„Ei, sfinţii noştri părinţi morţi mult prea de tineri” (Gheorghe Chivu – încercare biografică – partea a doua)

de Angela-Monica JUCAN

Dar eu, cu numele de-acum al meu nu seamăn[1]

Tatăl lui Gheorghe Chivu este Dobre Chivu, fiul lui Brodeanu.

Gheorghe Chivu

Gheorghe Chivu

Pentru că Gheorghe Chivu face câte o precizare despre numele părinţilor lui, ne vom opri puţin, aici, la numele Dobre. Gheorghe Chivu spune numai că „numele mic al tatălui este specific onomasticii din Câmpia Dunării”. Vom adăuga noi că Dobre e nume vechi, însuşit de români din antroponimia slavă, încă din perioada aşezării slavilor pe pământul nostru[2]. Descifrarea sensului numelui nu e dificilă: înseamnă „bun”. Ce n-a ştiut, probabil, Gheorghe Chivu, este faptul că Dobre este vocativul lui Dobru (ca Petre, pentru Petru).

Rămas orfan de tată, Dobre, născut Brodeanu, a devenit Dobre Chivu, prin înfierea lui (nu ştim la ce vârstă), de către Paraschiv Chivu (nume pleonastic!) care nu avea copii. N-a fost de-ajuns războiul. A mai trebuit şi această multiplă dramă: mama să înstrăineze nu nişte bunuri materiale, ci, sfâşiat din suflet, un copil (dar, oare, numai unul?); copilul să fie el cel la care s-a putut renunţa; fraţi despărţiţi; o relaţie familială de vitregie. Nu ştim cât a fost caritate şi cât interes în această „tranzacţie”. De bună seamă, pe lângă blidul de zeamă primit, copilul a fost un ajutor în gospodărie şi la lucrul câmpului. Nu ştim nici cât de înstărit a fost tatăl adoptiv şi ce moştenire promitea. În orice caz, putea fi vorba doar de una materială – casă, acareturi, pământ, animale, pentru că Paraschiv Chivu nu s-a preocupat să dea copilului o minimă ştiinţă de carte. Eu sunt fiu de ţăran sărac şi analfabet[3] – spunea poetul, într-un interviu din care reiese şi că nici moştenirea materială n-a fost prea mare. Oricum, familia adoptivă a lui Dobre era una pentru care austeritatea ţinutului dobrogean (faţă cu mănoasa luncă a Dunării contopită cu a Argeşului, unde este satul Chirnogi) sau perspectiva de a lua (oarecum) viaţa de la capăt nu au produs îngrijorări prea serioase, ba chiar, Dobrogea se profila pentru ei ca ocazia făuririi unui rost mai bun. Averea, câtă vor fi avut-o, nu le dăduse acasă nici bunăstarea dorită, nici o poziţie socială la care să nu fi putut renunţa. Se pare însă că, atâta câtă a fost, nici Dobre nu şi-a ştiut chivernisi bruma câştigată. Poetul se referă, în aceeaşi autobiografie-manuscris, proprietate particulară a prof. Dragomir Ignat, la faptul că Dobre Chivu, un om nu înalt de statură, fusese umblat prin lume, isteţ şi bun povestitor, iar ca să-şi atragă auditoriul, îşi chiar plătea spectatorii (nu invers), drept care îşi cam pierdea averea. Cunoştea şi multe creaţii literare populare şi, probabil, recita şi cânta. Dar deliciul lui şi al spectatorilor erau poveştile Baronului Münchhausen, la a căror îmbogăţire literară orală (căci, personajul, se ştie, a existat, în realitate) nu ne îndoim că a contribuit mult Dobre Brodeanu-Chivu. S-a realizat, astfel, în acest om, simbioza între viaţa pastorală a tatălui şi a strămoşilor lui şi viaţa de agricultor de care a fost absorbit Dobre. Pentru că, în hobby-ul lui, se disting atât o chemare spre narativul de tip pastoral, cât şi un exerciţiu epic-declamativ în care se recunoaşte tipícul expozitiv agrar. Este, la el, mai mult din ceea ce observa Traian Herseni la oamenii din popor: […] există două «maniere» de a povesti, două «şcoli», una pastorală, alta agrară. Ciobanii povestesc domol şi înflorit, pentru că sunt puţini şi au vreme multă. Plugarii povestesc repede şi strâns, pentru că au vreme mai puţină şi povestesc de regulă în adunări de lume multă (şezători, clacă etc.) în care se iveşte totdeauna o oarecare întrecere între povestitori şi îşi aşteaptă fiecare rândul. Ciobanii pe de altă parte nu au un «public» care să le controleze sau să le îndrumeze povestirea, pe când plugarii sunt adeseori întrerupţi, corectaţi, îndemnaţi să grăbească etc. […] ciobanii au mai mare libertate şi deci o mai mare uşurinţă de inovaţie […][4]. Dobre şi-a luat, fără să ştie, stilul de comunicare narativă de la păstori şi, de la agricultori, obiceiul de a povesti în faţa spectatorilor.

Cum se spune, ce puţin îi trebuie omului pentru a fi fericit!

Naturalizat în Dobrogea, Dobre mai păstra (să încercăm să-l şi vedem), mai mult ca sigur, portul din Chirnogi: pantaloni largi, cu creţ, iarna – o haină de aba, cu manşete mari, răsfrânte şi împodobite cu găitane, opinci din piele de porc şi ciorapi din lână, tricotaţi în casă de soţia lui, Demetra.

„Umblat prin lume”, până unde ar fi putut fi? Poate a ajuns până la Constanţa, Mangalia sau Călăraşi, poate chiar până la Bucureşti. Făcuse undeva şi armata. Locuise până pe la 17 ani în Chirnogi, care e aproape atât de Giurgiu, cât şi de prosperul târg Olteniţa. Localităţi cosmopolite – porturi sau capitala –, înstărite, cu populaţie pestriţă şi mulţi oameni în trecere. În porturi, mulţi oameni de prin sate se angajau ca hamali. În orice oraş, ţăranii veneau să vândă şi să cumpere. La Bucureşti, veneau în Obor negustori din Olteniţa şi din împrejurimi.

Nu ştim nimic. Putem doar să privim harta.

Sigur este că vine peste oameni războiul întâi mondial.

Aici, sau acolo, sau dincolo este întotdeauna cineva dintre […] cei cu ochii mari deschişi în istorie […][5]

Deoarece s-a întâmplat să-mi cadă bunicul în 1877, tatăl în 1916, sentimentul care ne-a muncit în familie a fost acela al dispariţiei în război. Această groază de moarte, nefirească, am moştenit-o şi eu[6].

La intrarea României în Primul Război Mondial, Dobre Chivu avea 39 de ani. Vârsta este reală, deoarece se născuse în 1877, iar în certificatul de naştere al lui Gheorghe Chivu, e înscris, în 1912, ca având 35 de ani, deci totul corespunde, „matematic”. Rămâneau acasă copiii Radu, Ioana, Tudora, Gheorghe şi soţia – Dumitra (Demetra). Drumul a fost şi pentru el, ca şi pentru Brodeanu, fără întoarcere. Ai mei căzură toţi pentru o ţară / În Şaptezeci şi şape-n Şaişpe, – eu să cresc[7].

Anul 1916, de la Hristos, şi 7424, de la Adam, fusese – culmea! – favorabil agriculturii şi, pe piaţă, era abundenţă de legume. La sfârşitul lui iunie, secerişul era aproape terminat şi începea treieratul. În toată ţara, era o caniculă neobişnuită, chiar în iunie, temperaturile urcând peste 40°. Atmosfera istovită era însă cutreierată de zvonul războiului iminent, care nu putea să nu-i îngrijoreze chiar şi pe cei care doreau intrarea României în război. Populaţia începe să-şi facă stocuri de alimente. Dispar vertiginos din comerţul legal cerealele, zahărul, untura, carnea, ouăle. Ca în toate situaţiile de criză, iau amploare afacerile necurate – contrabandă (mai ales cu cereale), vânzări la negru, înşelare la cântar şi la calitate etc. Preţurile cresc enorm şi statul nu le poate ţine sub control nici prin legea preţurilor maximale. Din contră, devin rarităţi şi se scumpesc curând şi produsele nealimentare. Autorităţile locale nu sunt mai breze decât speculanţii. Unele primării obţin pe seama populaţiei alimente (de exemplu, zahăr pentru cetăţenii din Olteniţa), dar le distribuie inechitabil, adevăraţii nevoiaşi neajungând să primească ceva. Cozi, îmbulzeală, scandal. Se instituie, oficial, trei zile de post pe săptămână (ca în mănăstiri: luni, miercuri, vineri). Nu ne aşteptăm ca prescripţia să fi fost respectată, dar erau, cu siguranţă, mulţi care, prin natura situaţiei lor, urmau şapte zile de post pe săptămână. Este oprit exportul de ouă, paste făinoase, spirt.

O vară extraordinară şi supraîncărcată[8]. Excese şi privaţiuni. Profit pe seama „proştilor”. Tensiune. Oamenii sunt epuizaţi.

Mobilizarea generală s-a anunţat în noaptea de 14 spre 15 august (luni, spre marţi) 1916. Totuşi, încă din iulie, când aveau mai mult de lucru pe ogoare, fuseseră concentraţi mulţi ţărani. Va fi fost printre ei Dobre Chivu? – Poate. Aduşi în cazarmă, în unele părţi, în loc să facă ostăşie, sunt trimişi să lucreze pe pământurile moşierilor cu 65 bani ziua[9]. Ca pe la noi! Dar bine că sunt vaccinaţi cu recent, pe atunci, descoperitul ser Babeş, contra holerei, tifosului şi variolei (să moară sănătoşi).

Deşi, în 1882, prin Legea asupra comandamentelor militare, armata fusese împărţită în patru regiuni de corpuri de armată (având reşedinţele la Craiova, Bucureşti, Galaţi şi Iaşi), Armata română era, la începutul războiului, împărţită în trei armate. Ne interesează, dintre ele, Armata a III-a care, la rândul ei, a avut trei grupări: de vest, centrală şi de est. Dintre acestea, Armata a III-a de est avea un efectiv de 71.815 ostaşi şi îi reveneau în responsabilitate capetele de pod Turtucaia, Silistra, Bazargic. În capul de pod Turtucaia era Divizia a 17-a românească (19 batalioane cu 29 de baterii). Într-unul din cele 19 batalioane ale acestei divizii care apăra Turtucaia era Dobre Chivu.

La vârsta lui, Dobre va fi făcut parte din rezerva armatei şi, probabil, ca şi tatăl lui, din miliţii. De altfel, la Turtucaia combatanţii au fost în mare parte rezervişti: „Calitativ, trupele române din garnizoana Turtucaia aparţineau unor divizii nou înfiinţate. În Divizia a 17-a intra un singur regiment activ, restul fiind format din rezervişti.”[10] Gheorghe Chivu ştie că tatăl lui a murit la Turtucaia. Erau [acolo, la Turtucaia], mai ales ţărani de prin judeţele de câmp ale Munteniei – cei mai oropsiţi dintre toţi. Mă uitam la ei – scrie Topîrceanu – cu strângere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea „ostaşului român” de acum şi de pe vremuri, aşa cum mi-o zugrăvise în suflet strălucitoarele defilări ale regimentelor gătite de paradă şi, mai cu seamă, galeriile tragice ale Istoriei noastre naţionale, atât de aspră şi de eroică[11]. Miercuri, 20 iul./2 aug. 1916: Pentru a-l convinge pe P. P: Carp să ceară o audienţă la Palat, Al. Marghiloman îi trimite ştirile: regimentul 8 Buzău se află pe picior de război împreună cu batalionul 5 de miliţieni în fiinţă; batalionul 4 teritorial se completează în grabă pentru a fi trimis la Turtucaia, ca să facă brigadă cu batalioanele Râmnicu Sărat şi Prahova; la regimentul 27 Prahova s-au încorporat oameni de 46 de ani şi alţii care n-au făcut niciodată armata ş. a.[12] Îl putem regăsi pe Dobre Chivu în meditaţia unui ostaş notată tot de Topîrceanu: Mi-am lăsat nevasta acum şase luni cu patru copii şi numai cu trei franci în casă […]. Cum nu s-or fi gândind cei mari şi la noi, că doar nu suntem câni…[13] Ştiam – îşi mărturiseşte gândurile Topîrceanu – că focul acesta pregăteşte atacul cu baioneta şi mă gândeam la soldaţii noştri, în mare parte rezervişti şi miliţieni de prin Ilfov, de prin Ialomiţa… De ce tocmai aceştia au fost ursiţi să dea pentru întâia oară piept cu bulgarii, la baionetă?…[14] Cei 30.000 de soldaţi, foşti prizonieri de război sârbi şi cehi, trimişi [în ajutor] de Marele Cartier General rus, s-au rătăcit prin stepele dobrogene şi n-au mai putut interveni în luptele de la Turtucaia[15]. Luptele acestea au rămas în istorie însemnate de lipsa de profesionalism militar. Cu toată binecunoscuta-i bunătate, şi cu toată înţelegerea faţă de alţii, Mircea Vulcănescu nu a putut să nu scrie despre comandanţi, în articolul, pe cât de sintetic, pe atât de cuprinzător şi explicit (publicat şi separat, în volum) din Enciclopedia României: Amenajată în cap de pod şi destinată să slujească drept bază de operaţii în cazul unei ofensive române către sud, Turtucaia rămăsese un punct înaintat, expus învăluirii, după adoptarea defensivei pe acest front. Lipsită de comunicaţii peste Dunăre cu malul românesc, izolată de restul frontului dobrogean într-o regiune cu populaţie ostilă României, având fortificaţiile neterminate, artileria grea neinstalată complet şi fiind apărată de unităţi de miliţieni neinstruiţi şi slab încadraţi (Divizia 17-a, general Teodorescu), dar mai ales comandată fără discernământ, dacă nu cu uşurinţă, Turtucaia avea să fie o pradă uşoară pentru un inamic nu mult superior numericeşte, dar dârz şi experimentat, reuşind să obţină o superioritate nediscutată de foc, în special de artilerie de toate calibrele. / Neînţelegând primejdia tacită a apărării unui cap de pod fără pod, convins că cetatea e inexpugnabilă, comandantul român îşi dispusese forţele în semicerc, în loc să caute a-şi menţine cu orice preţ deschis drumul spre Silistra, spre care avea ordin de la comandamentul armatei să se retragă la nevoie. Sigur că va fi atacat dinspre apus, comandantul cetăţii îşi concentrase rezervele în acest sector şi adoptase în celelalte tactica rezistenţei „cu orice preţ” cum i se ordonase, peste dispoziţiile armatei, de ofiţerul de legătură al Marelui Cartier. Această nesocotire a împrejurărilor şi obstinaţia de a nu schimba dispozitivul apărării, chiar atunci când fu evident că efortul inamic purta[t] asupra sectorului sud-estic, fură fatale apărării[16]. Atacul bulgar asupra armatei române a fost declanşat în noaptea de 18 spre 19 august, iar declaraţia oficială de război a guvernului bulgar a fost adresată României a doua zi[17]. Încă în timp de pace, Marele Stat-Major român amenajase pe înălţimile care domninau oraşul Turtucaia un cap de pod cu două linii de rezistenţă şi 15 redute după modelul celor de la Plevna din 1877. Se aprecia că Turtucaia devenise o cetate de neînvins, capabilă să asigure apărarea Dobrogei şi, mai ales, se subevalua inamicul. Practica a demonstrat că „cetatea” nu a putut rezista la tirul artileriei grele şi nu dispunea de un spaţiu suficient pentru efectuarea unor masive mişcări de trupe. În plus, ostaşii puşi să o apere erau, în cea mai mare parte, oameni în vârstă, incomplet instruiţi şi dispuneau de armament învechit[18]. La 21 august, detaşamentul Hammerstein dezlănţuise ofensiva spre Staroselo, pe care trupele române îl părăsesc fără lupte, spre a-l relua a doua zi. Covârşite de focul masiv al artileriei grele inamice concentrată în sectorul de miazăzi, unde atacă divizia 4-1 Preslav, unităţile româneşti lăsară pe duşman să se infiltreze în ziua de 23 august între punctele de sprijin 8-11 ale primei linii de apărare. Zadarnic ordonă comandantul contraatacuri pentru despresurarea punctelor înconjurate. Violenţa barajului inamic zdruncină moralul contraatacatorilor. Acum inamicul şi-a desemnat mişcarea de împresurare a cetăţii. În vreme ce unităţi inamice tot mai numeroase pătrund înlăuntrul centurii forturilor, Brigada 1-a şi a 3-a Diviziei 1 Sofia taie şoseaua care leagă Turtucaia de Silistra. / La cererea comandantului cetăţii, Marele Cartier român trimite ajutoare. Greşit întrebuinţate unităţile din Divizia 15-a trimise în ajutor, în loc să fie folosite pentru o mişcare de despresurare, sunt irosite în grupuri mici, în contraatacuri sterile, din lăuntrul cetăţii, spre Daidîr şi Antimovo. Rău conceput şi executat fără vlagă, atacul Diviziei 9-a pronunţat dinspre Silistra la 23 august, cu misiunea de a despresura cetatea, nu reuşeşte să clatine unităţile duşmane care îi taie drumul călare pe şosea. / Sistemul de apărare al cetăţii este, astfel, dislocat. În unităţi se produce panică. Zadarnic încearcă să reziste până la capăt comandanţii izolaţi. Înconjuraţi în forturi, ori retraşi în nord de oraş, sunt ucişi sau capturaţi. Câţiva scapă aruncând-se în Dunăre. Un grup de viteji din Regimentul 84 infanterie izbuteşte să-şi croiască drum printre atacatori înspre Silistra, dovadă că Divizia 9-a ar fi putut reuşi dacă ar fi insistat. Spre a nu cădea în mâinile duşmanului, comandantul cetăţii părăseşte Turtucaia pe o vedetă, din ordinul Marelui Cartier. Lipsită de comandant şi de orice nădejde de scăpare, garnizoana se predă în după-amiaza zilei de 24 august/6 septembrie[19]. Motivele eşecului au fost minuţios analizate şi amplu comentate de specialişti şi de nespecialişti. A fost subliniată în primul rând atitudinea iresponsabilă a unor comandanţi. Este vorba în special de generalul M. Aslan, comandantul Armatei a 3-a, care s-a mulţumit să urmărească de la Bucureşti desfăşurarea operaţiilor militare; despre abandonarea locului de luptă de către comandantul capului de pod Turtucaia, gen. C. Teodorescu; despre executarea tardivă a unor ordine de către generalii Zaioncicovski şi Basarabescu etc.[20] Cu aceeaşi uşurinţă, armata noastră a fost trimisă în luptă cu o dotare tehnică precară. Ca de obicei, ruşii nu s-au grăbit să-şi ajute aliaţii. Sunt evidenţiate, de asemenea, erorile de ordin tactic comise în amplasarea trupelor noastre, ceea ce a incomodat posibilitatea regrupării lor rapide la nevoie[21]. Faptele sunt însă consumate şi vorbele de prisos. Observăm, totuşi, că incompetenţa comandanţilor s-a completat „natural”, nu nemaipomenit (cadrau perfect), cu nevrednicia unora din ei. Sau a derivat din ea. Nemaivorbind de naivitatea regelui. Titu Maiorescu nota în jurnalul său, joi, 25 aug./7 sept. 1916: Mi-a spus Marghil[oman] […] avem vreo 30.000 de morţi şi răniţi de la Turtucaia, că generalul comandant al unui corp de armată din Dobrogea, Aslan, era încă ieri la Jockey Club în Bucureşti[22]. În aceeaşi zi, Maiorescu mai scrie: Spre 5 ore p. m. Grig. Cantacuzino la mine, că ieri la Jockey Club (unde merge numai pe câteva minute, ca să mai afle ceva şi se miră de atâţia ofiţeri care joacă cărţi acolo), a văzut pe Nicu Filipescu care suflă greu ca un cal cu ticnafes. Că şi el, Grig. C[antacuzino], e cu totul în contra intrării lui Marghil[oman] într-un minister naţional – că nevastă-sa, care e la spitalul doamnelor ortodoxe împreună cu Hélène Petricari, născută Davila, a aflat astăzi de la aceasta, într-un moment de desperare din pricina multor răniţi de la Turtucaia, că bărbatu-său, generalul Petricari (fostul guvernator militar al prinţului Carol (de altminteri francofil), a fost duminecă, cu 8 zile înaintea Consiliului de Coroană, când a aflat că e hotărât să intrăm în război, la rege şi i-a cerut voie să-i spuie ca general, amic al francezilor, dar mai întâi de toate român, că ar fi acum cel mai primejdios moment de a intra în război după planul guvernului, care vrea să atace Ungaria şi e prea slab apărat în Dobrogea, că înaintând tare în Ungaria înlesnim drumul bulgaro-germanilor, care o să ia de la spate armata noastră trecută în Ungaria. La aceasta i-a răspuns regele cam uşurel că opinia publică cu idealul naţional cere să atacăm mai întâi de toate pe unguri şi că cu bulgarii căutăm să ne menajăm raporturi relativ bune şi că ei nu sunt destul de tari. / La acestea a întâmpinat Petricari: că din contra, bulgarii cu germanii sunt foarte tari la Dunăre, că apărarea noastră acolo e prea slabă şi că Sarrail la Salonic e un simplu decor fără valoare. Toate în zadar. Regele e ameţit de frazeologia lui Brătianu şi acesta pare destul de uşurel pentru a avea absurda speranţă că Germania doreşte desfacerea Austriei şi că bulgarii ne vor cruţa fiind comandaţi de Mackensen!! / Doamna Grig. Cantacuzino vroind acum 5 zile să zorească întocmirea paturilor la spitalul femeilor ortodoxe, doamna Eliza Brătianu i-a zis că n-are niciun zor, că înainte de o lună nu vor veni mulţi răniţi. Tot uşurinţa şi neprevederea în privinţa bulgarilor. Dar ieri şi astăzi cocoanele de la Crucea Roşie aleargă ca nebune de la un loc la altul, speriate de mulţimea răniţilor sosiţi de la Turtucaia! Ce lipsă de prevedere şi de bună rânduială la guvern şi la cei din jurul lui![23]. Veneau eroii noştri pe targă, mutilaţi… Poate, pe una din ele a fost Dobre Chivu (în Bucureşti sau în altă parte) ori, poate, el a rămas în pământul Turtucaiei ori s-a sfârşit în Dunăre, sau, poate, în prizonierat. „Eu soldatul Neculai I. Urde din Reg. 74 comp. 10 Declar pe când eram în linia de trăgători… am văzut la Turtucaia pe când pământul era dărâmat pe soldaţii noştri în tranjie de obuzurile Inamicului au fost surprinşi de inamic şi lundu-i în bainete pe Soldaţii noştri ridicându-i în sus şi în jos, la alţi le scoteau ochi le tăiau urechile, le tăiau nasu, eu am scăpat cu fuga şi mam retras mai la Stânga de unde peste câteva minute ma rănit la picior, de unde mam retras spre turtucaia, aceasta a fost pe ziua de 24 August seara”[24] [sic]. Miercuri, 31 aug./13 sept. 1916, Titu Maiorescu lasă însemnarea: […] Între 6½ şi 7 ore seara la mine C. C. Arion; despre «dezastrul nostru la Turtucaia […], că partizanii liberali generalii Aslan şi Georgescu, revocaţi din Dobrogea după dezastrul de la Turtucaia, sunt trimişi în misiuni onorifice în Franţa şi Anglia. Însă, adaugă: Eu le primesc sub beneficiu de inventar[25]. Zilele următoare, Titu Maiorescu îşi continuă notele pe tema Turtucaia, semn că este preocupat de tragedia de acolo. Vineri 2/15 sept. 1916, este şi indignat: […] Ultima dată când a fost prinţul Carol aici (str. Lustrului 7) a fost o vie discuţie între el şi Zozo cu Florica contra lui. Nepoatele povesteau că maiorul Baliff (adjutantul reginei Maria), intrând în sala unor răniţi, i-a dojenit cu asprime pentru că n-au murit pe loc, luptându-se mai departe cu bulgarii. Ele găseau purtarea lui Baliff revoltătoare, şi când a mai venit el cu regina la spitalul lor de la Autom[obil] Club, niciuna din fete nu i-a dat mâna, iar trei din răniţii spitalului lor, la sosirea reginei cu Baliff, s-au dus în altă odaie, zicând că nu mai vor să dea ochii cu el. Prinţul Carol căuta să-l apere, însă fetele cu aprindere l-au îndemnat să meargă la acelaşi spital şi să îndrepteze înaintea răniţilor greşeala brutală a lui Baliff. / De altminteri, regina, însoţită de Baliff, a fost şi ieri la spitalul lor de la Autom[obil] Club însă deşi intră cu flori pentru răniţi, nu vorbeşte cu niciunul, ci numai franţuzeşte cu damele infirmiere şi se arată în toaletă splendidă[26]. Sâmbătă, 3/16 septembrie 1916, Maiorescu scrie: Comunicatul oficial de ieri, no. 19, zice laconic: «În Dobrogea lupte foarte vii. Trupele ruso-române s-au retras spre nord». Va să zică suntem bătuţi. / Am cumpărat şi am dat nepoate-mi Zozo cărţi de cetire pentru a se împărţi la soldaţii răniţi din spitalul unde merge ea (Robinson Crusoe, novele de Gane, Păcală, cărţi de evlavie)[27]. Pentru cei care ştiau şi puteau citi! Evident, aceştia citeau pentru tot salonul.

Martor ocular la Turtucaia, prezent acolo în calitate de combatant şi ajuns prizonier, George Topîrceanu este imparţial şi credem că mult mai realist: La Turtucaia fiind cea dintâi ciocnire mai crâncenă cu inamicul, desigur că nici soldaţii, – miliţieni şi rezervişti, – nici ofiţerii noştri nu erau obişnuiţi cu focul. Totuşi pierderile mari de oameni ale inamicului, despre care m-am putut în parte încredinţa în ziua când am străbătut, ca prizonier, locul luptelor de lângă Daidîr şi despre care am auzit adeseori în timpul captivităţii chiar din gura bulgarilor şi din presa lor, dovedesc că ai noştri nu s-au dat uşor. Iar dacă au fost ofiţeri cari şi-au părăsit oamenii sub felurite pretexte şi dacă au fost şi soldaţi destui cari şi-au părăsit ofiţerii şi au lăsat artileria singură în faţa duşmanului, – şi printre unii şi printre alţii s-au găsit destule cazuri de eroism individual minunat, despre care voi povesti mai târziu, şi care au salvat «onoarea armelor»[28]. Ce a fost – mai scrie Topîrceanu – s-a dus. / Înfrângerea dela Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nicio semnificaţie în privinţa însuşirilor neamului nostru care şi-a făcut proba de-a lungul veacurilor. / Am avut Turtucaia, dar am avut şi Mărăşeştii!. / Şi la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic dar înălţător[29].

Ca o nevăzută pădure de transparenţe,
Da, aerul ţării e plin de columnele lor
[30].

Din volumul lui Topîrceanu, mai redăm un fragment despre un erou smead (ca Gheorghe Chivu…, ca tatăl lui…): Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea, necontenit. Infanteria noastră fusese risipită. Duşmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la câţiva paşi, şi năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părţile, el descărcă un foc de revolver în grămadă şi, cu o mână liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul şrapnel din ţeava tunului… Bulgarii, printre cari era şi un ofiţer, i-au cruţat viaţa. Iar soldatul bulgar, care mi-a povestit faptul, într-o gară depărtată, şi care fusese rănit la picior cu revolverul, adăogă, vorbind de necunoscutul erou: / – Era un om smead şi slăbuţ, pe care n-ai fi dat o ceapă degerată[s.n.] / De i-ar da Dumnezeu numai oameni de aceştia ţării mele, – tari la suflet ca granitul din care Istoria uită adeseori să le taie monumentele[31]. Dar le înalţă admiraţie şi recunoştinţă inimile urmaşilor.

Sunt fiul tuturor celor care luptând pentru cei mulţi n-au ajuns să mă mai aibă,
Sunt fiul tuturor celor cu barba în iarbă,
Ca bărbănocul am răsărit printre cadavre de sângerânde ferige
[32].

România era înfrântă pe Frontul de sud? – Nu. Era începutul marii victorii a Ţării. Deşi rândurile ei se răriseră cu un Dobre Chivu, cu un erou necunoscut, ştiut doar de familia sa[33].

______________________

[1] Gheorghe Chivu, Iezer (versuri).
[2] N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic romînesc, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1963, p. X.
[3] [Interviu] cu Victor Mihalca, în „Pentru socialism”, an. 22, nr. 5862, 3 dec. 1972, p. 1, 2.
[4] Traian Herseni, Probleme de sociologie pastorală, Bucureşti, Profile Publishing, 2002, p. 184.
[5] Gheorghe Chivu, Încoronare (versuri).
[6] Gheorghe Chivu: „În orice lucrare trebuie să primeze, înaintea talentului, cinstea şi sinceritatea”, interviu realizat de Ion Vancea şi Ion Ardeleanu-Pruncu, în: „Pentru socialism”, 19 iun., 1971, p. 3.
[7] Gheorghe Chivu, O apă şi un pământ (versuri).
[8] ale cărei date le-am extras din: Ion Bulei, 1916. Zile de vară, Bucureşti, Eminescu, 1978.
[9] Ion Bulei, 1916. Zile de vară, Bucureşti, Eminescu, 1978, p. 156.
[10] Alexandru Răzeş, Bătălia de la Turtucaia, în „Foaie naţională”, 29 sept. 2009, http://foaienationala.ro/batalia-de-la-turtucaia.html
[11] George Topîrceanu, Amintiri din luptele dela Turtucaia, [Bucureşti], Alcalay & Co., [s.a.], p. 10.
[12] Ion Bulei, op. cit., p. 163.
[13] George Topîrceanu, op. cit., p. 9.
[14] Ibid., p. 40.
[15] Ion Bulei, op. cit., p. 233.
[16] Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Cu o prefaţă de Titus Barbukescu, Postfaţă de Horia Stamatu, Bucureşti, Saeculum I. O.; Vestala, 1999, p. 37-38.
[17] Emil Răcilă, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în primul război mondial. Situaţia administrativă, economică, politică şi socială a teritoriului românesc vremelnic ocupat. 1916-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 65.
[18] General Teodorescu, Turtucaia, Braşov, 1924, p. 49-50, apud Ioan Scurtu, Presăraţi pe-a lor morminte ale laurilor foi. Eroi ai luptei pentru independenţa şi unitatea patriei (1916-1917), Bucureşti, Albatros, 1978, p. 15.
[19] Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 39-40.
[20] Emil Răcilă, op. cit., p. 66 (infra).
[21] Ibid., p. 66.
[22] Titu Maiorescu, «S-a afişat mobilizarea…». [Fragmente din Jurnal (ultimul an de viaţă)], în „Manuscriptum”, XIX, 4 (73), 1988, p. 82. Sublinierile cu bold face ne aparţin.
[23] Ibid., p. 83.
[24] Gheorghe I. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Postfaţă[:] Acad. Şerban Papacostea, Bucureşti, Scripta, 2006, p. [27].
[25] Titu Maiorescu, op. cit., p. 83-[84].
[26] Ibid., p. [84].
[27] Ibid.
[28] George Topîrceanu, op. cit., p. 49-50.
[29] Ibid., p. 100-101.
[30] Gheorghe Chivu, Columnele lor transparente (versuri).
[31] George Topîrceanu, op. cit., p. 101-102.
[32] Gheorghe Chivu, Rodul pământului (versuri).
[33] Pierderile româneşti s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morţi, răniţi şi dispăruţi), alţi 3.500 de oameni reuşind să iasă spre Silistra din încercuirea realizată de trupele bulgaro-germane, în timp ce aproximativ două mii de ostaşi au scăpat trecând Dunărea spre Olteniţa, înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale românilor (morţi şi răniţi) au totalizat 160 de ofiţeri şi 6.000 de soldaţi, în vreme ce 480 de ofiţeri şi 28.000 de soldaţi au ajuns au ajuns în prizonierat. – Alexandru Răzeş, op. cit.

One Response to „Ei, sfinţii noştri părinţi morţi mult prea de tineri” (Gheorghe Chivu – încercare biografică – partea a doua)

  1. Lucas spune:

    Impresionant!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: