Călători într-o poveste de neuitat

(Din seiful cu amintiri)

„O, sfintele mele cărţi!… Cât vă datoresc că sunt om, că sunt un om adevărat!” (Nicolae Iorga)

de Maria BILŢIU

Pamfil si Maria Biltiu

Pamfil şi Maria Bilţiu

Acum, nu pot să mă gândesc decât la o poveste pentru inimă, minte şi… bibliotecari, cu amintiri legate de un episod plin de peripeţii în achiziţia de carte veche. Completarea colecţiilor a fost mereu o activitate mai dificilă, implicând criterii de selecţie atentă a producţiei editoriale oferite pe piaţa cărţii. Colegii din bibliotecă destinaţi unui asemenea travaliu nu de puţine ori s-au confruntat cu asemenea impedimente.

În povestea care urmează voi reda întâmplări petrecute cu peste zece ani în urmă, care s-au legat precum verigile unui lanţ. De ce acum? Ioana Dragotă a plecat dintre noi. Dar amintirile? Amintirile au rămas în sufletele celor care mai suntem îngăduiţi în lumina acestui pământ.

Povestea îşi are începutul prin anii 1997-1998, toamna, când împreună cu soţul meu, Pamfil, şi cu dl. Nicu Telianu, din Mănăştur, am decis să mergem până la Făureşti, într-o plimbare, la baciul Leş Simion, un bătrânel ştiutor de carte, citind cu mare uşurinţă în chirilică, şi care avea multe lucrări valoroase în căsuţa lui cea mică de lângă şosea. Nu am putut uita nici acea duminică de toamnă, nici pe omul pe care l-am cunoscut atunci, Pamfil cunoscându-l din copilărie.

Au mai trecut câţiva ani. În primăvara lui 2002, în 23 aprilie, de „Ziua Bibliotecarului în România”, împreună cu colegii de la Zalău, poposind la mănăstirile de la Rohia şi Râoaia (Lăpuşul Românesc), am petrecut o zi frumoasă şi cu înaltă încărcătură spirituală. Ne-a fost de mare folos tuturor. După despărţirea de colegii zălăuani, la Târgu Lăpuş, noi, băimărenii, trecând dealul Pietrişului, ne-am întors acasă.

Pe drum, am tot povestit cu Ioana. Ne plăcea să ne împărtăşim una alteia din experienţa noastră de bibliotecar. Mă provoca mereu să-i povestesc păţanii de pe teren, chiar îndemnându-mă să le aştern pe hârtie. Atunci i-am spus şi despre cărţile bătrânului Leş Simion. A fost de-a dreptul tulburată.

În zilele acelui sfârşit de aprilie, i-am adus la bibliotecă caietul nostru cu însemnări de pe teren, în care menţionasem 28 de titluri de carte veche, din comoara acelui ţăran, specificând datele editoriale şi starea fizică a fiecărei lucrări în parte, fiind menţionat şi acceptul bătrânului de a lăsa, în caz de cumpărare, preţul potrivit normativelor în vigoare. S-a bucurat, până peste poate, Ioana.

Dar nimic nu se petrece la voia întâmplării în Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. După anul 2000, biblioteca se bucura de fonduri consistente pentru achiziţia de carte, inclusiv pentru cartea veche, prin susţinerea de către conducerea acestei instituţii de cultură, fundamentală în viaţa culturală maramureşeană şi reprezentată de dr. Teodor Ardelean, directorul acesteia. Aşadar, având o portiţă deschisă larg şi fiind un partener loial acestei activităţi, Ioana trăia bucuria de a alege cartea potrivită pentru cititorul de bună-credinţă, depăşind multe obstacole. Biruit-au gândul cel frumos şi priceperea profesionistului. Cred că acesta îi era idealul.

Ioana s-a consultat numaidecât cu Cornel Oneţ, responsabil la fondul documentar, observând în listă că sunt câteva titluri care lipseau din colecţiile speciale. Acum era o şansă nesperată. Aşa că, într-o zi de sfârşit de mai, însorită, când puzderie de gâze forfecau aerul cald, când pământul era deja acoperit cu un covor de flori de câmp, am plecat spre Făureşti, cu mari speranţe într-o frumoasă izbândă: Ioana Dragotă, Cornel Oneţ, Maria Bilţiu şi Ioan Orean.

N-a fost uşor să ajungem la destinaţie. Trecuseră patru, cinci ani de la prima întâlnire cu bătrânul Leş Simion. Între timp se mai schimbaseră multe lucruri. Nu ştiu de ce aveam o oarecare nelinişte în suflet. Când am bănuit că am fi ajuns la casa bătrânului, ne-am oprit în marginea drumului. Pentru că eu îl ştiam pe destinatar, am mers în ograda gospodăriei, dar acolo am găsit o femeie dând mâncare la nişte găinuţe, după ceva coteţe. Bătrâna, aflând care mi-e dorinţa, mi-a spus că baciul Simion nu mai trăieşte, că murise de vreo doi ani, de asemenea şi soţia lui, iar în casa lor locuia acum o rudenie de-a bătrânului, un nepot cu familia sa. Ne-a sfătuit să ne întoarcem, că doar seamănă casa ei cu a celui căutat. Ştiam că era ultima, în capătul satului Făureşti, dinspre Lăschia. Cu mare îndoială în sufletele noastre, am ajuns până la urmă la locul potrivit.

Acolo, o altă surpriză. Nepotul, un bărbat în toată firea, se odihnea în casă, femeia, cu doi prunci, era în curte. După mai multe insistenţe, bărbatul s-a hotărât să stea de vorbă cu noi. I-am povestit întru totul cum l-am cunoscut pe moşu-său şi, în sfârşit, ne-a arătat o parte dintre cărţi. Încă le păstra, nu în bune condiţii, dar le mai avea. Două titluri, pe care Cornel Oneţ le dorea foarte mult, erau între cele câteva cărţi aduse din casă. Mare i-a fost bucuria. A prins curaj. Era din ce în ce mai nerăbdător. Acum, bărbatul tot ezita, noi nu ne lăsam înduplecaţi de vorbele lui. Multe cărţi erau urcate în podul casei.

Ioana mă întreabă, pe neaşteptate, dacă mă urc în podul casei împreună cu ea. N-am stat pe gânduri şi pe o scăriţă care nu ajungea până la gura podului a urcat mai întâi ea, apoi m-a ajutat şi pe mine. Când ne-am văzut în pod, în faţa unui lădoi mare, plin cu vârf, de fel şi fel de cărţi, n-am ştiut ce să ne spunem. Dar, acum i-acum, am început cu răbdare să răsfoim cărţile, una câte una, atente la titlurile şi starea lor, gândindu-ne la colegul nostru Oneţ, care aştepta în curte împreună cu Ioan Orean şi cu familia mută de nedumerire.

După o „cotrobăială”, vorba Ioanei, teribilă, am coborât cu multe cărţi, din pod. Eram cu toţii mulţumiţi. Le-am aşezat cu grijă într-un sac, care s-a umplut şi pe care l-am rezemat de peretele casei dinspre drum, acolo fiind iarba crescută destul de mare. Sufletul ne era împăcat. Oamenii se mai schimbaseră în atitudine. Era momentul ca Ioana să discute cum se va proceda cu plata cărţilor care vor intra în fondul bibliotecii. Aventura noastră s-a încheiat cu bine.

Noi, călători într-o frumoasă şi interesantă poveste, ne-am întors mulţumiţi, nu înainte de a ne răcori mâinile şi feţele în apa Cavnicului, care curgea limpede, unda-i îmbrăţişând jucăuşă bolovanii din vale. Apoi am revenit fiecare la locul nostru din bibliotecă.

Cărţile şi-au urmat drumul firesc, iar într-o expoziţie interesantă de carte valoroasă din colecţiile Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”, am descoperit cu mare bucurie în suflet şi volumele care păreau cândva a fi osândite distrugerii, cu câte-o mică etichetă pe care scria numele bătrânului Leş Simion, ţăranul-intelectual din Făureşti.

Oare prin câte aventuri similare or fi trecut colegii mei, în lupta permanentă de salvare de la degradare şi distrugere a cărţilor de patrimoniu, în primul rând. Ei, acum, nu mai pot povesti despre toate acestea, dar eu am crezut că este firesc să depăn amintirile despre aceste uluitoare întâmplări ale unei poveşti pentru inimă, minte şi… bibliotecari, spre luare-aminte.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: