Un filosof neotomist: românul Ioan Miclea (1902-1982)

Nicolae Iugade conf. univ. dr. Nicolae IUGA

După cum se ştie, tomismul, adică filosofia tomistă, respectiv neotomismul contemporan, sunt curente filosofice legate de numele gânditorului medieval care a întemeiat acest fel de a privi filosofia şi relaţia ei cu teologia, Sf. Toma din Aquino (1211-1274), fost profesor de teologie şi filosofie la Paris (1256-1272) şi, pentru perioade mai scurte, la Bologna, Roma şi Napoli.

Împrejurările în care a trăit Sf. Toma sunt legate de noi descoperiri în ceea ce priveşte opera lui Aristotel. Mai precis, Organonul lui Aristotel a fost cunoscut în Occident încă de la bun început. Un exemplar în latină a fost trimis de la Constantinopol, pe la sfârşitul secolului VIII după Hristos, lui Carol cel Mare, împăratul Europei Occidentale. În mănăstirile catolice apusene s-a lucrat foarte mult pe Organon, mai cu seamă în ceea ce priveşte sistematizarea Teoriei silogismului. În schimb, Metafizica aceluiaşi Aristotel a avut, din nefericire, un destin diferit. Filosoful Boethius nu a mai apucat să traducă din greacă în latină şi Metafizica, deoarece a fost condamnat pentru conspiraţie şi executat, din porunca împăratului roman Theodoric, la anul 525 după Hristos. În urma acestui şir de întâmplări, Metafizica lui Aristotel în traducerea ei latină a pătruns în lumea occidentală mult mai târziu, abia în secolul al XII-lea, prin traducerea şi contribuţia unor erudiţi gânditori arabi şi evrei, în principal Averrohes (1126-1198) şi Moise Maimonide (1135-1204). Între timp însă, dogmatica creştină catolică s-a fost deja cristalizat, prin aportul decisiv al Sf. Augustin (354-430 după Hristos), un foarte important gânditor creştin, dar care nu a avut cum să cunoască opera lui Aristotel în întregime. Apariţia Metafizicii în limba latină prin secolul al XII-lea a avut un puternic impact asupra gândirii şi teologiei occidentale a vremii. A fost misiunea istorică a unui alt sfânt al Bisericii Apusene, a lui Toma de Aquino, de a elabora o nouă perspectivă de ansamblu asupra teologiei şi filosofiei, care să asimileze problematica metafizică aristotelică apărută între timp.

Toma de Aquino a realizat o amplă sinteză a teologiei, numită de către el Summa Theologiae, încercând să răspundă practic la toate întrebările teologice şi filosofice din epocă. Chiar forma de expunere este una bazată pe întrebări şi răspunsuri. Opera lui reprezintă „cel mai puternic efort al Evului Mediu pentru a împăca într-un sistem enciclopedic două elemente diferite: Aristotel şi creştinismul”[1]. Arhitectura sistemului lui Toma este inspirată, evident, din Metafizica lui Aristotel, precum întrucâtva şi din Peri Arhon a teologului antic creştin, de expresie greacă, Origen (sec. II după Hristos). În Metafizica sa, Aristotel ne arată că aceasta este o ’E Proté Philosophia, adică o „filosofie primă”, în sensul că aceasta are menirea să trateze despre primele principii sau cauze ale lumii. Într-o variantă terminologică (Cartea a V-a), aceste principii sau cauze sunt: (a) proton kinoun (în latină, primum movens, sau causa efficientis), primul mişcător, mişcătorul nemişcat; (b) hyle (lat. potentia), materia ca abstracţie pură, substratul schimbării, posibilitatea ca atare; (c) dynamis (sau alteori energeia, lat. actu), realitatea, forma; (d) telos (lat. Causa finalis), finalismul, teleologia. Cititorul familiarizat cu lectura Summei va putea recunoaşte cu uşurinţă conceptele aristotelice din care sunt derivate celebrele „argumente” ale lui Toma pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu: argumentul mişcării (primul mişcător aristotelic), argumentul cosmologic (al cauzei eficiente), argumentul teleologic (al cauzei finale), argumentul ontologic (al fiinţei necesare) ş.a.m.d.[2].

Filosofia tomistă a avut, în Occident, o influenţă considerabilă în intensitate şi a fost durabilă în timp. Abia Imm. Kant (1724-1804) este cel care dizolvă binecunoscutele argumente ale lui Toma de Aquino în antinomiile sale, în care şi teza şi antiteza pot fi demonstrate la fel de bine, cu argumente izostenice (de tărie logică egală), transferându-le o dată în plus, din sfera raţiunii, în aceea a credinţei. Sau G. W. F. Hegel (1770-1831), un gânditor care de fapt are la bază temeinice studii de teologie, îşi edifică evoluţia giganticului său sistem pe trecerea de la în-sine (hyle, potentia) la pentru-sine (energeia, actu)[3]. În anul 1879, în urmarea Conciliului I Vatican, Biserica Catolică a cerut teologilor şi filosofilor catolici să se inspire din modul de gândire al Sf. Toma, pentru că această abordare „reduce tensiunea dintre raţiune şi credinţă, fiind mai potrivită pentru timpul actual, dominat de ştiinţă”[4].

În schimb, în Răsăritul ortodox, incluzând aici şi România, filosofia lui Toma de Aquino nu prea a avut succes. Unul dintre cei mai importanţi specialişti care a tratat tema, Bogdan Tătaru-Cazaban, scrie: „Dificultăţile şi întârzierea cu care gândirea Sfântului Toma a fost întâmpinată în România ţin, fără îndoială, de o constituţie religioasă şi culturală specifică. […] Pătrunderea tomismului rămâne nesemnificativă, până în prima parte a sec. al XX-lea, când tomismul cunoaşte un anumit relief printre greco-catolicii de la Blaj”[5]. Predarea filosofiei în învăţământul românesc nu are o istorie considerabilă. Printre pionierii ilustrării disciplinei îi putem aminti pe: Eufrosin Poteca, de la Sfântul Sava, Bucureşti, cel care a iniţiat un curs de istorie a filosofiei în 1826. Apoi Eftimie Murgu la Iaşi, începând cu anul 1834. Urmează Simion Bărnuţiu la Blaj, în 1839. Toţi în spiritul veacului al XVIII-lea iluminist francez, fără interes şi pătrundere pentru Evul de Mijloc şi fără să menţioneze măcar pe Sf. Toma, doctorul angelic al Bisericii Apusene din sec. al XIII-lea. În fine, filosofia ca disciplină predată în universităţi a fost statornicită şi statuată la noi de către Titu Maiorescu, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, el însuşi intelectual format la şcoala celei mai recente şi la modă dintre filosofiile germane, lector asiduu al lui Herbart şi Feuerbach, precum şi traducător din Paralipomena lui Schopenhauer. Se înţelege că, sub influenţa Renaşterii şi a Iluminismului, aceşti promotori ai filosofiei în limba română, aveau anumite prejudecăţi lipsite de consideraţie faţă de Filosofia Evului Mediu.

Problema filosofiei tomiste este tratată pentru prima dată cu receptivitatea cuvenită dar, e drept, doar tangenţial, de către Constantin Noica, în a sa Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, din anul 1940, reeditată la Humanitas în 1995. Problema care îl preocupă aici pe filosoful Constantin Noica este: cum este cu putinţă o „înnoire” a gândirii aristotelice, întrucât este preluată de către Toma de Aquino în sistemul său. Sau: care este noutatea lui Toma faţă de Aristotel?

În fine, avem şi un gânditor tomist român în sensul propriu al sintagmei, dedicat o viaţă tomismului şi neotomismului în varianta lui Jaques Maritain, unul care a perceput tomismul din interior, adică din interiorul teologiei catolice, şi care a scris pe teme tomiste în spiritul unei apologii creştine târzii. L-am numit aici pe Ioan Miclea, preot, teolog şi filosof creştin român din secolul XX.

Ioan Miclea (1902-1982), născut în com. Racova (actualmente în jud. Satu Mare), a făcut studii de teologie la Blaj, apoi, mai târziu, la maturitate, pe la vârsta de 40 de ani, a studiat şi Filosofia la Universitatea clujeană aflată în refugiu la Sibiu, susţinându-şi teza de licenţă sub îndrumarea lui Lucian Blaga. A fost pe rând preot paroh, profesor de teologie şi filosofie la Blaj şi Cluj până la 1948. Apoi a fost deţinut politic şi nu i s-a permis să lucreze decât doar ca muncitor necalificat. Cu toate acestea, cu o încăpăţânare şi o tenacitate ieşite din comun, a continuat să se ocupe de filosofie, să citească şi să scrie zilnic. Moare în toamna anului 1982, în etate de optzeci de ani, lăsând în urma sa numeroase cărţi în manuscris, practic necunoscut în ţară. Este recuperat abia după 1989, în principal în mediile greco-catolice.

În ceea ce priveşte modul de a concepe sistemul lui Toma de Aquino, Ioan Miclea se îndepărtează de opinia lui Noica. Mai precis, Constantin Noica „nu recunoaşte filosofiei tomiste originalitatea întregii construcţii, ci doar a elementelor constitutive”[6], restul fiind o moştenire a aristotelismului. În timp ce Ioan Miclea, în spiritul lui Gilson, insistă asupra originalităţii filosofiei tomiste, ca o construcţie realizată în jurul unui pivot central propriu, care este actul existenţei[7].

Ioan Miclea apreciază că există în opera Sf. Toma un ceva anume, ceva care nu se mai găseşte nicăieri, nici înainte şi nici după el, la nici un gânditor, anume o viziune genială asupra existenţei şi a fundamentelor ei. O concepţie raţională, organic încheiată, asupra lumii, asupra lui Dumnezeu şi asupra omului. Există răspunsuri clare la toate marile probleme, oricărei părţi a filosofiei i-ar aparţine. „Lumea aleargă la Sf. Toma, pentru că îşi dă seama că Sf. Toma a spus adevărul, pentru că metafizica sa este cea mai logică şi, în acelaşi timp, cea mai satisfăcătoare interpretare a realităţii şi fiindcă acestea nu se mai găsesc la alţi gânditori”[8] etc.

Meritul unui astfel de demers este, în primul rând, acela al reiterării unor elemente ale filosofiei tomiste, în condiţii profund şi total neprielnice pe toate planurile, începând cu existenţa personală a filosofului nostru, cu ţara şi epoca în care a trăit, dar şi cu principalele curente de idei existente în prezent pe plan mondial, dominate de filosofia nominalistă de expresie anglo-saxonă, adversara istorică a „realismului” tomist, şi de moda postmodernistă, care îşi face o preocupare programatică din „descompunerea” tuturor idealităţilor obiective, a noţiunilor ipostatice, pe care le denunţă ca „metanaraţiuni ilicite”.

Altfel, Ion Miclea procedează mai mult la o lectură oarecum autotelică a scrierilor aquinatului, decât la o privire comparativă; la o exaltare apologetică, decât la o scrutare critică.

_________________

[1] Alfred Fouillée, Istoria filosofiei, vol. I, Bucureşti, Odeon, 2000, p. 215.
[2] Ioan Ţiplea, Stigmatizarea conştiinţei, Târgu Lăpuş, Galaxia Gutenberg, 2011, p. 59 sq.
[3] G. W. F. Hegel, Prelegeri de Istorie a filosofiei, vol. 1, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 30.
[4] www.necula.info/dansul-teologiei-cu-logica (consultat 26 apr. 2012).
[5] Bogdan Tătaru-Cazaban, Sfântul Toma în România, în rev. „Studii tomiste”, nr. 1/2001, p. 31-32.
[6] Idem, p. 44.
[7] Vezi: Ioan Miclea, Teoria originalităţii în filosofie, Iaşi, Ars longa, 1996.
[8] Idem, p. 82-83.
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: