Istorie, epoci şi somn

de Cornel MĂRGINEAN

Perindarea omului prin istorie trebuie că are nişte fapte esenţiale înfipte în mintea lui involuntar, pentru fiecare dintre aceste etape.
Instinctul primar din care a curs şi încă se scurge orice astfel de dorinţă este cel al conservării.

Prima sa epocă cataloga-
tă de istorie este epoca paleolitică sau cea a pietrei. Înconjurarea sa apropiată de celelalte vieţuitoare l-a împins spre nevoia cea mai stringentă de atunci, aceea a siguranţei lui şi a familiei.

A doua epocă, cea în care s-a făcut tranziţia de la un grup mic la gintă şi la stat-localitate (oraş) a fost cea neolitică. De la siguranţă, omul şi-a permis primul lux, cel al dorinţei de a fi, cel al scopului perpetuării.

După constituirea oraşelor şi a statelor teritoriale şi etnice, a început epoca istorică a sclavagismului, suprapusă în parte celei neolitice, celei a fierului şi bronzului, în care a început să conteze puterea averii şi a faimei fiecăruia. Ferocitatea despărţirii sociale de la comuna primitivă, la cea a dreptului de viaţă şi de moarte asupra celor stăpâniţi de către omul stăpân a adus cu ea nevoia supravieţuirii.

Epoca seniorală, cea a feudalităţii, a devenit ceva mai blândă, dar mai degradantă social. Omul a persistat în cele două pături, cea de sus: senior recunoscut de divin şi cea de jos: supus ascultător. În această perioadă, scopul său devine şi nevoie, într-o manieră mai joasă decât în oricare tip de societate, rezumându-se la hrănirea sa, la hrană ca şansă de a fi, de a supravieţui şi de a persista.

Urmează primele revoluţii generalizate şi trecerea la o etapă datorată luminilor şi ştiinţei. Chiar dacă prăpastia se adânceşte între bogăţie şi sărăcie, fie social de stânga – fie capitalism de dreapta, cel sărac este momit acum şi îşi creează un ideal numit confort. Îşi vinde munca pentru bunuri din ce în ce mai multe şi mai sofisticate. Banii i se iau toţi înapoi, cu pricepere şi viclenie. De fapt, nici nu are ce face cu ei.

Urmează epoca informaţională, cea a surogatelor de tot felul. Această epocă mijeşte acum la orizontul istoriei. Omul este invitat, după ce are siguranţă, perpetuează după plac, supravieţuieşte, este hrănit fără oprelişti şi trăieşte într-un confort şlefuit îndelung, la ceva cu totul nou şi neaşteptat. Este invitat la o uitare de sine, la o adormire coconică. Nu se ştie dacă invitaţia aceasta este făcută de un strat superior şi conspirativ al omenirii. Este puţin posibil. Este mai degrabă un impact inevitabil între dezvoltarea tăioasă a tehnologiei şi plăpânda făptură umană.

Şirul dezvoltării lui instinctive: siguranţă, perpetuare, supravieţuire, hrănire, confort, uitare este urcător şi coborâtor. Coborâtorul acesta este însă spre şi mai urcător. Adică de la concret, spre abstract, de la pragmatic, spre teorie, de la real, spre virtual, de la viu, spre oase.

Ce va fi? Ce va veni? Totul pare a fi paradoxal.

Istoria este ca un munte înalt, pe care omul l-a tot urcat până când aerul s-a împuţinat aşa de mult, încât el se culcă în mijlocul drumului şi doarme adânc, neştiind, înainte de a muri.