CU SAU FĂRĂ RELIGIE?

Vavila Popovicide Vavila POPOVICI,
Carolina de Nord

Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la religie, precum şi comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorinţa de a îngropa credinţa celor mulţi. Cum de a reuşit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961. Cât de inconştienţi putem fi, de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generaţiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură şi fără de iubire în relaţiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influenţa materialismului? Şi când va fi aceasta? Cum se pot uita însuşirile sufleteşti ale poporului român, credinţa sa de veacuri? Cum de nu se înţelege că viaţa unui popor este preţuită după acele însuşiri, după nivelul spiritualităţii sale? Cum de nu suntem conştienţi că puterea sufletească este mobilul mişcării în viaţa noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun naţia? Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalităţii, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte şi să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus şi nu vrem să creştem, şi ne aplecăm ramurile în jos, atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Aşa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, aşa şi fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii şi nu putem rămâne pasivi în faţa gândirii multor rătăciţi. Cineva a profeţit că vom ajunge să nu ne mai înţelegem între noi, şi, vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Şi pe când?

Şi, în timp ce îmi puneam aceste întrebări, iată că cei mai mulţi părinţi şi-au manifestat dorinţa orei de religie pentru copiii lor, au luat în braţe spiritualitatea, credinţa într-o ordine creată şi eternă, convingerea că omul religios este omul moral, întrucât dobândeşte un sistem de valori la care aderă.

Cineva afirmase că religia în şcoli ar duce la îndoctrinarea copiilor, le-ar strica minţile. Cum adică? Educaţia creştină, dragostea şi iertarea creştină sună a îndoctrinare? Religia în şcoli este educaţie şi cultură, lărgeşte orizontul copilului şi nicidecum nu îl îngustează. Părinţii îşi educă copiii conform propriei lor credinţe strămoşeşti, copilul dacă asimilează este îmbogăţit, dacă nu – sărăceşte. Apoi vine şcoala care adaugă, explică, clarifică şi, la fel, dacă învaţă, deprinde, copilul este îmbogăţit.

Mulţi am văzut că urmăresc eventualele imperfecţiuni din manualele de religie. Posibil să aibă dreptate. Poate mai trebuie câte ceva corijat, adaptat la condiţiile vieţii noastre, mobilată altfel casa, dar nu dărâmată şi distrusă fundaţia ei.

Cuvântul religie, mai amintim, vine de la latinescul religio, derivat al verbului religare = a lega, fiind legătura conştientă şi liberă a omului cu Dumnezeu, iar legătura înseamnă cunoaşterea de Dumnezeu şi trăirea după voia Lui: trăirea morală şi cea de cult divin, adică partea teoretică a religiei şi partea practică.

Am găsit citate cuvintele Înalt Preasfinţitului Ioan, Mitropolitul Banatului: „[…] Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de luptă, ci în conştiinţa unui om şi a unei naţiuni, iar cine va câştiga această mare bătălie culturală va domina lumea. Cultura este mintea unui neam! Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem”, şi ale Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, care atrage atenţia asupra pericolului lipsei de educaţie religioasă: „Cine ar renunţa, dintre părinţi, la ora de Religie ar mutila propriul copil […] ora de Religie este un liant, Dumnezeu este şi al ştiinţei, dar şi al înţelepciunii. Ora de Religie le creează un orizont al înţelepciunii care, în îngemănare cu ştiinţa, formează personalitatea omului pornind din copilărie”.

Terorismul este cea mai cumplită formă de lipsă de educaţie religioasă şi îndoctrinare cu ideologia răului, a urii faţă de semeni, cum am văzut imaginile de la televizor cu copii care în loc de jucării ţin arme adevărate în mână. Uciderea iubirii faţă de semeni este păcat cu consecinţe dintre cele mai grave. Copiii trebuie să înveţe să gândească binele, iar scaunele de profesori să fie ocupate de oameni competenţi, cu Dumnezeu în gând şi-n fapte. Un tânăr educat, cultivat, nu va putea fi manevrat, exceptând cazurile de alienaţi mintal. „Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi”, era de părere şi filosoful nostru Petre Ţuţea (1902-1991), care mai spunea că absenţa afectivităţii sterilizează fiinţa: „superioritatea religiei, credinţei, speranţei şi iubirii asupra ştiinţei constă în perenitatea şi puterea consolatoare a dogmelor sale, a căror natură extramundană nu este roasă de speculaţie şi experienţă”. Religia îşi deschide braţele pentru celelalte surori ale ei, ştiinţa, arta, filosofia, astăzi mai mult ca în trecut, când au existat oameni care nu au admis acest amestec, fiecare apărându-şi şi păstrându-şi „imperiul”.

elevi din Seini cu preotul poet Gheorghe Pop de Seini si invatatoarea lor

La vremea când eram copil de şcoală, la fel ca-n vremurile de acum, la ora de religie ni se spunea că omul a fost creat de Dumnezeu, iar la ora de ştiinţe naturale, că omul este rezultatul unei îndelungate evoluţii a unei specii de animale, ivite accidental. Şi nu am devenit copii „schizofrenici”. Această contrazicere unii copii au reţinut-o ca informaţie, pe alţii i-a făcut să gândească, să aprofundeze cunoştinţele. Nu ne-a „blocat mintea”, contradicţiile au ambiţionat, au dus la dorinţa de documentare profundă, la cercetare, la noi afirmări sau infirmări, la progresul cunoştinţelor. Îndepărtarea copiilor de la aceste cunoştinţe este tot o alegere, adevărat, dar ea trebuie cântărită bine. „Exilarea discursului metafizic (teologic) amputează, pur şi simplu, minţile copiilor de o dimensiune intelectuală indispensabilă pentru orice mare performanţă”, se scrie în alt articol şi este foarte adevărat.

Întrucât religia s-a manifestat de-a lungul timpului în diferite forme, a fost necesar studiul numit istoria religiilor şi de care s-a ocupat istoricul, scriitorul, filosoful român Mircea Eliade (1907-1968), arătând că omul preistoric a avut religie, dovada cea mai sigură fiind aceea a cultului morţilor. În primul său volum din Istoria religiilor, scrie: „Credinţa într-o supravieţuire postmortem pare demonstrată, pentru cele mai vechi timpuri, prin utilizarea ocrului roşu, substituit ritualul sângelui, deci simbolul vieţii”, cultul morţilor presupunând credinţa în existenţa sufletului, a unei vieţi viitoare, a divinităţii creatoare şi ocrotitoare. Faptul că, atât în preistorie, cât şi în istorie, omul apare ca având religie semnifică faptul că ea răspunde unei necesităţi fireşti a vieţii sufleteşti umane. Filosoful german Eduard Von Hartmann (1842-1906) consideră că ideea de Dumnezeu a fost punctul de plecare conştient al fiecărei religii. Religia a urmat omul pretutindeni şi întotdeauna, în diferite forme, funcţie de loc, timp, comunităţi umane. Ideea divinităţii este prezentă în toate religiile, ca atare religia premerge experienţei umane, este legătura omului cu Dumnezeu. Fără ideea de Dumnezeu nu poate exista sentimentul religios şi deci nici religie. Şi, viceversa, dacă alungăm religia, îl alungăm pe Dumnezeu.

Filosoful german Immanuel Kant (1724-1804) a subordonat religia moralei: „Religia este recunoaşterea datoriilor morale ale omului ca porunci ale lui Dumnezeu”. Închinând un imn datoriei, el a scos datoria morală de sub instanţa criteriilor religioase, dar, datoria, care este tot o supunere, nu are nimic ameninţător şi nici atrăgător, este goală de patos, de afectivitate. Şi-atunci ne putem întreba spre ce să înclinăm: spre datoria raţională sau spre afectivitate? Logică sau pasiune? Personal, întotdeauna am optat pentru echilibrul lor, sau mai bine zis pentru străduinţa de a obţine un echilibru, fiindcă nu ştim niciodată dinainte cât cântăreşte raţionalul unei probleme a existenţei, faţă de partea afectivă a ei; este ceva oscilant, ceva ce poate suferi schimbare funcţie de timpul, de spaţiul în care se defineşte, deci un calcul greu de evaluat şi greu de exprimat. Datoria fiind unica motivaţie morală a lui Kant, ne mai putem întreba: fără partea afectivă, simţul datoriei nu-l poate purta în el pe cel al vinovăţiei? Ar fi mult de spus şi în această privinţă! Kant, ca să revin, a supraevaluat logica în detrimentul pasiunii, în final propovăduind credinţa, admiţând sfinţenia legii lui Dumnezeu şi răutatea de neînvins a inimilor noastre.

Teologul german protestant Werner Gruehn (1887-1961) definea religia ca fiind „sinteza cea mai desăvârşită a celor mai înalte însuşiri şi funcţii ale sufletului omenesc, puse în serviciul a două idei: ideea de Dumnezeu şi cea a legăturii omului cu El”. Simplu şi convingător, Fericitul Augustin definea religia ca fiind „modul de a-L cunoaşte şi a-L cinsti pe Dumnezeu”.

Religia încununează multe domenii. Pe lângă informaţia de cultură generală, religia e poarta de intrare spre valorile morale importante, ce conturează identitatea noastră. Unii începători în ale ştiinţei declară cu emfază că sunt oameni de ştiinţă şi nu pot admite religia, neştiind că în cadrul ştiinţei se ajunge la o limită şi se intră fără voie în spaţiul metafizicii, că metafizica a apărut din neîndestularea fizicii. De la semnele noastre de întrebare şi până la cunoaştere este cale lungă, necesită înţelegere şi trăire a unei vieţi religioase, care se reflectă apoi în activităţile zilnice. Dacă avem religia, vine moralitatea cu cele două înţelesuri: norma de conduită impusă din afară şi sensul general al conduitei noastre. Când sunt respectate legile societăţii, se poate crede că omul este perfect moral, dar se respectă numai structura sufletească a societăţii, nu şi cea interioară, cea a vieţii după indicaţiile absolutului, pe care unii o resping conştient sau mai puţin conştient. Apostolul Pavel spunea că morala este înscrisă în inima omului, că există o lege morală cu care te naşti, adică acea predispoziţie de a alege Binele de Rău; dar există şi o conştiinţă morală, cea care-l face pe om să discearnă cu bună ştiinţă, adică, cunoscând, să poată alege şi să se manifeste ca atare. Atât legea morală, cât şi conştiinţa morală – conştiinţa fiind un produs al activităţii creierului uman – îşi au izvorul în fiinţa lui Dumnezeu. În acest mod s-a construit şi se menţine lumea; necredinţa distruge omul, distruge lumea. Să ne reamintim spusele lui Petre Ţuţea, om al elitei intelectuale a ţării noastre, care a supravieţuit şi a putut să ne mai vorbească: „Fără credinţă, fără Dumnezeu, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Cartea de căpătâi a moralităţii de ordin religios fiind Biblia, concluzia este că morala are nevoie de religie.

Nu ne este străină ideea unora că religiile vor dispărea pe măsură ce progresele în domeniul civilizaţiei materiale vor progresa, că ele sunt „ca un fel de boală infantilă a omenirii”. Religia a fost pusă sub mare semn de întrebare din momentul apariţiei ateismului, cel despre care se spune că a pus multe întrebări, dar nu a dat răspunsuri. Rădăcinile ateismului le găsim în secolul XIX-lea, cu reprezentanţii lui, Marx, Freud, Nietzsche. Marx îşi exprima ateismul spunând că religia „este opiu pentru popor”, neluând în consideraţie faptul că spiritul religiei este spiritul tradiţiei şi al fascinaţiei faţă de ceea ce este în lumea noastră. Freud, în capitolul Viitorul unei iluzii din volumul I al operelor sale, consideră învăţăturile religioase ca fiind: „iluzii, afirmaţii nedemonstrabile, nimeni neputând fi constrâns să le considere adevărate sau să creadă în ele […] Enigmele universului ni se dezvăluie destul de încet cu ajutorul cercetării, multor întrebări ştiinţa neputând încă să le dea răspuns. Totuşi, munca ştiinţifică este pentru noi singura cale de cunoaştere a realităţii”. De la ateistul Freud, rămas credincios materialismului în calitate de cercetător, dar oarecum sceptic ca observator în rezultatele psihanalizei, s-a ajuns ca astăzi să existe mulţi psihanalişti credincioşi care consideră ştiinţa legată de credinţă. Autorul traducerii invită la cugetarea: „Dacă li se demonstrează oamenilor că nu există Dumnezeu atotputernic şi drept, nici o ordine divină a lumii şi nici o viaţă viitoare, ei se vor simţi liberi de orice obligaţie de a urma prescripţiile societăţii. Fiecare va fi neînfrânat, neînfricat, dând curs instinctelor sale asociale, egoiste, căutând să-şi arate puterea; se va instala din nou haosul căruia i-am pus capăt datorită miilor de ani de lucrare a civilizaţiei”. Aceste consideraţii şi-au dovedit astăzi veridicitatea. Filosoful german ateu Friedrich Nietzsche (1844-1900), cel însetat de „voinţa de putere”, rămas în mentalul colectiv cu blasfemia „Dumnezeu a murit!” şi care a trăit într-un timp al necredinţei, când intelectualii din Europa doreau eliminarea credinţei în Dumnezeu, lipsa Lui din preocupările omului, a afirmat în cele din urmă că nu există teorie a adevărului căreia să nu-i corespundă credinţa în existenţa lui Dumnezeu.

Dramaturgul, nuvelistul german Otto Ludwig (1813-1865) afirma: „Cine nu poartă Cerul în el însuşi, degeaba îl caută în tot universul”. Aşa şi este! Pe Dumnezeu trebuie să-l porţi în suflet, astfel îl ai sau nu-L ai. Poetul nostru Marin Sorescu, în poemul Simetrie, a simţit soarta tristă a omului obişnuit, incapabil să aleagă drumul cel bun, silit uneori să parcurgă drumul greşit: „Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două Prăpăstii: / Una la dreapta, alta la stânga. / M-am aruncat în cea din stânga, / Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt, / Grămada cu mine în cea din stânga, / Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf.” Atenţie la „puful” pe care-l întrezăresc părinţii care refuză studiul religiei pentru copiii lor!

Matematicianul, fizicianul, filosoful francez Blaise Pascal (1623-1662), cel care a luat calea credinţei la vârsta de 31 ani, în urma unei revelaţii religioase, până atunci oscilând între raţionalism şi scepticism, spunea: „Cei cărora Dumnezeu le-a dăruit credinţa prin sentimentele inimii sunt fericiţi, celor care nu o au, noi nu le-o putem dărui decât prin raţionament, aşteptând ca Dumnezeu să le-o dăruiască şi prin sentimentele inimii, fără de care credinţa nu e decât omenească şi inutilă pentru mântuire”. Şi se întâmplă de atâtea ori ca Dumnezeu să le dăruiască!

Respectul faţă de religie, faţă de toate confesiunile şi tratarea lor în mod egal asigură adevărata libertate. Cei care predau religia trebuie să aibă un orizont larg al cunoaşterii în multiple domenii, să permită dialogul cu tinerii învăţăcei, să cultive în mod fertil credinţa, tradiţiile.

Să nu-i lăsăm pe copii singuri, fără Dumnezeu! Să gândim la binele lor intelectual şi moral.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: