– sau semnificaţia unui eveniment în viaţa unei comunităţi –
de Ioan NEAMŢIU
Evenimentul a avut loc duminică, 13 iulie 2014, cu ocazia târnosirii şi binecuvântării lucrărilor de înnoire ce s-au făcut la biserica cu hramurile ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi ,,Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Parohia Ortodoxă Mara, comuna Deseşti, din Maramureşul voievodal. Tot cu acest prilej au fost sfinţite noul altar de vară, din incinta bisericii şi o troiţă maramureşeană, iar noua casă parohială a fost binecuvântată. Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, înconjurat de un frumos sobor de preoţi, a coordonat aceste acte liturgice, culminând cu săvârşirea Sfintei Liturghii[1]. La toate acestea auD participat locuitorii satului Mara, cu mic cu mare, care – alături de invitaţii lor – s-au bucurat de o mare sărbătoare. Trebuie spus, în acest context, că este o bună tradiţie în comunităţile noastre ortodoxe să fie invitaţi, cu acest prilej, prieteni, cunoscuţi, sau pur şi simplu credincioşi, din alte comunităţi şi ţinuturi, să participe la bucuria gazdelor. Un astfel de eveniment nu este numai local, ci devine extins, extracomunitar, iar ecoul produs de acesta este pe măsură.
Pe de altă parte, pentru o familie este o mândrie să aibă invitaţi cu care să meargă la biserică, împreună de-acasă, şi, astfel, să participe la eveniment, după care să se bucure cu toţii la agapa, din nou, de-acasă. Este un nielcoşag, dacă ar fi să ne exprimăm într-un regionalism, dar care acoperă mai bine orgoliul familiei respective, ca să arate satului cu ce oaspeţi de seamă se însoţesc. Un exemplu concret: familia lui Gheorghe Bohotici – de la moară – l-a avut ca invitat pe domnul director la Bibliotecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare, adică pe domnul Teodor Ardelean, împreună cu soţia, doamna Silvia. Deşi agenda Domniei Sale, pentru ziua respectivă, era încărcată cu mult timp înainte, ca de obicei, a fost nevoit să dea curs insistenţelor cu care această invitaţie a fost tuşată – insistenţe al căror martor am fost şi eu, într-una din zilele premergătoare – şi prin urmare să participe la acest eveniment. ,,Pentru această sărbătoare duminicală aveam mai multe solicitări. Când trebuia să pun în cumpănă şi să decid, am fost sunat de un prieten din Mara, Gheorghe Bohotici – tatăl ziaristului de la Trinitas, Ciprian Bohotici – un om aşezat, un om cumpănit, un om înţelept, un gospodar, fost pădurar, un mare iubitor de credinţă, dar şi de suflet românesc, un om care în decursul timpului a legat relaţii cu personalităţi marcante, din diverse domenii, unele chiar surprinzătoare – să zic aşa – cum ar fi: Dan Puric, Călin Georgescu, Napoleon Slăvescu şi alţii, şi care mi-a spus că celelalte evenimente pe care eu ar fi trebuit să le onorez nu pot avea valoarea pe care o are satul Mara, cu tot ce înseamnă evenimentul şi oamenii săi şi mai ales sfinţirea unei biserici, care este un eveniment ceva mai rar şi, unde, eu voi fi oaspetele lui şi oaspetele preotului paroh[2] şi a Preasfinţitului Iustin şi voi fi acolo în etajul de frunte al invitaţilor. Evident că am aşezat în judecata mea interioară şi faptul că această solicitare venea cu o căldură deosebită din partea unui om simplu şi a unui om care îmi demonstrase, în întâlnirile noastre anterioare, cât de mult ţine la mine, la instituţia pe care eu o păstoresc, ce bine cunoaşte activităţile noastre şi, în consecinţă, mi-am luat soţia şi am mers în acea duminică acolo” – ne-a mărturisit domnul Teodor Ardelean, cu precizarea că – aşa cum vom mai vedea – a fost o zi deosebită şi, într-un anume fel, inedită. Bineînţeles că prezenţa Domniei Sale nu a rămas neremarcată – nici nu se putea altfel! – atât de către presa care a relatat despre eveniment[3], cât şi de către cei care au avut bucuria să se înfrupte la agapă, pe lângă delicatesele gazdelor, şi de cele culturale împărtăşite de domnul director dr. Teodor Ardelean; o remarcă, în acest sens, este elocventă: ,,imaginile nu pot reda decât o frântură din minunatele amintiri sădite în sufletul meu cu prilejul acestei sărbători. Din acest motiv, ţin să mulţumesc din suflet familiei Ardelean pentru bogăţia intelectuală a clipelor petrecute împreună cu acest prilej în localitatea Mara, judeţul Maramureş”[4].
Conform relatărilor, această sărbătoare religioasă a fost o ocazie fericită, o manifestare de suflet şi de credinţă, o bucurie trăită la cote maxime de toţi mărenii, de musafirii lor, rudenii, prieteni şi fii ai satului[5]. A fost totodată – şi va rămâne mult timp aşa, prin ecoul prelungit al manifestărilor – un prilej aparte de revigorare, de întărire a unităţii de credinţă, de neam, de valorificare şi reliefare a inegalabilelor noastre tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti[6]. Nu mai departe, un obicei al acestor minunaţi oameni este şi acela de a-şi întâmpina oaspeţii la intrarea în localitate, după tradiţie: cu pâine şi sare, cu călăreţi, cu mândre fete şi feciori în costume populare, în frunte cu notabilităţile comunităţii[7]. Aşa cum remarca (şi) Preasfinţia Sa Iustin Sigheteanul, ,,localitatea Mara este poarta de intrare în Maramureşul voievodal, cu oameni harnici şi primitori, creştini şi români adevăraţi, care, iată, la 124 de ani, şi-au înnoit biserica în exterior şi au reorganizat Sfântul Altar, au construit un altar de vară şi au îmbunătăţit condiţiile de participare la sfintele slujbe, pentru că sunt oameni care înţeleg că în localitatea lor Biserica şi Casa lui Dumnezeu trebuie să fie cea mai frumoasă construcţie şi cea mai bine îngrijită şi cea mai iubită”[8]. Ca atare, mărenii îşi asumă acest fapt şi te întâmpină şi te îmbie să poposeşti la ei, ori de câte ori treci Gutâiul, pentru a pregusta din ospitalitatea maramureşeană.
Desigur că ar merita să insistăm (cât) mai mult asupra marii sărbători, din satul Mara, dar lăsăm acest lucru în seama cronicarilor, care (unii) deja au făcut-o, iar noi vom folosi prilejul pentru a puncta ce înseamnă târnosirea sau sfinţirea unei biserici în viaţa unei comunităţi. Dintru început putem spune că pregătirea unui asemenea eveniment începe odată cu punerea pietrei de temelie a unei biserici sau odată cu începerea lucrărilor de restaurare a acesteia, după caz. Se procedează astfel, pentru că edificarea unui locaş de închinare are ca punct culminant târnosirea sau sfinţirea lui, în funcţie de lucrările care se fac – distincţii asupra cărora vom zăbovi puţin mai încolo.
Biserica, din punctul de vedere al învăţăturii creştin-ortodoxe, are o semnificaţie dublă. În primul rând ea este instituţia divino-umană, întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos, prin întruparea, moartea şi învierea Sa, şi desăvârşită prin pogorârea Sfântului Duh, care lucrează în ea, prin Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora, care reuneşte obştea tuturor credincioşilor creştini care cred în Hristos, mărturisesc şi practică această credinţă, într-o cât mai mare măsură[9]. A doua semnificaţie este cea de locaş de închinare[10], adică locul dedicat cultului divin public, biserica din lemn sau zid ce o vedem, mândră, semeaţă (de regulă) în centrul comunităţii de credincioşi, care, la glasul clopotelor ei, se îndreaptă – în duminici şi sărbători – către ea, pentru fi părtaşi la comuniunea cu Dumnezeu. Biserica este în prima accepţiune opera lui Dumnezeu, cadou făcut oamenilor pentru mântuirea lor, iar în a doua accepţiune este opera oamenilor, ca răspuns la chemarea lor de către Dumnezeu. Ambele sensuri se îmbină într-o binecuvântată sinergie, deoarece darul lui Dumnezeu este ambalat şi ornat de către om, rezultând astfel o operă de artă care este o anticameră a raiului căci ,,în biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare […]”[11]. Prin urmare, în biserică – lăcaşul de închinare – suntem botezaţi şi duşi spre închinare la patruzeci de zile după naştere; în biserică mergem în fiecare zi de sărbătoare; în biserică ne rugăm mai bine ca în oricare alt loc; în biserică ne împărtăşim cu Sfintele Taine; în biserică ascultăm cuvânt de învăţătură; în biserică ne sfinţim viaţa[12].
Pentru a răspunde acestor deziderate, o biserică, după ce a fost construită sau restaurată, va fi târnosită sau sfinţită/resfinţită, după caz. Ceea ce face ca locaşul bisericesc să devină spaţiu sacru, al lucrării lui Hristos, este sfinţirea lui. Din momentul actului sfinţirii, locaşul bisericesc este plin de ,,realitate sacramentatală”[13]. Slujba sfinţirii bisericii este foarte impresionantă şi grăitoare, ea arătându-ne locul şi rostul pe care le are biserica în viaţa credincioşilor. Ceremonia ei are prototipul în Vechiul Testament, unde se menţionează sfinţirea cortului mărturiei (Ieşirea 29, 32-37) şi a templului lui Solomon (II Paralipomena cap. 57). Apoi Biserica Noului Legământ este sfinţită, temeiuri sigure găsind în relatările patristice[14]. Odată ce un edificiu a fost sfinţit ca biserică, acesta nu mai poate fi folosit în scopuri seculare. Sfinţirea se impune, atât din motive intrinseci scopului pentru care este construită o biserică, adică de a fi spaţiu al comuniunii divino-umane, cât şi din motive extrinseci, ce pot să apară pe durata – mai lungă sau mai scurtă – a construirii unei biserici[15].
Sfinţirea unei biserici se face, de regulă, de către arhiereul locului[16], arătându-se prin aceasta că Hristos îşi continuă lucrarea Sa sfinţitoare ca Arhiereu al Bisericii Sale. În acest sens, arhiereul[17] se îmbracă în toate veşmintele arhiereşti şi, peste acestea, cu un giulgiu sau o cămaşă albă care arată pe Hristos ,,retrăindu-Şi” coborârea în mormânt, deoarece Sfânta Masă, din Sfântul Altar, simbolizează, în principal, mormântul lui Hristos, locul de jertfă al ,,Mielului înjunghiat”[18]. Cu toate că sfinţirea este a întregii bisericii, slujba de târnosire se concentrează în Sfântul Altar şi pe Sfânta Masă, în special. Aici trebuie să facem o distincţie terminologică, deoarece sunt utilizaţi termenii de: târnosire sau târnoseală şi de sfinţire. Deşi sunt sinonimi, dicţionarele explicând târnosirea ca fiind ,,sfinţirea unei biserici”, ei comportă o nuanţare, în sensul că prin târnosire are loc, totodată, şi inaugurarea unei biserici[19]. Prin urmare, când a fost construită o biserică nouă se face târnosire; de asemenea când au loc ample lucrări de restaurare a unei biserici şi, mai ales, când se „reorganizează Sfântul Altar”, se impune o târnosire, cum a fost şi în cazul bisericii din Mara. Însă, când au loc lucrări în alte părţi ale bisericii, cum ar fi de pildă (doar) pictura sau schimbarea acoperişului sau altele – deci când nu se intervine în Sfântul Altar şi la Sfânta Masă – are loc o sfinţire[20] sau o resfinţire, după caz. Aşadar, mai pe scurt şi simplu spus, târnosirea este o sfinţire mai specială, ce include ritualul legat de Sfânta Masă, cum vom vedea în cele ce urmează.
Anterior târnosirii, Sfânta Masă este golită, fiind lăsată fără nimic pe ea. Târnosirea începe cu o rânduială numită Privegherea de toată noaptea, în seara de dinaintea slujbei de târnosire. În acest moment, toate materialele necesare târnosirii sunt deja pregătite. În ziua târnosirii, slujba începe cu Sfinţirea Apei de către un preot numit dinainte. Se poate sluji Utrenia, o slujbă de dimineaţă, dar folosind o masă acoperită pusă în faţa Uşilor Împărăteşti pe care se găsesc o candelă, un disc, o steluţă şi o acoperitoare pentru disc unde, după sosirea sa, episcopul aşază sfintele moaşte. Slujba începe cu citiri din psalmi, urmate de cereri şi rugăciuni. Credincioşii şi corul, conduşi de arhiereu, care duce discul acoperit pe care se află sfintele moaşte, porneşte în procesiune şi înconjoară biserica de trei ori. După ce se termină şi cel de-al treilea tur în jurul bisericii, arhiereul intră în biserică, aceasta reprezentând intrarea lui Hristos Regele şi luarea în stăpânire a clădirii prin înfrângerea puterii diavolului. Arhiereul intrând în biserică, merge în altar, unde pune discul pe Sfânta Masă. Apoi ia moaştele şi le pune într-o cutiuţă anume pregătită, după care toarnă mir peste moaşte, ceea ce simbolizează unirea dintre Dumnezeu şi mucenicii Săi. În timp ce spune rugăciuni şi Psalmul 145, aşază cutiuţa cu moaşte într-un locaş săpat în masa altarului, unde este sigilată cu ceară care conţine mirodenii înmiresmate, aşa cum au făcut Iosif din Arimateea şi Nicodim la ungerea trupului Domnului înainte de înmormântare. Astfel, Sfântul Altar reprezintă mormântul lui Hristos. După aşezarea moaştelor în masa altarului, arhiereul începe spălarea şi ungerea acesteia. În acest scop, el ia un vas cu apă şi, cu binecuvântare şi rugăciune, toarnă apă de trei ori peste masa altarului şi o spală în timp ce este citit un psalm. Masa este curăţată prin spălare şi sfinţită prin harul Duhului Sfânt, la fel ca la botez. După ce este ştearsă şi uscată masa, arhiereul o stropeşte cu apă de trandafiri în timp ce se citeşte alt psalm. Preoţii care asistă şterg apoi masa cu un antimis. După ce unge masa cu mir, o dată în mijloc şi apoi pe fiecare parte, episcopul împrăştie mir peste toată masa în timp ce spune un alt psalm. Surplusul de mir este şters de preoţi cu antimisul, iar icoanele celor patru evanghelişti sunt prinse de masa altarului, câte una la fiecare colţ[21]. Apoi se îmbracă Sfânta Masă, peste care se aşază obiectele de cult rânduite şi apoi are loc miruirea bisericii, cădirea şi stropirea cu apă sfinţită, întocmai ca la o sfinţire obişnuită.
Intenţionat am lăsat să se desfăşoare mai multe amănunte legate de acest ritual al târnosirii, deoarece la baza tuturor actelor şi gesturilor săvârşite de arhiereu şi de către ceilalţi împreună slujitori – sau o parte, dacă soborul este mare – stau profunde simbolisme şi semnificaţii care exprimă, într-o mare varietate de forme, prezenţa harică a lui Hristos în biserică, prin Duhul Sfânt. Pentru mulţimea din biserică, care priveşte prin uşile altarului, poate părea un spectacol, mai ales când au loc spălarea, ungerea şi îmbrăcarea Sfintei Mese. Dacă am admite că, în termenii noştri convenţionali, ar fi un (anume) spectacol, acesta este dat (doar) de dinamica actelor şi gesturilor care se desfăşoară cu această ocazie, dar este un „spectacol” care nu are spectatori, ci numai participanţi activi, deoarece întreaga mulţime se roagă şi invocă divinitatea pentru a sfinţi locul şi momentul. Iar ca să nu fie dubii că aşa stau lucrurile – că şi mirenii sunt chemaţi să participe activ la aceste măreţe momente – arhiereul poate invita în Sfântul Altar, pe lângă sobor, şi mireni, care, cu binecuvântare, participă la ritualul de acolo. La târnosirea bisericii din Mara unul dintre participanţii activi a fost şi domnul director Teodor Ardelean, care a fost invitat de Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, dintru început şi pe tot parcursul slujbelor, la „o distanţă minimă de întreaga ceremonie”, cum avea să simtă chiar Domnia Sa acest fapt. Însuşi Preasfinţitul Iustin va avea să explice acest gest, într-un alt context: „iubitul nostru frate întru Hristos, prieten şi om de cultură, dr. Teodor Ardelean […] este ctitor de limbă şi cultură românească, unul dintre cei mai importanţi şi eminenţi din nord-vestul României. […] Aş dori să îmi exprim gratitudinea pentru faptul că eparhia noastră îl are între cei 30 de membri ai Adunării Eparhiale, slujitor devotat şi fidel al credinţei noastre străbune şi al tuturor lucrărilor culturale, spirituale şi administrative. […] Aş dori să-l am pe doctorul în filologie Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene «Petre Dulfu» din Baia Mare, aproape sau în apropierea mea, pentru a păstra legătura între cultură şi credinţă, între Catedrala Credinţei şi Catedrala Culturii – Biblioteca Judeţeană”[22]. Fiorul harului Duhului Sfânt te cuprinde, inevitabil, în aceste împrejurări, ceea ce a constatat şi domnul director, căci cuvintele: „am mai văzut astfel de momente, dar n-am participat niciodată cu mâna mea şi cu trupul meu la operaţiunile atât de frumos rânduite care se fac odată cu sfinţirea mesei altarului. Prin urmare sunt un om câştigat că am trăit un eveniment mult mai aproape de substanţa lui evenimenţială”, tocmai acest lucru vor a spune.
După slujba târnosirii/sfinţirii, se săvârşeşte Sfânta Liturghie, la care credincioşii participă cu evlavie. După toată rânduiala din ziua respectivă, biserica este sfinţită şi toţi participanţii sunt sfinţiţi; întreaga comunitate şi întregul ţinut se umple de harul Duhului Sfânt, astfel încât binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă din belşug în acel loc şi în acea zonă. Şi nu numai atât: razele duhovniceşti sunt duse şi împrăştiate şi de ceilalţi participanţi, din alte localităţi, astfel încât ecoul celor întâmplate acolo este ecoul vocii lui Dumnezeu, căci, îndeosebi la o sfinţire de biserică, El ne asigură că „am auzit rugăciunea ta şi cererea ta cu care te-ai rugat către Mine şi ţi-am îndeplinit toate după cererea ta; am sfinţit templul [biserica – s. n.] pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci şi vor fi ochii şi inima Mea acolo în toate zilele” (III Regi cap. 9, vers. 3).
Prin urmare, comunitatea de credincioşi din satul Mara, împreună cu toţi participanţii, s-a umplut de sfinţenie şi bucurie. Invitaţii, părtaşi la bucuria mărenilor, şi-au reafirmat simpatia şi prietenia faţă de aceştia, prin simţăminte şi cuvinte profunde. „Mi-s dragi creştinii din Mara, mi-s dragi ţăranii aceştia autentici, nescofâlciţi şi nesofisticaţi, în nebunia prin care trece omenirea la ora actuală şi ferm hotărâţi în principiile şi în crezul nostru (şi), de ce nu până la urmă, în principiile de a petrece şi a sărbători cu adevărat frumos în astfel de momente!” – sunt cuvinte ale domnului Teodor Ardelean, la care orice participant la târnosirea bisericii din Mara cred că achiesează. Aşadar, aceasta este semnificaţia evenimentului ce a avut loc aici: trăire şi simţire, şi, peste toate, bucurie.
e-Bibliotheca septentrionalis 