Petre Dulfu – acuzat de… plagiat

de Vasile GAFTONE

În vara anului 1911, când Petre Dulfu se bucura de un imens

Petre Dulfu

Petre Dulfu

prestigiu scriitoricesc, când era în floarea vârstei – 55 de ani – şi al unui inepuizabil izvor „poporan” de creaţie originală şi de preţuit traducător, încoronat cu trei premii ale Academiei Române, el era acuzat de plagiat!

Ziarul „Românul” din Arad (nr. 132/17-30 iunie 1911) publica, în pag. 6, o ştire sub titlul incitant: Ucenicul „zilelor noastre”, în care între altele, se scria:

„Cineva saltă de bucurie că l-a prins pe „Românul” în flagrant cu un plagiat, săvârşit de colaboratorul nostru Petre Dulfu.

Iar vina plagiatului afirmativ, cui altuia putea să i se arunce în cârcă, decât numai directorului nostru, d-lui Vasile Goldiş?!

Să analizăm situaţia. Pretinsul plagiat e al d-lui Petre Dulfu, iar vina e a d-lui Goldiş. Iar logica unei întruchipări de vorbe în felul acestora, nu poate fi decât al… cui?

Desigur, al celui care a „descoperit” plagiatul şi s-a făcut „judecător atât de drept (?) în chestiuni de morală în literatură”, care, în petiţia către redacţie, afirma că e „un preot bătrân” şi iscălea „Petru Popa din Oşorhei (Bihor)”.

Petre Dulfu află despre această acuzaţie mai târziu, trimiţând din Bucureşti, „Românului” din Arad, o scrisoare, publicată integral în nr. 142/1911 sub titlul „PLAGIATUL”.

Este temeinic dovedit – cu multe alte cazuri în literatură, nu numai beletristică, ci şi în cea ştiinţifică, istorică etc. – faptul că detractorii nu apar oriunde şi oricând. Existenţa lor, de tristă „celebritate”, este strâns legată de existenţa valorilor de primă mărime. Detractorii mici – de tipul acestui preot Petru Popa din Oşorhei – atacă marile personalităţi, cum era şi Petre Dulfu.

Deşi nu era cazul, ardelean de rafinat bun-simţ, Petre Dulfu a răspuns la acuzele aduse cu argumente fără putinţă de tăgadă. Un mare scriitor ca el nu avea, practic, nevoie spre a fi apărat într-un astfel de „proces” inventat de plagiat. Cu toate acestea, în scrisoarea trimisă redacţiei „Românului”, el s-a autoapărat ca un strălucit pledant la „bara” unei instanţe morale publice.

Reţinem, în acest sens, afirmaţii – unele in extenso – din petiţia sa: În nr. 131 al „Tribunei”, preotul Petru Popa găseşte cu cale a se ocupa într-o scrisoare de povestirea mea poporană „Cătălina”, publicată în nr. 120 al „Românului” şi are îndrăzneala să afirme, fără a dovedi prin ceva, că: de data aceasta eu n-am căutat inspiraţia „deadreptul la izvor” – la popor – cum făcusem cu «Isprăvile lui Păcală» şi cu «Legenda Ţiganilor», la «Blăstămul de mamă» al d-lui George Coşbuc, pe care l-am plagiat chiar şi „în cele mai multe amănunte”.

Daţi-mi voie, domnule Redactor, să-i arăt preacinstitului preot că nu are dreptate. Adevărul este tocmai contrarul celor susţinute de Sfinţia Sa, şi anume că: eu şi de data aceasta mi-am luat inspiraţia de la isvor – de la popor – anume: dintr-o poveste din Ardeal. Iar cu poezia „Blăstăm de mamă” a d-lui Coşbuc, care îşi are subiectul tot din poveştile poporului, am făcut cunoştinţă abia acuma din urmă, după ce am văzut scrisoarea din „Tribuna”. Celelalte poezii ale d-lui Coşbuc, cari au apărut la Bucureşti în volume mai mari, le-am cetit şi recetit demult, pe toate. Dar aceasta, care s-a tipărit în Sibiu, într-o broşurică, şi pe care nu mi s-a întâmplat s-o văd la librăriile din Bucureşti niciodată, îmi scăpase necetită.

Aflând însă de scrisoarea din „Tribuna” a prea cinstitului părinte, m-am dus îndată la un librar bucureştean şi i-am cerut să-mi procure de la Sibiu „broşurica” despre care e vorba, ca să văd şi eu ce e cu minciuna aceea de „plagiat”. Până să vie broşura însă, au trecut mai multe zile. Iată pricina pentru care am întârziat cu acest răspuns. Că a mai apărut, acum un an, şi în „Lupta” o poveste (de d. Victor Eftimiu) al cărei fond este „identic” iarăş „cu cel din poezia domnului Coşbuc”, am aflat tot din scrisoarea părintelui Popa, fiindcă „Lupta” în ultimii doi ani eu n-o mai citeam.

Confruntând în sfârşit lucrarea mea cu a d-lui Coşbuc, am găsit în adevăr între ele unele asemănări de fond, forma e însă cu totul deosebită şi proprie fiecăruia din noi. Ba sunt şi mari deosebiri de fond: alt început, altă încheere, altă concepţie, în general, putându-se convinge lesne ori şi cine, cetindu-le pe amândouă.

Ca să lămurească lucrurile, spre a înlătura, cu argumente, suspiciunile de ascundere a adevărului, Petre Dulfu răspunde direct întrebării „de unde vin cele câteva asemânări de fond”.

Lucrul e foarte simplu! Şi mă mir, că Sfinţia Sa nu l-a priceput din capul locului, ceea ce l-ar fi împiedicat, poate, de a-mi aduce o învinuire atât de nedreaptă. Se vede că povestea poporană, din care mi-am luat eu subiectul, o fi una şi aceeaşi, sau vreo variantă a aceleia, din care s-au inspirat la rândul lor d. Coşbuc şi d. Eftimiu. Ce e mai firesc şi mai posibil decât aceasta…? Iar lucrurile stând astfel, mai poate fi vorba aici de „plagiat”?

Care este punctul de vedere al lui Petre Dulfu în ceea ce priveşte acest „plagiat”?

Dar să admitem că povestea poporană sau variantele din care ne-am inspirat şi unul şi altul nu ar exista; că d. Coşbuc ar fi inventat singur faptele din „legenda poporană” a d-sale, întitulată „Blăstăm de mamă”; şi că eu aş fi împrumutat fondul povestirei mele deadreptul de la d-nia sa, imitându-l. Nici chiar în cazul acesta nu s-ar putea vorbi pe drept despre un „plagiat”. Plagiat însemnează: asemănare, identitate, nu numai de fond, ci şi de formă (de fraze, de versuri, de strofe întregi), lucru despre care în cazul de faţă nici pomeneală nu poate să fie.

Dacă nu ştia acestea prea cinstitul părinte, ar fi putut să afle, nu mai departe: chiar şi din „Enciclopedia Română” tomul III, unde la pag. 611 se spune lămurit, că plagiat se chiamă „numai când şi ideile şi forma sunt identice cu ale autorului anterior”. Şi tot acolo, la pag. 479, se mai spune, de către un om, poate, ceva mai competent în materie, decât sfinţia sa, că: „Originalitatea nu stă atât în invenţiune sau în noutatea subiectului, cât în concepţiunea şi forma ce i se dă. Toate creaţiunile literare şi de artă sunt mai mult sau mai puţin imitaţiuni după alte modele. Epopeele homerice sunt făcute din cântecele poporale; poeţii greci şi-au luat subiectele de-a rândul din Iliada şi Odiseea şi s-au imitat unii pe alţii. La moderni nimeni n-a imitat mai mult decât Shakespeare, La Fontaine, Molière, care spunea sincer: iau bunul meu de unde îl găsesc. Faust, cea mai mare operă a lui Goethe şi a secolului său, este imitată după o legendă naţională şi după o altă dramă cu acelaşi subiect; asemenea Don Juan, Infernul şi alte opere clasice.

Iată dar, că aş fi putut imita, în fond, şi pe d. Coşbuc sau pe alt scriitor, deadreptul, fără să se poată zice, că l-am plagiat, dacă forma ce am dat-o lucrărei este a mea proprie. Repet însă, că eu mi-am luat subiectul povestirei, nu din legenda d-lui Coşbuc, ci de la popor, de unde are dreptul să se inspire fiecare scriitor. Şi mi-am ales acel subiect, fiindcă nu ştiam că ar mai fi fost prelucrat de cineva în formă poetică. Dacă aş fi ştiut, ce nevoie aveam să mă leg tocmai de acela, când în basmele poporului puteam găsi atâtea altele, care de care mai frumoase?

Mai trebuie oare să insist? – se întreba Petre Dulfu, considerându-şi pledoaria convingătoare, temeinic motivată, cu exemple clasice şi din clasici. Din cele spuse până aici, se vede destul de lămurit că învinuirea ce mi s-a adus, este cu desăvârşire nedreaptă şi lipsită de temeiu. Prin urmare – concluziona Petre Dulfu – noroiul necinstei pe care l-a aruncat asupra mea, prea cinstitul părinte Petru Popa, iată, că pe mine nu mă poate atinge câtuşi de puţin, ci se întoarce înapoi asupra sfinţiei sale. Răspunsul era datat: Bucureşti, 28 iunie 1911.

Şi acum să vedem cine era cel care l-a acuzat pe Petre Dulfu de aşa-zisul „plagiat”? Cel care – cum scria „Românul” în nr. 132 din 17/30 iunie 1911 – „s-a făcut judecător atât de drept (?) în chestiuni de morală în literatură”!

Pe lângă faptul că s-a dat drept „Preot bătrân”, redacţia „Românului” aflase că Petru Popa d-abia vr-o patru ani de când absolva seminarul din Arad… Noi, în acest punct numai atâta îi reflectăm, pentru că se ştie că cu numele de „preot bătrân” se joacă în coloanele „independenţei” – ( e vorba de „Tribuna”) – un individ care d-abia de cinci ani (subl. red.) numai că a scăpat de pe băncile seminarului din Arad.

Ceea ce-i detrage acestui om titlul de îndrumător în ale moralei în literatura românească este însă altceva.

Părintele Petru Popa are şi aptitudini de a scrie, şi porniri sănătoase uneori, – abstrăgând cazul de acum, când l-a copleşit firea „independenţei” cu care s-a întovărăşit. Şi, crede-ne, părinte, păcat de sf. ta. Dar de către noi, rămâi unde eşti; cu firea ce ţi-ai însuşit-o, numai acolo te şi potriveşti.

Noi numai atâta îţi spunem în faţă – drept pedeapsă, pentru îndrăzneala cu care te girezi de judecător strâmb – sfinţia ta, ca preot, cu predispoziţie de a moraliza şi în afară de amvonul şi patrafirul sfinţiei tale, trebuia ca întâi de toate să te fi spălat însuşi de ruşinoasa trădare, că ai trimis guvernului unguresc, spre aprobare cartea de religiune „Istorioare biblice”.

De nu te-ai spovedit pentru această trădare a bisericei sfinţiei tale, iată te spovedim acum noi…

Meditează, părinte, asupra acestui păcat propriu sf. tale, care-ţi stă mai aproape de rândul răspunderei morale, decât de d. Goldiş vinovăţia „plagiatului – d-lui P. Dulfu.

Când este vorba de un izvor de largă inspiraţie – cum este cel curat al creaţiei populare, nu poate decât să stârnească uimire şi în prezent, la peste 100 de ani de la acuzaţie, ce minte parşivă a avut Petru Popa din Bihor când a încercat să-l ponegrească pe marele scriitor Petre Dulfu de plagiat!

De altfel, tot un om din tagma teologilor l-a „desfiinţat” pe Mihai Eminescu, denigrându-l cum numai un ins măcinat de răutate şi invidie a putut s-o facă. Este vorba de canonicul greco-catolic Alex. Grama de la Blaj, profesor de drept canonic, care, în 1891, a publicat volumul „Mihail Eminescu. Studiu critic” – un pamflet antieminescian de tristă celebritate. „Biet spirit pizmaş şi obtuz, incapabil să perceapă noutatea şi valoarea excepţională” a poeziei eminesciene – acesta era Alex. Grama (Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu, editura Junimea, Iaşi 2002, p. XXXV). În „studiul său critic”, canonicul – care îl cunoscuse pe Eminescu în popasul său făcut în „Mica Romă” –, ajunsese la „convingerea” că Eminescu n-a fost „un geniu”, ci „un biet versificator, tare de rând”, chiar „tâmpit”! Ca şi popa din Bihor – în cazul Dulfu –, şi Grama l-a acuzat pe Eminescu de plagiat din poezia populară în „Doina”, „Ce te legeni, codrule”, din filosofia şi lirica germană, italiană, engleză etc., calificându-l pe Eminescu ca „un om blazat, searbăd şi ordinar” (op. cit. p. 112).

De acuzaţii grave de plagiat, de falsuri, pastişe, mistificaţiuni n-au scăpat nici iluştrii clasici ai literaturii române George Coşbuc, Vasile Alecsandri (că ar fi plagiat chiar… Mioriţa!), Caragiale şi alţii.

În aceste cazuri, ca şi în cel al lui Petre Dulfu, în criză de dovezi, din porniri răutăcioase, îmbrăcând însă mantia de „critici” ai operei scriitorilor în cauză, aceştia sunt, în fapt, nişte detractori sadea.

Petre Dulfu acuzat de plagiat! De cine şi pentru ce?!

Era de notorietate faptul că Petre Dulfu se număra printre cei mai talentaţi plăsmuitori de poveşti, snoave, basme, legende de profundă inspiraţie din creaţia „poporană”. Geniul său creator s-a adăpat cu nesaţ din apa vie a geniului popular. Petre Dulfu a fost un împătimit îndrăgostit de folclorul zonei Codrului sălăjean încă din copilăria sa de la Tohat. Spiritul operelor sale de sorginte „poporană”, capacitatea sa de a asimila şi invoca eroii mitici, de a-i „reînvia” în creaţia sa cultă poartă amprentele originalităţii dulfiene. S-ar putea afirma, fără teama de a exagera, că limba lui poetică este a acelui „a fost odată ca niciodată”, iar densitatea atmosferei mitologice – şi este destul să ne oprim la „Isprăvile lui Păcală” – este neîntrecută de alţii.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: