Eroii militari, statul, poporul şi Dumnezeu

de Cornel MĂRGINEAN

De 15 august 2014, am privit o ceremonie de aducere-aminte a eroilor militari la Oarba de Mureş.
Statul, prin reprezentanţii săi, a organizat şi desfăşurat ceremonia. Poporul a asistat.

Ai cui sunt eroii? Eroii sunt ai statului? Sau eroii sunt ai poporului? Statul consumă eroi, în istorie, în războaie, pentru a exista. Poporul doar se sperie de război, dă tinerii săi pentru consum şi apoi plânge 100 de ani, adică timp de patru generaţii: plâng bunicii, plâng părinţii şi fraţii, plâng soţiile, plâng copiii.

Armata este prezentă. Biserica este prezentă. Politica este prezentă. Microfonul este prezent. Adică vorbirea, cuvântul care i-a trimis la război pe eroii militari. Lipsesc eroii. Ei sunt absenţii. Doar piatra monumentului pare a reprezenta simbolic, ceva neclar. Adică o mulţime mare de tineri firavi, deznădăjduiţi şi speriaţi, îngroziţi, disperaţi, fără noroc, ucişi. În locul lor este prezentă asistenţa, fără a înţelege că ea este poporul. Poporul este şi cel absent, şi cel prezent.

Armata trage salve. Biserica se roagă. Politica vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte. Doar poporul nu face nimic. Rămâne umil, dezorganizat, pitoresc şi curios. Poporul îşi uită eroii şi aplaudă. Defilarea, cu pasul bătut bine pe pietriş, se sfârşeşte. Fanfara militară dă onorul şi fandează la unison. Alămurile şi toba mare pătrund în suflete. Este spectacol în faţa poporului, este împăcare în rugăciune şi promisiune de speranţă.

Armata spune: „Ne pare rău!”…; Biserica spune: „Dumnezeu să îi ierte şi să îi odihnească.”

Politica vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte. Statul este prezent şi munceşte. Sărbătoreşte prin muncă. Poporul este liber. Este sărbătoare!

Ai cui sunt eroii? Eroii sunt ai statului? Sau eroii sunt ai poporului?
La aceste întrebări am căutat răspunsuri în acea zi. Nu mai e nimeni pe aleile dintre pietrele funerare. Am privit crucile şi am citit numele eroilor cunoscuţi. Puţini. Cei mai mulţi, cei necunoscuţi, mii şi mii, sunt amestecaţi în gropi comune. Trupurile lor au rămas aici, în Ardeal, dar numele lor sunt de departe, de peste munţii Carpaţi:
soldat Mihalache Gheorghe, soldat Dragomir Gheorghe, fruntaş Cristea I. Constantin, soldat Take Constantin, caporal Dima Nicolae, soldat Alimurt Saip, fruntaş Varvara Gheorghe, fruntaş Sata Dumitru, caporal Văduva I. Ioan, sergent Sorescu Marin.
Citind acest nume, Sorescu Marin, gândul mă duce la poetul Marin Sorescu şi apoi la poezie.

La finalul ceremoniei, o săteancă în vârstă de 86 de ani, martoră a grozăviilor petrecute în 1944 la Oarba de Mureş, şi-a citit propria poezie, lungă-lungă, cu rimă împerecheată, sinceră şi emoţionantă. Câteva versuri adânci îndemnau pe cei prezenţi ca înainte de a pleca de acolo să treacă printre mormintele eroilor pentru a-şi dovedi astfel rostul prezenţei lor lângă eroi.
Şeful statului, aflat la ceremonie, a fost atât de impresionat de ideea acelor câtorva versuri, până acolo că în alocuţiunea sa a respus-o celor prezenţi, înţelegând astfel esenţialul cinstirii amintirii eroilor militari. Devenind atent la acest lucru, am avut pentru câteva secunde convingerea că va merge printre mormintele eroilor înainte de a părăsi platforma de ceremonii a Monumentului.

Nu a făcut-o. Probabil iureşul şi graba l-au împiedicat. Nu au făcut-o nici Armata, nici Biserica, nici politica. Dar nu a făcut-o nici poporul. Nu în mod semnificativ. În câteva minute, întreaga mulţime a plecat parcă uşurată. Ca de la o înmormântare ce se repetă an de an, de 70 de ani încoace, înfrântă de căldura amiezii, cu gândul la treburile zilei.

Ai cui sunt eroii? Ai statului? Sau sunt ai poporului?
Eroii nu mai sunt nici ai statului şi nu mai sunt nici ai poporului. Eroii nu mai sunt ai cuiva de pe pământ.
Doar Dumnezeu îi poate primi, cu adevărat, pe eroi.