Spre noaptea Învierii

de Nicoară MIHALI

Nicoara Mihali

Nicoară Mihali

Pe Victor Buta îl muşcase un şarpe. O viperă de culoare maronie căreia îi sclipea pielea în soare. Două semne i-au rămas de atunci la încheietura mâinii drepte în urma celor doi colţi ieşiţi din gura viperei. Ca să nu moară în urma muşcăturii şi corpul firav de copil să nu i se umple de venin, Victor a avut curajul să prindă şarpele de cap, iar acesta s-a încolăcit pe lângă braţul lui, protejându-l să nu se verse veninul în întregul trup. Aşa a venit el la sanatoriu, care se afla la vechile cazărmi militare, adunând în jurul lui ciopor de lume curioasă care se mira de şarpele încolăcit pe lângă braţul muşcat şi plin de venin. Era într-o miercuri, în zi de târg, când mulţimea se strângea pe podul Ţâşlei şi se uita la Victor ca la urs. A traversat cu greutate aşezarea întrebat de zeci de curioşi ce i s-a întâmplat şi, după aproape doi kilometri de mers, a ajuns la sanatoriu. Aici, un doctor bătrân l-a lăudat pentru ispravă, i-a scos veninul cu o seringă, a tăiat şarpele în bucăţi, i-a dat un vaccin antiviperin şi, în aceeaşi zi, spre seară a ajuns acasă.

După această întâmplare, parcă nu mai era cel de dinainte. În fiecare primăvară când trecea prin zăvoi, la Roman, aprindea cuibul păsărilor, le spărgea ouăle. Prezenţa lui în zăvoi era întâmpinată de zeci de glasuri de păsări care strigau disperate, fiecare în felul ei: graurii, sărcile, ciorile. Era un adevărat vacarm, parcă se apropia o pasăre răpitoare. Nici câinii pe care-i avea Odotia lui Cujbă nu scăpau de loviturile de piatră pe care le aplica Victor Buta zilnic.

Odotia lui Cujbă fusese pe vremuri învăţătoare. Unii spun că s-ar fi căsătorit în tinereţe şi că ar avea un copil. Un copil care n-a vizitat-o niciodată. Ceilalţi oameni susţin că, preocupată cu şcoala, nu s-a mai măritat şi a rămas fată bătrână. Cu toate acestea, nimeni nu-i zicea domnişoară. Avea o voce plăcută, o faţă roşie întinerită, părul roşcat, cu şuviţe care-i ieşeau adesea de sub năframa cu care se împrohodea. În singurătatea ei, Odotia Boti îngrijea câteva vaci şi avea o sumedenie de câini pe lângă casă. Asta trăda un suflet bun, pentru că pe fiecare câine îl îngrijea ca şi cum ar fi fost copilul ei. Îi hrănea şi, adesea, le îngrijea rănile dacă erau răniţi. Câtă vreme a trăit ea, pe strada noastră nu au fost câini vagabonzi. Orice câine rătăcit sau fără stăpân, dacă ajungea la casa Odotiei, era salvat. Numai Victor Buta le aplica câte o piatră pe spate în drumul lui spre casă, iar bătrâna învăţătoare ieşea în fugă din casă cu o bâtă în mână să-i aplice o corecţie răufăcătorului pe care nu-l prindea niciodată, rămânea cu cearta pe care i-o arunca Odotia de la distanţă, încât numai vocea ei tânguită se auzea peste nişte mociri, vocea ei care se ridica în apărarea câinilor ce o iubeau ca pe o adevărată mamă. Când a murit, singură în pat, câinii au stat lângă ea. Apoi au început să urle lupeşte să dea de ştire. O parte din ei au condus-o spre groapă alături de foştii ei elevi pe care i-a învăţat abecedarul.

De când l-a muşcat vipera, Victor Buta era pornit pe rele şi nimeni nu-l mai putea înturna. Era un băiat mai neastâmpărat, era un ştrengar, nu făcea fapte violente care să alerteze poliţia pe urmele lui. Avea o lume a lui, în care era stăpân. Moşul lui, Ilie Horincă, stătea pe Frăsinel, avea o pereche de cai de toată frumuseţea. Unul era roşu, celălalt negru, îi hrănea cu ovăz şi porumb. Boabele erau puse în doi săcuţi de pânză, iar săcuţii erau legaţi la botul cailor. Ilie Horincă trăia din cărăuşie. Mergea cu caii să lucreze la oameni, la unii le ara, primăvară, la alţii le purta gunoi, iarna, sau le aducea fânul sau câte un car de cartofi de pe câmp până acasă. Bătrânul avea mai mereu bani la el. Mai oprea câteodată la cooperativă să-şi cumpere o pâine, un pachet de ţigări şi, uneori, un pahar de horincă. Victor Buta era supărat pe el pentru că era unicul lui nepot şi bătrânul nu era darnic la pungă. Dar şi după multe rugăminţi, Victor primea câţiva bănuţi de cheltuială, încât mereu era în ceartă cu moşul şi mereu căuta să se răzbune pe zgârcenia lui, şi ziua aceea, a răzbunării, nu era departe.

Se apropiau sărbătorile Paştilor şi, conform obiceiului, în toată Săptămâna Patimilor împuşcau cu o ţeavă în care puneau carbid şi apă. Zeci de bubuituri se auzeau până după miezul nopţii. Carbidul era adus de oamenii care lucrau la mină, în Gura Băii. După credinţa populară, cei ce împuşcau cu ţeava ajutau să se spargă mai repede şi mai uşor piatra de pe mormântul lui Iisus şi Învierea ar fi venit mai repede.

Ilie Horincă era un bărbat înalt, uscăţiv, cu pomeţi ascuţiţi, era muncit, dar cu toate că era destul de înaintat în vârstă, avea o mare agerime în mişcări. Comportamentul acesta îl împrumutase şi de la cai, spre deosebire de Butanu, care avea o pereche de boi şi se mişca agale, ca aceştia. Acolo unde nu învingeau caii, era chemat Butanu care, cu un calm desăvârşit, cobora pante abrupte, unde caii ar fi răsturnat în orice clipă căruţa cu fân.

În Vinerea Mare, Victor Buta mi-a spus: „A venit vremea să mă răzbun pe moşu”. La miezul nopţii am fost alături de el, eu de un capăt, el de celălalt, am pus ţeava pe şatra casei, în dreptul unui geam. Am încărcat ţeava cu carbid, am pus apă, apoi, cu flacăra unui chibrit ne-am apropiat de ţeavă.

În următoarele clipe, am fost martorii unei bubuituri puternice, ţeava s-a rostogolit la vale până în pârâul Frăsinel. Geamurile la casă s-au făcut ţăndări, lampa care ardea mocnit s-a stins. Timp de aproape o oră l-am văzut pe Ilie Horincă alergând dintr-o parte în alta a casei. Afară n-a mai ieşit. În dreptul geamului, arăta ca o pendulă care apare şi dispare, apare şi dispare. Era îmbrăcat în haine albe, în cămaşă din pânză de cânepă şi în gătii. După aproape o oră, s-a liniştit. Lampa n-a mai aprins-o. Atunci, Victor Buta, plin de sine mi-a zis: „Hai să plecăm. Moşu şi-a primit răsplata. De mâine va fi mai darnic la pungă.”

Apoi a venit şi noaptea Învierii, ne-am întâlnit lângă mociri şi am început să mergem în tez. Trebuia să vestim oamenii că a înviat Iisus. Trebuia să intrăm în casă la oameni şi să le spunem: „Hristos a înviat”, iar ei să ne răspundă: „Adevărat c-a înviat”.

Aveam 12 ani şi eu, şi el. Am intrat în casă la Odotia lui Cujbă, câinii ne-au lătrat până la intrare. Şi, când am vestit-o pe Odotia, ea, în loc de ou roşu, ne-a dat lopata de lemn cu care scoate pâinile din cuptor.

Timpul copilăriei noastre se apropiase de sfârşit. Pendula măsura un alt timp. De atunci n-am mai umblat în tez. Venise timpul pedepselor. Nu peste mult timp, am plecat în lume. Victor Buta să lucreze în Italia. Eu să mă fac scriitor. Povestea fiului risipitor era şi ea pe sfârşite. Victor murise în Italia. Eu nu mai aveam unde să mă întorc. Eram propriul meu fiu risipitor.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: