de Octavian LUPU
Dragonul se lupta să îl doboare cu răsuflarea sa otrăvitoare. Era istovit după ceasurile lungi de confruntare. Ochii săi de culoarea smaraldului luceau stins în lumina asfinţitului. Coada sa plină de ţepi zăcea inertă pe suprafaţa pământului. Şiroia de sânge în urma loviturilor pe care le primise, dar nu se dădea bătut. Nu pierduse nici o confruntare pe tot parcursul existenţei sale. Şi zilele lui se numărau cu sutele de ani, aproape cât durata evului prezent. Îşi dorea să se termine lupta, dar abia putea să se mai mişte.
La mică distanţă, prinţul se clătina şi tremura din toate încheieturile. Cu toate acestea, sabia o strângea cu putere în mâna sa cea dreaptă. Era palid de oboseală şi puterile îl lăsau. Încordarea i se citea pe faţă sub părul bogat ce îi acoperea fruntea. Părea slab şi neajutorat în faţa dragonului, dar toată puterea sa consta în iscusinţa de a şti unde să lovească şi cum să se ferească. Însă acum se simţea terminat, dar nu putea să se oprească înainte de a-l distruge pe adversar. Mereu pierduse în confruntările pe care le dăduse cu acest dragon. Nu era vina lui, dar de fiecare dată se îndârjea şi mai tare, convins că în cele din urmă va învinge.
De multe ori, dragonul se jucase cu el, distrându-se doar pentru spori suferinţa unei fiinţe umane neajutorate. Prin teroare directă, îi făcea viaţa un chin în mijlocul palatului de marmură albă în care prinţul locuia. De la distanţă ştia să îşi trimită sugestiile întunecate asupra victimei, care înnebunea de spaimă, aparent fără motiv. De aceea, nimeni nu contesta autoritatea sa, era suficient doar un gând sau o privire pentru a-i tulbura şi spulbera pe împotrivitori.
Mulţi luptători cu renume încercaseră să-l încolţească în palatul de cristal pe care îl ocupase cu forţa şi de unde îl izgonise pe cel ce stăpânea în acel loc. Dar lui nu îi păsa, dacă gândul nu era suficient să îi înspăimânte sau privirea să îi alunge, atunci apărea din văzduh în toată splendoarea, suflând foc şi pucioasă aprinsă. Şi nimeni nu putea să facă faţă puterii sale, fiindcă focul îl mistuia imediat.
Alteori, ca să se amuze, se prefăcea că este neputincios şi se arunca la pământ ca şi cum ar fi stat să îşi dea duhul. Atunci năvăleau războinicii lovind cu putere în solzii ce îl acopereau pe toată suprafaţa corpului. Degeaba învârteau topoarele şi împungeau cu suliţele, armătura sa rămânea intactă, iar oţelul din care erau confecţionate armele se tocea imediat. Dar nu după multă vreme, el se ridica semeţ şi vărsând un abur otrăvitor în jurul său îi făcea pe toţi să dea înapoi, iar pe unii chiar să cadă în leşin. Imediat, cei curajoşi o luau la fugă să îşi scape viaţa, iar el râdea zgomotos, în timp ce îi urmărea doborându-i unul câte unul.
Dar prinţul din palatul de marmură albă era diferit de toţi ceilalţi. Nu era puternic la trup, mai degrabă delicateţea se citea în toată înfăţişarea sa. Avea părul lung până la umeri şi de culoarea aurie a holdelor de grâu în bătaia soarelui. Ştia o mulţime de lucruri din lumea ştiinţelor şi de pe tărâmul artelor acelor vremuri. Guverna cu pricepere întregul ţinut şi prosperitatea era la ea acasă în fiecare cetate peste care stăpânea. Oamenii îl iubeau fiindcă era bun la suflet şi gata să ofere ajutor celor aflaţi în nevoie.
Dreptatea o administra cu blândeţe şi se apleca să îşi cunoască supuşii câştigându-le respectul şi inima prin vorbire, şi nu cu forţa. Avea talentul să se facă iubit şi autoritatea sa deriva din blândeţe, şi nu din asprimea vorbirii. Domeniul palatului de cristal era învecinat cu al său, iar din momentul în care dragonul pusese stăpânire pe acel loc, întregul ţinut al prinţului a avut de suferit. Deseori, dragonul îşi trimitea iscoadele înarmate să îi cerceteze locurile şi să-i înspăimânte pe oameni pentru a-i determina să se supună cu teamă ticălosului tiran.
Prinţul nu stătuse de pomană. Ci în repetate rânduri, împreună cu vitejii săi, urmărise cetele vrăjmaşe şi le pusese pe fugă, dar în ultima vreme, incursiunile lor deveniseră tot mai frecvente. Şi astfel, ajunsese în situaţia de a ceda treptat din teritoriul pe care putea să îl apere, în final chiar de a nu mai putea ieşi din cetatea sa de scaun. Practic, devenise prizonierul palatului de marmură în aşteptarea bătăliei finale, când dragonul urma să ia cu asalt cetatea şi să îl nimicească pe prinţ.
Acea zi veni în cele din urmă, iar oştenii credincioşi căzură unul câte unul în faţa trupelor bine înarmate ale duşmanului, până când prinţul se gândi că ar fi mai bine să îl provoace la luptă directă pe dragon. Doar el şi acea fiară învăpăiată urmau să se confrunte pe viaţă şi pe moarte pentru a decide învingătorul. Deşi dragonul ar fi putut respinge o asemenea propunere, ideea de a se juca cu prinţul înainte de a-l ucide îi plăcea foarte mult. Ştiind bine că nimeni nu putuse sta în faţa sa în confruntare directă, acceptă, şi astfel amândoi se înfăţişară pe platoul muntos din faţa palatului de marmură, un loc de unde se zărea, la depărtare, şi palatul de cristal ocupat samavolnic de duşman.
Lupta dură multe ore, de la răsăritul soarelui, toată ziua, până la asfinţit. Dragonul a fost mirat de îndrăzneala, curajul şi îndemânarea prinţului. Ceea ce părea să fie o confruntare uşoară, se dovedi în cele din urmă istovitoare pentru ambele părţi. La început, dragonul se mărgini să îşi măsoare oarecum de la depărtare victima şi să îi trimită gânduri negre, sinucigaşe şi de frică. Prinţul rezistă cu succes acestui asalt de sugestii negative, dar boabe mari de sânge îi curgeau de pe frunte pe măsură ce se lupta interior cu ispitele vrăjmaşului.
Însă, cu o undă de triumf, privirea sa îşi recăpătă strălucirea de îndată ce învinse şi ultimul gând morbid trimis de vrăşmaş. Nedumerit, dragonul trecu la a doua sa armă redutabilă, se înălţă în văzduh, după care se repezi cu iuţeală asupra prinţului, revărsând flăcări ce pârjoleau totul în calea lor. Dar prinţul, chiar dacă nu avea nici scut să se apere şi nici zale la adăpostul cărora să se poată cumva feri, de fiecare dată reuşea să îi ghicească intenţia ucigaşă şi chiar în ultima clipă să se ferească de şuvoiul de foc ce venea asupra lui.
Surprinzător, el intuia intenţiile dragonului, iar acesta deşi se mişca foarte repede, nu reuşea să îl atingă pe prinţ, care fie era după un colţ de stâncă, fie dispărea şi apărea dintr-o direcţie necunoscută, fie se băga într-o groapă, încât focul nu îl atingea. După ore de hăituire, dragonul obosi de atâta zbor şi flăcările se stinseră din cauza epuizării.
Atunci, trecu la a treia sa armă: se lăsă pe pământ şi îl atacă direct pe prinţ cu coada sa ţepoasă, pe care o învârtea ca pe un buzdugan. În acelaşi timp, cu ghearele de la mâinile din faţă încerca să prindă şi să îşi taie în bucăţi victima, dar prinţul iarăşi ghicea loviturile sale şi se strecura ba în partea dreaptă, ba în cea stângă a dragonului, ba sărea în spatele său, de fiecare dată lovind cu putere la îmbinarea dintre solzii ce constituiau armătura dragonului.
Sabia o învârtea cu pricepere şi, treptat, sângele începu să curgă din trupul dragonului, care, uimit, vedea cum tendoanele îi erau aproape sfârtecate, gâtul străpuns în multe locuri şi cel mai grav, o rană urâtă se căscase în mijlocul frunţii, aproape de ochii săi scăpărători. Începu să se învârtă mânios şi vărsă o miasmă verzuie, înecăcioasă şi otrăvitoare în jurul său, care-l făcu pe prinţ să se depărteze clătinându-se şi chiar să cadă la pământ. Atunci dragonul încercă să îl atace, dar picioarele nu îl mai ţineau şi nu reuşi decât să se târască până aproape de prinţ, dar acesta reuşi să se ridice clătinându-se din toate încheieturile şi să îl privească cu îndrăzneală drept în faţă.
Niciodată nu se întâlniseră privirile lor aşa de aproape. Ochii luminoşi şi blânzi ai prinţului contrastau dramatic cu cei întunecaţi şi ucigaşi de fiară ai dragonului. Amândoi se priveau fără să clipească şi timpul trecu iarăşi cu orele. Prinţul era palid. Fusese atins în mai multe locuri de ţepii dragonului şi de câteva ori ghearele sale trăseseră răni adânci pe trupul său. Miasma otrăvitoare îi întuneca mintea, dar hotărârea sa era fermă şi nu ceda în luptă.
Dragonul era sleit şi puterea i se scurgea prin şiroaie mari de sânge pe pământ. Orgoliul său rănit nu îl lăsa să renunţe, iar lupta era pe viaţă şi pe moarte. Fusese ucigaş încă de la început, când îşi omorâse fraţii pentru a stăpâni deplin pe tărâmul său. Mereu încercând să îşi extindă stăpânirea, ajunsese să fie urât şi temut de toţi. Dar nimeni nu îndrăznea să îi conteste autoritatea, în afara acestui prinţ venit de nicăieri. Îl înnebunea privirea calmă a prinţului, care nici în clipele de supremă încercare nu ajungea să exprime violenţă, ci doar o linişte profundă, ce absorbea orice violenţă s-ar fi exercitat asupra sa.
Nu înţelegea cum o persoană atât de firavă era în stare să dovedească o aşa de mare tărie interioară şi cum niciodată în confruntarea cu el nu simţise ură, resentiment sau dor de răzbunare venind din partea sa. La toate loviturile primite, el continua să răspundă calm, senin şi cu o bucurie de nestins în suflet. Chiar chinuit la extrem sub tortura ispitelor sale, lovit de ţepi sau tăiat de ghearele sale, el continua să reia lupta de la capăt cu resurse noi, de parcă nimic nu se întâmplase. Acest lucru îl făcea să îl urască şi mai mult, dorindu-i moartea mai presus de orice.
Dar prinţul, când privea în ochii dragonului, vedea întunericul dens al unui suflet schilodit şi diform, ce ura bucuria vieţii şi se simţea bine doar când îşi chinuia victimele. Distingea trăsăturile aspre ale unei fiinţe ce era incapabilă să iubească, croită doar pentru ură şi menită să inspire teroare pe pământ. Cumva, îl compătimea pentru aceste trăsături nefericite ce se întipăriseră în mintea sa puternică de dragon, lucru dealtfel specific întregii specii din care se trăgea. Dar nu putea să uite masacrele făcute de acest monstru, care se desfăta în plăcerea de a-şi chinui victimele.
Nu îl ura, dar avea o repulsie adâncă împotriva întunericului ce stăpânea astfel de fiinţe ale adâncului, venite în lumea terestră pe parcursul evului trecut. Dar acum, stăteau faţă în faţă la o distanţă de câţiva metri, amândoi ştiind că venise clipa finală a confruntării. Fie dragonul câştiga, ucigându-l pe prinţ, devenind astfel stăpânul de necontestat al lumii pământene, fie prinţul învingea omorând monstrul ce urma să aducă distrugerea umanităţii şi eliberând lumea de blestem. Miza era mare, iar timpul trecea anevoie, pe măsură ce soarele aproape asfinţise, fapt ce grăbea sfârşitul acestei mari lupte.
Brusc, ochii dragonului se aprinseră ca de o mare însufleţire, puterea i se regenera văzând cu ochii, iar rănile începură să i se închidă. Privi către prinţ cu semeţie şi brusc răsuci coada, care fulgerător se repezi să îl lovească, în timp ce ghearele ţâşniră din degetele sale. Cu un salt uriaş, se aruncă cu toată forţa asupra prinţului. Acesta nu schiţă nici un gest de apărare, deşi observase toate aceste mişcări ale adversarului. Faţa sa era destinsă şi liniştită, fără să trădeze niciun fel de încordare. Ochii săi senini priveau blând în cei ai dragonului şi trupul său rămânea nemişcat în faţa asaltului nemilos. Această stranie încredere îl deruta pe duşman, dar oricum jocul trebuia încheiat aici şi acum.
Însă, chiar în momentul în care ţepii ucigaşi trebuiau să îşi atingă victima, ghearele să o sfâşie şi colţii să o rupă în bucăţi, dragonul simţi o senzaţie caldă în dreptul pântecelui, care se extinse imediat în tot corpul şi îl făcu să cadă la pământ. Prinţul continua să stea în picioare, iar ţepii nu putuseră decât să îl zgârie şi ghearele doar să îi brăzdeze nişte cicatrici pe corp, fiindcă dragonul răsucindu-se în cădere, lăsă să se vadă o mică tăietură în pântecele său uriaş în dreptul inimii sale.
El mai văzu doar cum prinţul stătea în continuare nemişcat, însă nu mai avea în mână niciun fel de sabie. Neînarmat şi neajutorat, profilul său nobil strălucea în lumina ultimelor raze ale amurgului de soare şi în cele ale astrelor răsărite pe bolta nopţii. Vântul îi bătea în faţă, iar pletele îi fluturau descoperind o frunte înaltă, destinsă şi calmă. Atunci dragonul înţelese că sabia prinţului îl străpunsese cu totul şi în timp ce ochii i se închideau, o ultimă nedumerire stărui pentru o vreme în mintea sa: „Şi totuşi, ce fel de om este acest prinţ?”
Dar, intuindu-i gândul, prinţul îi spuse cu blândeţe: „Sunt doar un om între oameni, cu nimic mai presus decât semenii mei. Dar tu ai fost cel mai seamă dragon al tuturor timpurilor!” La auzul acestor vorbe, trupul dragonului se destinse, o flacără izbucni din corpul său şi îl mistui, în timp ce prinţul rămase singur şi biruitor pe platoul unui munte situat nu departe de palatul de marmură albă şi suficient de aproape de palatul de cristal care pentru o vreme fusese stăpânit de un monstru venit din adâncuri.
Bucureşti
27 februarie 2015
e-Bibliotheca septentrionalis 