [-] Colonel Sachelarie; / Brigada de infanterie [-] Colonel C. Budişteanu [cu el era Brodeanu]; / Brigada de cavalerie [-] Colonel Vlădescu; / Artileria de rezervă [-] locotenent-colonel Carp; Coloanele de muniţiuni ale diviziilor 1, 2 şi 3; Batalionul de geniu; Ambulanţele „România” şi Ambulanţa „Crucea Roşie” au esecutat trecerea peste pod […], dirijându-se prin Ghighen-Mahala [la bulgari, cam în dreptul Corabiei noastre] către Plevna. / Podul şezu întins şi în ziua de 21, mai trecând ofiţeri izolaţi de intendenţă, administraţiune etc. deşi se dedese ordin pentru ridicarea lui[45]. La 25 august, înaintea atacului de la Plevna, colonelul Mihail Cerchez era la Breslani, cu Divizia de rezervă a Armatei de vest[46]. În acelaşi timp, comandantul Armatei de vest, domnitorul Carol, dă un ordin special pentru Armata română de operaţii, comandată de generalul Alexandru Cernat, conform căruia Divizia 4 infanterie să înainteze de la Verbiţa la Griviţa cu artileria în poziţie, între şoseaua Plevna-Bulgăreni şi drumul Griviţa-Verbiţa, asigurând, la flancul stâng, legătura cu Corpul 9 armată rus. Intrarea în poziţie a fost fixată pentru seara zilei de 25 august, când cele trei regimente de călăraşi vor ocupa poziţia între Verbiţa şi Vit; Divizia de rezervă urma să ocupe poziţiile lăsate de Divizia 4 la Verbiţa [aici va fi fost Brodeanu?] dând însă patru batalioane în rezerva Armatei de vest, la Pelişat [sau aici?]; Divizia 3 infanterie rămânea în poziţiile pe care le ocupă, până la noi ordine[47]. Pe front, moralul trupelor era foarte ridicat. În fie-care seară musicele regimentelor atrag cu cântecele lor naţionale pe soldaţii liberi de serviciu ai întregei brigade la un joc voios, şi este un tablou fermecător să vezi la lumina lunei batalioane întregi jucând hora, la care câte-odată iau parte şi ofiţerii, ceea ce înveseleşte şi mai mult pe soldaţi[48]. La 26 august, dimineaţa, la ora 5, 168 de piese ale artileriilor române şi ruse încep pregătirea pentru atacarea Plevnei. Bombardamentul a continuat şi în timpul nopţii de 26 spre 27 august, pentru a-i împiedica pe otomani în refacerea lucrărilor genistice de apărare. Concomitent, trupele Armatei de vest ocupă poziţiile fixate prin ordinul de luptă transmis în ziua precedentă. Printre acestea era Divizia 2 infanterie română din Rezerva generală comandată de colonelul Mihail Cerchez[49]. În baza ordinului comandantului Armatei de vest, generalul Alexandru Cernat, comandantul Armatei de operaţii de la Plevna dă „Ordinul de zi nr. 54”, prin care stabileşte coloanele de atac ale diviziilor 3 şi 4 infanterie, componenţa lor şi obiectivul de atac, modul de acţiune al infanteriei şi artileriei, misiunile Diviziei de rezervă, ale cavaleriei, modul de comportare pe câmpul de luptă. […] La rândul său, acţionând în lumina concepţiei comandantului Armatei de vest şi a Armatei de operaţii, comandantul Diviziei de rezervă, colonelul Mihail Cerchez, dă celor trei brigăzi de infanterie ale diviziei sale ordinul de luptă prin care erau fixate şase linii succesive[50], dintre care rezerva forma linia a patra. Din vuietul luptei de-atunci, poate, mai sună în lira nepotului oasele lor de tină şi de ceaţă şi imaginea imnică îi cristalizează pe ţăranii aceia, în majoritate – ostaşi de circumstanţă, ca întotdeauna în câte războaie au fost, în pământ îngenuncheaţi muşcând din lut[51]. Dar, dacă Brodeanu a scăpat cu viaţă sau fără să fie prea grav rănit, poate că a ajuns şi la Griviţa. Divizia de rezervă, numărând 14 batalioane, comandată de colonelul Cerchez, se va aşeza la 8 km departe de reduta Griviţa, pe platoul văei Bucovei, între Divizia 3-a şi 4-a şi în spatele lor. / Generalul Al. Cernat, comandantul trupelor române, se află cu această divizie şi de aici a fost martor şi a condus bătălia, în ziua de 30 august 1877[52]. La 31 august, trupele Diviziei de rezervă de sub comanda colonelului Mihail Cerchez, care fuseseră destinate să sprijine acţiunile diviziilor 3 şi 4 infanterie, reintră în dispozitivul deţinut în ziua precedentă, anume pe înălţimile dinapoia diviziilor 3 şi 4 infanterie, primind dispoziţia să fie gata de luptă[53]. La 7 septembrie, comandantul diviziei de rezervă, colonelul Mihail Cerchez, ordonă comandantului Brigăzii 2, colonelul Constantin Budişteanu, să înlocuiască trupele Brigăzii 1, care se găseau în reduta Griviţa 1 […][54]. La 9 septembrie, „Pentru a avea mai multă unitate în comandă şi a înlesni relaţiile comandantului cu corpurile de rezervă”, în baza Înaltului ordin de zi nr. 63, Divizia de rezervă primeşte denumirea de Divizia 2 infanterie a Armatei de operaţii române, sub comanda colonelului Mihail Cerchez[55]. Prin Ordinul de zi nr. 67, din 11 septembrie, semnat de comandantul Armatei de operaţii, generalul Alexandru Cernat, se stabileşte un nou dispozitiv operativ al armatei române pe frontul de la Plevna. În cadrul acestuia, în flancul drept era Divizia 2 infanterie, comandată de colonelul Mihail Cerchez, ocupând cu o brigadă frontul dintre redutele „Alexandru” şi „Verbiţa”, iar restul la rezerva generală[56]. La 7 octombrie, ţinând seama de faptul că de la începutul luptelor de la Plevna Divizia 4 infanterie se găsise numai în linia întâi, înregistrând grele pierderi de oameni, Marele cartier general român hotărăşte scoaterea marii unităţi de pe poziţie şi înlocuirea ei cu Divizia 2 infanterie, comandată de colonelul Mihail Cerchez […]. În ordinul elaborat cu acest prilej se preciza ca Brigada 2, comandată de colonelul Constantin Budişteanu, şi trei batalioane din Brigada 3, comandată de colonelul Matei Vlădescu, să ocupe dispozitivul deţinut de Divizia 4 infanterie, iar Brigada 1, comandată de colonelul Otton Sachelarie, să rămână în redutele „Verbiţa” şi „Alexandru”. Batalioanele de la Calişovăţ, Riben şi Demirkioi să rămână pe loc, sub comanda colonelului Alexandru Papadopol. Divizia 4 infanterie urma să ocupe bivuacul brigăzilor Diviziei 2 infanterie. Artileria celor două divizii rămânea în vechile poziţii[57]. Documentele atestă faptul că în 8/20 octombrie a avut loc o misiune executată de sergenţii majori Marin Giurcă şi Ion Florescu, împreună cu soldatul G. G. Dumitrache (toţi din Regimentul 8 dorobanţi), care se strecoară, în timpul nopţii, în liniile de luptă dintre redutele Griviţa 1 şi Griviţa 2, reuşind să salveze mai mulţi răniţi[58]. La 10 octombrie, conform Ordinului de zi nr. 95, comandantul Armatei de operaţii, generalul Alexandru Cernat, stabileşte misiunile trupelor române în vederea susţinerii unui important atac pe frontul de la Plevna, în ziua de 12 octombrie[59]. În legătură cu Divizia 2 infanterie, comandată de colonelul Mihail Cerchez, în ordin se preciza că trebuie să ocupe poziţiile de la Griviţa cu o brigadă întărită cu încă trei batalioane, iar cu alte trei batalioane şi două baterii de artilerie să fie gata spre a interveni oriunde i se va cere[60]. În bătălia din 12 octombrie, colonelul Constantin Budişteanu, comandantul brigăzii de serviciu în tranşee, a fost grav rănit în paralela a 4-a, lângă trupele sale, de o spărtură de şrapnel, după cum scrie ziarul „Resboiul” din 29 octombrie[61]. El primise misiunea de a ocupa imediat, cu trei batalioane, reduta Griviţa 1 şi tranşeele apropiate, iar trei batalioane ale marii unităţi au constituit rezerva brigăzii[62]. Se poate însă gândi că acesta a fost singurul „accident” al bătăliei? Mulţi alţii, nicăieri „nominalizaţi” (căci, deşi li se dăduse să poarte o tăbliţă de identificare, exista, la ostaşi, superstiţia că acest lucru este de prost augur şi se debarasau de însemn), şi-au contopit, împreună cu inima, numele cu lutul şi deşi, la ce a fost acolo, nici nu ne place astăzi să ne gândim, decât în mod abstract, Încă mai găsim în pieptul pământului / Inima lor bună să ne încălzească[63]. Dar poate că nici acum nu fusese să fie ceasul suprem pentru Brodeanu şi, atunci, la 31 octombrie, din nou ni-l putem închipui pe bunicul care nu mai avea să se vadă bunic, în masa armată, de data aceasta, la Griviţa 2, în formaţiunea comandată de colonelul Mihail Cerchez. Linia de apărare a trupelor române se întindea, atunci, fără întrerupere, de la satul Griviţa, unde s-a realizat joncţiunea cu Corpul 9 armată rus, până dincolo de Vit, la Dolni Etropol, unde, la flancul stâng, Divizia 2 infanterie a colonelului Cerchez ocupa tranşeele şi şanţurile de apropiere din faţa redutei Griviţa 2[64]. Generalul I. Cotruţ comanda alt regiment (Regimentul 6 linie) decât cel care ne interesează, dar mărturiile lui scrise despre primejdiile din tranşee au fost universal valabile. Transcriem, de aceea, câteva paragrafe din memoriile lui. În condiţii identice (mai ales că generalul se referă, într-un loc, în mod expres şi la Regimentul 8 dorobanţi) va fi fost şi Brodeanu, dacă a prins jumătatea lui noiembrie: Dar pe la jumătatea lui noiembrie au survenit şi alte primejdii mai mari. Timpul devenise rău, mai în toate zilele ploua, o ploaie amestecată cu zăpadă; un frig grozav ne pătrundea până la oase. În tranşee soldaţii toată noaptea săpau la şanţuri înălţând parapetele şi făcând cavaliere. În bivuace, nu găseau repausul care să le repare forţele, căci acoperişul insuficient al corturilor de pânză şi hrana neîndestulătoare îi slăbea pe cei mai robuşti. Hrana insuficientă mai cu seamă, căci drumurile devenind impracticabile din cauza ploilor şi din cauza unei dispoziţii nesăbuite a administraţiei militare, manutanţele fiind la Corabia, din cauza furtunelor adesea se rupea podul de peste Dunăre şi trupele rămâneau fără pâine, şi atunci distribuţia se făcea numai câte o jumătate pesmet de om, încât unii cari puteau să găsească, se hrăneau cu porumb copt, adunat de prin holdele bulgarilor. / Astfel, cei mai debili de constituţie nu mai puteau rezista, şi-i găseam morţi prin corturi. La regimentul 8 dorobanţi [s.n.] s-au întâmplat câteva cazuri, la regimentul 6 linie un caz. / Când mi s-a făcut cunoscut acest caz, am cerut doctorului regimentului să-mi arate cauza morţii acelui soldat, deoarece nu fusese bolnav, şi în ziua trecută fusese în tranşee. / Doctorul îmi comunică că soldatul murise de inaniţie din cauză de hrană insuficientă şi muncă prea multă[65]

Prevăzându-se faptul că operaţiunile strategice ulterioare necesită organizarea unui corp de armată de operaţiune pe malurile Dunării, Marele cartier general român emite Ordinul de zi nr. 30 pentru reorganizarea armatei. Divizia 2 infanterie comandată de colonelul Mihail Cerchez, având ca şef de stat major pe locotenent-colonelul Ion Algiu, făcea parte, împreună cu alte formaţiuni, din Corpul 1 de operaţii (Armata de operaţii) din cadrul Armatei de asediu, avându-i, comandant, pe generalul Alexandru Cernat şi, şef de stat major, pe colonelul Ştefan Fălcoianu[66]. Mai mult pentru memoria lui Gheorghe Chivu decât pentru a lui Brodeanu, deoarece, deşi totul a fost sfâşietor de real, ne plasăm, în acest capitol, exclusiv în „imaginar”, aşa, simbolic, notăm şi faptul că, în baza Înaltului decret nr. 2.191, la 27 noiembrie se acordă medalia „Virtutea militară” unui sergent major şi unui soldat din Regimentul 8 dorobanţi, compania 5 (chiar aceasta era compania Călăraşi, pe care o credem a lui Brodeanu!), care „în noaptea de 8 spre 9 octombrie, anul curent [1877], s-au distins prin curajul şi devotamentul lor în căutarea răniţilor care se aflau în spaţiul ce despărţea cel din urmă tranşeu al nostru de şanţurile inamicului”[67]. Nu erau, probabil, din echipa Giurcă-Florescu-Dumitrache; altfel nu ne putem explica de ce numai unul din cei doi sergenţi majori ar fi fost răsplătit cu medalie, de vreme ce şi celălalt s-a distins prin propriile-i fapte.

În vederea atacului asupra Plevnei, după ce trupele române au ajuns în apropierea acesteia, Regimentul 8 dorobanţi al Diviziei de rezervă, în cadrul brigăzilor 2 infanterie comandate de colonelul Constantin Budişteanu, a ocupat poziţii la sud de Verbiţa. Tot acolo se afla şi Marele Cartier General Român[68]. În zorii zilei de 28 noiembrie / 10 decembrie, la Plevna, turcii atacă Divizia a 3-a de grenadieri ruşi. La 8 dimineaţa, observându-se că reduta Griviţa 2 fusese părăsită de inamic, aceasta a fost imediat ocupată de un batalion din Regimentul 6 de linie. De aici, trupele române din Divizia a II-a, comandată de colonelul Mihail Cerchez, au început să înainteze spre înălţimile de la Bucova. Sprijinite de trei baterii de artilerie, şase batalioane din Regimentele 2 şi 4 linie şi 8 dorobanţi [s.n.] au ocupat, până la ora 9, înălţimile din partea de sud-vest a văii Bucovului[69]. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, trupele Diviziei a III-a înaintează prin Valea Bucovului pentru a susţine atacul Diviziei a II-a[70]. Sprijinite de trei baterii de artilerie, şase batalioane din regimentele 2 şi 4 de linie şi 8 dorobanţi [s.n.] au ocupat, până la ora 9, înălţimile din partea de sud-vest a văii Bucovului[71]. Luptele de la Plevna din ziua de 28 nov. / 10 dec. au costat multe vieţi omeneşti […]. Pentru eroismul de care au dat dovadă atât cu prilejul căderii Plevnei, cât şi în timpul asediului, sute de soldaţi şi ofiţeri români au fost distinşi cu „Steaua României” şi „Virtutea Militară”[72]. La 1/13 decembrie, generalii de brigadă Alexandru Cernat şi Ioan Grigore Ghica sunt înaintaţi la gradul de general de divizie, iar coloneii Mihail Cerchez şi George Anghelescu la gradul de generali de brigadă[73]. Am presupus că doi dintre ei – Cernat şi Cerchez – au fost superiorii comandanţilor direcţi ai lui Brodeanu. Alţi comandanţi ai unităţilor mai mari din care făcea parte compania lui Brodeanu – coloneii Constantin Budişteanu şi Matei Vlădescu – au fost distinşi cu înalte ordine şi medalii[74]. Ceva din glorie, ei îi datorează şi lui Brodeanu. Pentru că, lucru perfect exprimat de col. Iulian Patca, Cei mulţi, adevăraţii artizani ai victoriilor [din diverse războaie – n. n.] au rămas anonimi. Ei au murit în luptă şi s-au jertfit pentru ceva, ei au făurit aureola cu care au rămas în posteritate comandanţii lor[75].

La 5/17 decembrie 1877, organizarea armatei este, din nou adaptată situaţiei de pe front şi faptului că prizonierii turci trebuiau escortaţi la nord de Dunăre. Regimentul 8 dorobanţi ajunge în componenţa Brigăzii de infanterie, conduse de colonelul Matei Vlădescu, a Diviziei 3 aflate sub comanda generalului de brigadă Dimitrie Racoviţă[76]. Unei părţi a Diviziei 2 române, în urma dispoziţiilor generalului Mihail Cerchez, i-a revenit misiunea de a organiza paza prizonierilor şi a convoaielor capturate[77]. La 6/18 decembrie 1877 a plecat de la Plevna, deja, cel de-al patrulea convoi de prizonieri (format din 2.462 soldaţi şi ofiţeri turci), escortat de Regimentul 8 dorobanţi[78]. Comandat de locotenent-colonelul Ştefan Şişman, sub conducerea căruia mai fusese (dacă, desigur, nu ne-am înşelat încă de la început şi dacă, la ora aceasta, Brodeanu mai exista printre vii), la începutul războiului, Brodeanu, convoiul ajunge la destinaţie în ziua de 26 decembrie[79]. Puţin timp după ocuparea poziţiilor de pe malul Dunării pe aliniamentul Giurgiu-Olteniţa-Călăraşi, subunităţi din Regimentele 3 infanterie de linie, 8 dorobanţi [s.n.], 3 şi 7 călăraşi au lichidat, pe 14/26 ianuarie 1878, un cap de pod realizat de turci pe 15/27 octombrie 1877 prin ocuparea pichetului de la Chiciu aflat în dreptul Silistrei. Pierderile trupelor române s-au cifrat la 1 mort şi 5 răniţi. În aceeaşi zi, Regimentul 8 dorobanţi a respins un atac otoman pornit din Silistra şi îndreptat împotriva Călăraşului[80]. Regimentul era comandat de locotenent-colonelul Ştefan Şişman[81]. Era, dacă mai era…, aproape de casă şi în locuri prin care trecuse, cândva, cu turmele… Acum, însă… Fluieraş de os, mult zice duios… Poate că nu. Poate că da. După revenirea trupelor române în ţară, în perioada următoare, o parte din ele au fost redislocate pe alte aliniamente, mai aproape de Bucureşti. Aceasta s-a făcut din necesitatea de a pune la îndemâna guvernului o forţă armată deoarece, în condiţiile agravării relaţiilor româno-ruse, Capitala, care se afla aproape de culoarul de trecere al trupelor ruse spre Bulgaria, putea să fie invadată, iar guvernul luat ostatic. Ca urmare, la 18 februarie / 2 martie 1878 Regimentul 8 dorobanţi [s.n.], comandat de colonelul Şt. Şişman, împreună cu un batalion din Regimentul 5 dorobanţi, ambele unităţi din Divizia 3 infanterie care revenise în ţară escortând prizonierii turci, au fost dislocate de la Călăraşi la Bucureşti. Ele au fost întărite cu Compania 3 săpători-minari ce a părăsit Oltenia pe 10/22 martie [1878][82]. Probabil, Brodeanu lipsea dintre ei… La 30 aprilie/12 mai 1878, Carol I a efectuat inspecţii în câteva unităţi, printre care trupe din Regimentul 8 dorobanţi, cantonat la Stolnici (satul cu conacul Bălăceanu-Stolnici, la aproximativ 34 km sud de Piteşti), localitate aflată pe traseul căii ferate Piteşti-Slatina. Pe 1/13 mai, Carol I a vizitat regimentele 3 infanterie şi restul trupelor din Regimentul 8 dorobanţi, din Divizia 3 şi Regimentul 2 artilerie, din Divizia 1 aflate la Slatina[83].

La încheierea războiului, Carol I a acordat mai multe distincţii. Spunem, într-o paranteză, că, pe vremea turcilor, Carol I nu avea dreptul să acorde decoraţii în numele ţării, ci avea doar dreptul de a crea o medalie pentru recompensarea unor acte de devotament sau diverse servicii civile şi militare[84]. În 8/20 octombrie 1878, cu ocazia ceremoniilor organizate pentru intrarea armatei române în Bucureşti (parada Victoriei), toate cele 40 de drapele şi stindarde ale unităţilor ce participaseră la campania din Bulgaria au fost decorate cu „Crucea Trecerea Dunării[85]. […] Drapelul Regimentului 8 dorobanţi a primit medalia „Virtute militară” […][86]. Brodeanu n-a ajuns să trăiască acest moment. Dintre atâtea incertitudini, se distinge, în sfârşit o certitudine şi aceea e cea mai dureroasă. Deşi, acum, Brodeanu este mai bine precizat în mulţimea ostaşilor. Nu mai e unul din 43.414 combatanţi. E unul din 4.293 de morţi!

Aşa dormi-voi răsturnat sub cer,
Şi mioritic mi-or sluji molizii
Cu turmele prin tristul meu ungher
Desculţ să-mi treacă Francisc din Assisi
.[87]

Cât din traseul parcurs, în timp, spaţiu, condiţii de mediu, de trai şi sentimentale de formaţia din care am putea crede că a făcut parte Brodeanu, a fost străbătut şi de el, nu ştim. Iar, de murit, s-a murit şi pe malul românesc al Dunării, nu numai la luarea sau la pierderea momentană a redutelor, s-a murit şi înaintea declanşării oficiale a războiului, s-a murit şi în alte împrejurări (arşiţă, ger, foame, boală) – […] în războiul din 1877-1878 s-a murit în masă, în tranşee şi pe metereze. Mii de militari s-au jertfit pentru realizarea unui ideal, alte multe mii fiind răniţi, dar cu conştiinţa datoriei împlinite, drept mulţumire şi alinare. A fost atunci un moment istoric unic şi fundamental, care i-a reunit şi i-a solidarizat pe românii de pretutindeni[88]. Poate că Brodeanu a murit pe un câmp de luptă, poate, rănit, a ajuns în vreun spital[89] şi a decedat în urma unei complicaţii sau poate să fi ajuns prizonier nemaiîntors acasă. Poate.

Să ne gândim însă că Învierea hristică nu înseamnă crucificare, ci Victorie. Dar are, ca punct obligat de trecere (ca să ne exprimăm milităreşte), izbucnirea spontană: Dumnezeul mieu, Dumnezeul mieu, ce mă lăsaşi?[90] căci nu se moare instantaneu, ca-n filme. Ci în urlete, gemete, groază, desperare, poate dumicat de viu în pământ de propriii camarazi care, în impetuozitatea asaltului, văd numai viitorul, uitând de prezentul care le scrâşneşte sub tălpi. Sunt fapte autentice, rămase consemnate: Aceşti nenorociţi [răniţii luptei din 30 august 1877] zăceau de patru zile pe câmp, ca nişte câini, fără niciun ajutor, zvârcolindu-se în dureri şi în gemete, până li se scurgea sângele, suferind pe lângă durerile rănilor, de foame şi de sete. / Nu se putuse ridica niciunul după luptă, căci turcii trăgeau şi asupra infirmierilor, fără a ţine nicio socoteală de drapelul crucii roşii. În timpul zilei căldura soarelui poate că-i amorţea sau pocnetul puştilor le acoperea glasul, căci ziua nu prea se auzeau; dar noaptea gemetele lor deveneau îngrozitoare[91]. (Se ştie că turcii încălcau, în mod obişnuit, Convenţia Crucii Roşii de la Geneva şi împuşcau, fără omenie, brancardierii.)

Mai cade dintre noi câte un brad,
Mai cade câte un brad din codru
Şi vântul, ferăstrău cu dinţi de lotru,
Despoaie frunza celor ce nu cad.
[…]
Vuieşte-n frunza lui povestea
Acestui neam dintru-nceput
În toate frunzele acestea
Ce niciodată n-au căzut
[92].

Brodeanu? – O amintire pură. Ale cărei concrete dovezi sunt Patria şi imaginaţia nepotului. Crede cineva că-i puţin?

Gheorghe Chivu are o pictură intitulată Ţărani spânzuraţi[93], în care ţăranii sunt cu totul pneumatici. Toracele este cubic – numai volum; picioarele – fusiforme, în salt întins spre Cer; capetele – rotunde, descoperite, neindividualizate; veşmintele impecabile. În faţa lor – un Iov. Alături – un cal alb care paşte iarba roşie. De departe, vin în zbor două oribile necrofage. Viaţa merge înainte. Fiecare îşi ia ce-i trebuie…

Să putrezesc şi să miros a iarbă
[…]
Şi viaţa mea în muguri noi să deie,
La sânu-i cald să-mi cânte o femeie,
Din constelaţii câini de foc să-mi latre,
S-aud prin veacuri: torna, torna fratre
[94].

Este o strofă dintr-un poem special dedicat, credem, bunicului Brodeanu pentru că subtitlul se referă explicit la un oier ca el, căzut dincolo de graniţa Ţării.

***

Un gând pentru ei şi-un minut de tăcere
Pios le păstrez cu bătăile inimii
[95].

__________________________

[1] Gheorghe Chivu, Timbru – versuri incluse în volumul Brazde străbune.
[2] Gheorghe Chivu: „În orice lucrare trebuie să primeze, înaintea talentului, cinstea şi sinceritatea”, Interviu realizat de Ion Vancea şi Ion Ardeleanu-Pruncu, în: „Pentru socialism”, 19 iun. 1971, p. 3.
[3] Dialog cu poetul Gheorghe Chivu [consemnat de Petre Got], în „Pentru socialism”, XVIII, 4375, 17 febr. 1968, p. 2.
[4] Traian Herseni face distincţie între oier şi cioban: Înţelegem prin oieri pe cei care trăiesc ca îndeletnicire principală din exploatarea turmelor de oi (proprietarii de oi), iar prin ciobani pe cei care păzesc oile proprii, fie (ceea ce este mult mai frecvent) că sunt tocmiţi cu simbrie (în bani sau în natură) cel puţin pe timpul verilor (Traian Herseni, Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti, Profile Publishing, 2002, p. 189).
[5] La început, venirea mocanilor în Dobrogea se făcea exclusiv pentru iernat, dar, cu timpul, mulţi dintre ei au început să-şi ţină vitele şi pe timpul verii în această provincie. […] La 1841, polonezul Mihail Czajkowski găsea în Dobrogea mocani care rămâneau cu vitele 10 sau 15 ani la rând, fără a se înapoia în Transilvania. O constatare asemănătoare, adăugând însă şi alte precizări, făcea, la 1850, Ion Ionescu de la Brad: „Cei mai mulţi mocani după iernatic se duc de vărează vitele în munţi, în Ţara Românească şi numai acei din Săcele, Sălişte şi Poienari <recte Poiana> rămân aice pe vară. Sunt oameni care au mari bogăţii în numeroasele lor herghelii, turme şi tamaslâcuri şi care au câşle câte de 15 şi 20 ani în Dobrogea (Tudor Mateescu, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1986, p. 99-100).
[6] Vom da detalii despre sat dacă vom ajunge la capitolul Chirnogeni.
[7] N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic romînesc, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1963, p. LVIII.
[8] Bineînţeles că nu chiar aceste sate prezintă staţiuni climatice, dar spinările dealurilor din jurul lor. Când te sui pe aceste vârfuri, respiraţia se întăreşte, privirea se limpezeşte. Vederile încântătoare ce se deschid ochilor din toate direcţiile liniştesc sufletul, iar aerul curat, lipsit de urme de praf şi de negură, parcă îţi toarnă în plămâni ceva din atmosfera zeilor. De mare însemnătate e că pe aceste dealuri întotdeauna sunt fântâni şi izvoare cu o apă foarte bună (T. Porucic, Staţiunile climatice dintre Prut şi Nistru, în „Viaţa Basarabiei”, an. I, nr. 5, mai 1932. Informaţie (cu ortografia actualizată de noi) preluată din:
http://bnrm.md/memoria/files/2/1/1932-5.pdf).
[9] Mocanul care intra ca cioban, chiar şi la târla părinţilor lui, îşi primea simbria în natură, în oi, astfel încât în câţiva ani ajungea şi el să fie stăpân de oi, deci tîrlaş – Romulus Vuia, Tipuri de păstorit la romîni (sec. XIX – începutul sec. XX), Bucureşti, Editura Academiei Populare Romîne, 1964, p. 155.
[10] Legea agrară a lui Alexandru Ioan Cuza a fost votată la 14 august 1864, dar a fost pusă în practică din anul următor.
[11] Poienarii ţineau de preferinţă aşa-numita rasă ţurcană, o rasă autohtonă, cu lâna lungă şi aspră, dar foarte rezistentă atât la munte cât şi la drumurile lungi de câmpie – Romulus Vuia, Tipuri de păstorit la romîni (sec. XIX – începutul sec. XX), Bucureşti, Editura Academiei Populare Romîne, 1964, p. 156.
[12] Numărul păstorilor (ciobani, herghelegii, văcari) varia de la 1 până la 10-15 sau chiar mai mulţi [s.n.], în funcţie de suma vitelor. Vârsta lor pe care documentele carantinei Olteniţa o consemnează uneori, mergea de la 13 la 50 de ani, marea majoritate fiind însă sub 30 de ani [s.n.]. În unele cazuri, stăpânii de târle îşi duceau şi feciorii nevârstnici, dar probabil numai pentru a-i obişnui cu transhumanţa în Dobrogea, nu pentru a participa efectiv la acest fenomen. […] Femeile însă nu erau prezente decât în mod cu totul accidental (Tudor Mateescu, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1986, p. 89).
[13] Gheorghe Chivu, Mioriţă.
[14] Mihai Eminescu, Dorobanţii, în Mihail Eminescu, Articole de politică românească, [Ediţie îngrijită de Gh. Chiriţescu], Iaşi, Editura „Athanasie D. Gheorghiu”, p. [174]-175 (Reproducere din „Timpul”, 30 dec. 1878).
[15] Alexandru Odobescu, Curcanii. Luarea Rahovei de către oştirile româneşti la noiemvrie 1877. [Conferinţă rostită la Ateneul din Bucureşti, la 28 martie / 6 aprilie 1878], în *** Pui de lei. 1877. Antologie din literatura independenţei naţionale, Bucureşti, Minerva, 1977, p. 363.
[16] Batalioanele de infanterie de miliţie şi gărzile cetăţeneşti au folosit puşca de tip mai vechi, cu cartuş de hârtie, „Dreyse”, model 1867, calibru 15,43 mm. S-au mai folosit arme turceşti, provenite din captură – în special Peabody- Martini –, dar în cantităţi mici. E interesant de ştiut şi profităm de acest context să spunem, pentru „culoarea locală”, că în 1877 nu s-au mai achiziţionat puşti „Peabody”, deşi se strânseseră, printr-o colectă naţională, fonduri pentru a se cumpăra acest tip de armă, în vederea înlocuirii puştilor „Dreyse”, mult mai puţin eficiente. Cum, în primăvara anului 1877, arma „Peabody” nu mai era disponibilă (noi cumpăraserăm, în 1868, o anumită cantitate din Franţa, care, la rândul ei, achiziţionase armele din SUA), armata română a fost nevoită să apeleze la Imperiul Ţarist, de la care a preluat 25.000 de arme „Krnka”. Aceste arme (transformate cu încărcarea pe la culată), la care şi ruşii începuseră să renunţe, erau mai bune decât „Dreyse” fiindcă aveau cartuş metalic, dar erau inferioare puştilor „Peabody”. Puştile „Krnka” au fost distribuite cu precădere regimentelor de dorobanţi, în timp ce infanteria de linie şi vânătorii erau înarmaţi cu „Peabody”. Totuşi, câteva regimente de dorobanţi au primit puşti „Peabody”.
Informaţiile despre dotarea cu armament a armatei au ca surse:
http://209.85.129.132/search?q=cache:-vxTAXqjwEIJ:6dorobanti.ro/forum/YaBB.pl%3Fnum%3D1178339880+pusca+peabody&hl=ro&ct=clnk&cd=1&gl=ro&lr=lang_ro
http://209.85.129.132/search?q=cache:PQom_QWIyG4J:6dorobanti.ro/forum/YaBB.pl%3Fnum%3D1178339880/15+pusca+peabody&hl=ro&ct=clnk&cd=2&gl=ro&lr=lang_ro
şi: Constantin Ucrain Bîrlădeanu, 1877 aşa cum a fost, Iaşi, Junimea, 1977, p. 35-36.
[17] Mihail Kogălniceanu, Declaraţie rostită la Adunarea deputaţilor, privind proclamarea independenţei României. Şedinţa de luni, 9 mai 1877, în „Monitorul oficial”, nr. 118, 27 mai 1877, apud Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 315-317 (cu titlul: [Declaraţie în Adunarea deputaţilor privind proclamarea independenţei României]).
[18] […] regimentele de dorobanţi reprezentau unităţi noi şi foarte noi în compunerea armatei. Ele înfăţişau observatorului atent toate tarele unei armate tinere, cu o susţinere financiară modestă, aşa cum este armata română, caracterizată prin lipsa organizării, a cedrelor de comandă, a armamentului, echipamentului şi, nu în ultimul rând, prin lipsa unei instrucţii militare adecvate. […] Trupele de dorobanţi erau mai slb cotate decât unităţile de infanterie de linie. Sistemul de serviciu „cu schimbul” – o săptămână sub arme şi trei săptămâni acasă – comparativ cu cel efectuat de infanteria de linie (serviciul permanent) nu permitea o pregătire adecvată. Situaţia era agravată de faptul că, datorită efectivelor numeroase, rândul unui dorobanţ la efectuarea serviciului sub arme venea, adeseori, la două sau chiar la mai multe luni. Aceasta a influenţat negativ gradul de pregătire a infanteriei teritoriale. De multe ori, cu prilejul săptămânii rezervate serviciului activ, timpul folosit pentru instrucţie era şi mai mult redus, în favoarea efectuării misiunilor de jandarmerie rurală sau pază a graniţei. La agravarea situaţiei menţionate a mai contribuit şi faptul că subunităţile regimentelor de dorobanţi erau dispersate, până în 1876, pe teritoriul a patru sau, din ianuarie 1877, a două judeţe, ceea ce a împiedicat efectuarea corespunzătoare a instrucţiei la nivel de batalion sau regiment (Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 159, 163).
[19] Legea agrară a fost bună, în sine, dar prost aplicată. După împroprietărirea din 1864, ţăranilor le reveniseră 4 fălci de pământ (o falce = 14322 m²). Suprafaţa fiind mică, ei nu-şi puteau rota culturile şi, astfel, fertilitatea solului a scăzut mult, în câţiva ani. În afară de aceasta, ei erau obligaţi să plătească o despăgubire în sistem anuitar. Suma de plătit era prea mare şi termenul prea scurt. E adevărat că, prin aceeaşi lege, fuseseră eliberaţi de clacă şi de dijmă, dar ţăranii au fost lăsaţi să se folosească de lege în mod „autodidact”. S-a nimerit, chiar atunci, şi o foamete de câţiva ani. Administraţia locală a inclus mai mulţi funcţionari bugetari. Pentru a face, momentan, faţă cheltuielilor, ţăranii au fost nevoiţi să facă împrumuturi. Impozitele pentru comercializarea produselor agricole au crescut. În 1868 s-a adoptat o lege pentru tocmeli agricole, revăzută în 1872, dar ea a fost cu două tăişuri şi, de fapt, mai mult în folosul arendaşilor. Fostul clăcaş – scrie Eminescu – neavând în urma promulgării legii rurale imaşul trebuitor pentru nutrirea numeroaselor sale vite – şi în vite constă avuţia principală a săteanului, – neavând lemne pentru ars, neavând bani spre a plăti impozitele, neavând în urma unei recolte rele nutrimentul necesar pentru dânsul şi pentru familie, el a trebuit să se oblige prin tocmeli agricole către proprietarul sau arendaşul care i le procura, a-i plăti zile de muncă în dijmă, în bani, în păsări şi în câte altele. Dreptul încheierii acestor tocmeli fiind nemărginit, proprietarul sau arendaşul nu s-a sfiit a impune locuitorului cele mai inice condiţii. Trebuie să vedem diferitele tocmeli agricole cu grelele condiţii, pentru ca să înţelegem că ruinarea lor e sigură, că sub regimul libertăţii, sătenii au trebuit să ajungă într-o stare mult mai rea decum fusese înaintea legii rurale. („Timpul”, 21 iunie 1879. Fragment reprodus, cu o rectificare, după Mihai Eminescu, Economia naţională. Antologie, studiu introductiv, note şi comentarii de Vasile C. Nechita, Iaşi, Junimea, 1983, p. 133.) Aceasta era situaţia fostului mocan Brodeanu la începutul războiului.
[20] Fiecare escadron a purtat, din 1866, numele judeţului căruia îi aparţinea (*** Istoria militară a poporului român. Vol. IV. Epoca revoluţiilor de eliberare naţională şi socială. De la revoluţia populară din 1784 la cucerirea independenţei depline, 1877-1878, Bucureşti, Editura Militară, 1987, p. 535).
[21] Conform graficului din: Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 160-161.
[22] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 227.
[23] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 30.
[24] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 120.
[25] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 34.
[26] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 130-131.
[27] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 39.
[28] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 44.
[29] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 141.
[30] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 169.
[31] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 175.
[32] *** România în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 153.
[33] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 179.
[34] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 54.
[35] Constantin Antip; Constantin Olteanu, Comandamentul armatei române în campania din 1877-1878, Bucureşti, Albatros, 1998, p. 108.
[36] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 185.
[37] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 187.
[38] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 182.
[39] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 191.
[40] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 203.
[41] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 204.
[42] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 205.
[43] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 206.
[44] Vasile Petrişor; Vasile Niculae, Românii în lupta pentru cucerirea Independenţei depline de stat 1877-1878. Repere cronologice, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p. 94-95.
[45] General I. Vasiliu-Năsturel, Istoricul pontonierilor şi operaţiunile lor în timpul campaniei din 1877-78, Bucureşti, 1900, p. 24-26, apud *** O istorie trăită a războiului de independenţă 1877-1878. Mărturii. Amintiri, Selecţia textelor, cuvânt înainte, comentarii, note şi glosar de Constantin Căzănişteanu şi Mihail E. Ionescu, Bucureşti, Albatros, 1979, p. [76].
[46] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 210.
[47] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 210.
[48] „Resboiul”, 26 august 1877, apud Constantin Avram, Lauda vitejiei româneşti. Eroismul ostaşilor români în războiul pentru independenţă oglindit în publicistica vremii, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 107-108.
[49] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 211-212.
[50] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 219-220.
[51] Gheorghe Chivu, Rodul pământului.
[52] Colonel Gheorghe Em. Lupaşcu, Amintiri din războiul independenţei 1877-1878, ediţia a III-a, Bucureşti, 1927, p. 35-44, apud *** O istorie trăită a războiului de independenţă 1877-1878. Mărturii. Amintiri, Selecţia textelor, cuvânt înainte, comentarii, note şi glosar de Constantin Căzănişteanu şi Mihail E. Ionescu, Bucureşti, Albatros, 1979, p. 145.
[53] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 228.
[54] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 238.
[55] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 240.
[56] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 244, 245.
[57] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 268.
[58] Vasile Petrişor; Vasile Niculae, Românii în lupta pentru cucerirea Independenţei depline de stat 1877-1878. Repere cronologice, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p. 137.
[59] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 270.
[60] *** Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă, Vol. VI (1 septembrie 1877 – 15 octombrie 1877), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1953, p. 609-610, apud Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 271.
[61] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 274.
[62] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 275.
[63] Gheorghe Chivu, Rodul pământului.
[64] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 289.
[65] General I. Cotruţ, Memoriu pentru a servi la istoria Războiului Independenţei, în *** Societatea românească la 1877. Memorii ale unor luptători. Antologie, studiu introductiv, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 247.
[66] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 310.
[67] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 317.
[68] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 66.
[69] Vasile Petrişor; Vasile Niculae, Românii în lupta pentru cucerirea Independenţei depline de stat 1877-1878. Repere cronologice, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p.161.
[70] Vasile Petrişor; Vasile Niculae, Românii în lupta pentru cucerirea Independenţei depline de stat 1877-1878. Repere cronologice, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p.162.
[71] Vasile Petrişor, Epopeea eroismului armatei române în Războiul de Independenţă, p. 116, în *** Masele populare în Războiul pentru cucerirea independenţei absolute a României 1877-1878, Bucureşti, Editura Politică, 1979, p. 63-144.
[72] Vasile Petrişor; Vasile Niculae, Românii în lupta pentru cucerirea Independenţei depline de stat 1877-1878. Repere cronologice, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p.162, 163.
[73] Vasile Petrişor; Vasile Niculae, Românii în lupta pentru cucerirea Independenţei depline de stat 1877-1878. Repere cronologice, Bucureşti, Editura Politică, 1987, p. 166. Totuşi, în acelaşi volum, la pagina 166, găsim informaţia că abia la 5/17 ianuarie 1887 (? – probabil e o greşeală de tipar şi, în realitate, e anul 1878) s-a emis un Înalt decret prin care sunt înaintaţi la gradul de general de brigadă colonelul Mihail Cerchez, comandantul Regimentului 4 linie [? – tot timpul a fost cu rezerva dorobanţilor!], şi colonelul George Anghelescu, comandantul Regimentului 2 de linie.
[74] Vasile Petrişor, Epopeea eroismului armatei române în Războiul de Independenţă, p. 134, în *** Masele populare în Războiul pentru cucerirea independenţei absolute a României 1877-1878, Bucureşti, Editura Politică, 1979, p. 63-144.
[75] Iulian Patca, Măria sa, Ostaşul, în *** Orizont militar. Secvenţe din cotidian, Volum îngrijit de Leon Iosif Grapini, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008, p. 140-141. (Reluare din „Scutul patriei”, nr. 424, 14 iul. 2004.)
[76] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 123.; *** România în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 310)
[77] Constantin Ucrain Bîrlădeanu, 1877 aşa cum a fost, Iaşi, Junimea, 1977, p. 112.
[78] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 126.
[79] Constantin Olteanu; Ilie Ceauşescu; Vasile Mocanu; Florian Tucă; Gheorghe Stoean, Cronica participării armatei române la Războiul pentru Independenţă 1877-1878, Cuvânt înainte de general-colonel Ion Coman, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 335.
[80] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 127.
[81] General-maior Constantin Olteanu; Colonel dr. Ilie Ceauşescu; Colonel dr. Vasile Mocanu; Colonel dr. Florian Tucă; Colonel Gheorghe Stoean, Cronica participării Armatei române la Războiul de Independenţă. 1877-1878, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 374.
[82] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 142.
[83] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 145.
[84] Apostol Stan, Independenţa României. Detaşarea de piaţa otomană şi rataşarea de Europa (1774-1875), Bucureşti, Albatros, 1998, p. 158.
[85] Redăm din revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, nr. 28, 1878, p. 171, apud *** Familia. Corespondenţe de la Plevna. Texte selectate, note şi comentarii: Stelian Vasilescu, Timişoara, Facla, 1977, p. 128: „O nouă decoraţiune română. Ca semn de aducere aminte a trecerii Dunării de către armata română în 1877, domnitorul României a înfiinţat o decoraţiune nouă, care se numeşte «Trecerea Dunării» [la 18/30 noiembrie 1877] Decoraţiunea aceasta consistă din o cruce de oţel oxidat; forma ei e cea bizantină a bisericii răsăritene. Crucea aceasta se conferă, pe viaţă, tuturor gradelor militare şi amploaiaţilor militari care au trecut Dunărea”.
[86] Cornel I. Scafeş; Horia Vl. Şerbănescu; Corneliu M. Andonie; Ioan I. Scafeş, Armata română în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, Sigma, 2002, p. 145.
[87] Gheorghe Chivu, Mioriţă.
[88] Iulian Patca, 9 Mai – treimea aniversărilor la români, în „Orizont militar” („Scutul patriei”), nr. 37 (1814), 14-27 mai 2008, p. 2.
[89] Despre spitalele pentru răniţi, sergentul Ştefan Georgescu a lăsat însemnarea: La Griviţa era prima staţiune de răniţi, care îndată ce erau culeşi de pe câmp, li se da acolo primele îngrijiri şi apoi erau porniţi înainte spre ţară. A doua staţie era la Mecica şi a treia la Müsülün-Selo. A patra şi ultima la Turnu Măgurele, unde se înfiinţaseră peste treizeci de spitale permanente. / Aceste staţiuni erau aşezate la distanţe egale. Aşa că dimineaţa se deşertau succesiv spitalele de la Griviţa, Mecica, Müsülün-Selo şi peste zi veneau alte convoiuri de le umpleau din nou (Şt. Georgescu – sergent, Memorii din timpul Războiului pentru Independenţă 1877-1878, în *** Societatea românească la 1877. Memorii ale unor luptători. Antologie, studiu introductiv, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 182-183).
[90] Citat după Noul Testament de la Bălgrad.
[91] General I. Cotruţ, Memoriu pentru a servi la istoria Războiului Independenţei, în *** Societatea românească la 1877. Memorii ale unor luptători. Antologie, studiu introductiv, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Militară, 1977, p. 243-244.
[92] Gheorghe Chivu, Un pom.
[93] Poate că nu el a pus titlul (nu prea s-a îngrijit de intitulări, datări, semnătură), dar aşa figurează în colecţiile Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei. Pictura nu are legătură cu Războiul pentru Independenţă.
[94] Gheorghe Chivu, Mioriţă (Balada oierului căzut departe de ţară).
[95] Gheorghe Chivu, Levitaţie.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: