Scriere şi oralitate

foto_Delia-Florea_crop

de Cornel MĂRGINEAN

Întrebare: Cine nu ştie cu adevărat? Răspuns: Acela care nu scrie!
Această remarcă nu este valabilă doar în tehnică, unde este vizibilă şi evidentă, ci în orice domeniu social în care sunt necesare cunoştinţe.
Doar unele genii ale lumii şi-au permis o oralitate completă, lăsând în urma lor comentarii inepuizabile, scrise de către urmaşi.

Scrisul este o amprentă a unui om, un tipar grafic al psihicului său. Dar este, mai ales, o oglindă a ceea ce ştie şi cum ştie. La prima vedere, unele domenii par a fi orale, cele sociale de comunicare, religioase cu precădere, în care nu excelează scrisul. În mod paradoxal însă, în aceste domenii scrisul presupune mai mult decât cunoaştere: o temeinicie a acelei cunoaşteri.

Cel ce se teme de scris este un om care se teme de propriile limite. Cunoştinţele lui nu sunt câştigate prin propriul său înţeles, ci sunt împrumutate sau găsite întâmplător, în surse orale. Izvorul autentic al scrisului este lectura.

Din păcate, la români scrisul este privit ca o povară. Teama de scris vine dintr-o instrucţie superficială, suferindă încă din şcoala primară. Pare a fi necesară o materie în învăţământ în afara a ceea ce este ,,limba şi literatura română (maternă)”, care să aducă un nou mod de înţelegere celor două tipuri de comunicare, cea scrisă şi cea orală.

Oralitatea nu poate face casă bună cu nici un precept de management al calităţii. De aceea, oralitatea instalată, devenită mod de lucru, va duce în cele din urmă la faliment.
Acelaşi lucru se va petrece şi dacă se instalează o comunicare scrisă, doar simulată şi artificială.

Unul dintre pilonii sistemului de management adus, importat din Vest, peste capetele românilor şi impus prin împrejurări istorice oralităţii noastre specifice este ,,menţiunea scrisă”. Acea ,,documentare”, cum o denumesc standardele, a actelor fizice sau intelectuale, a oricărui pas planificat sau făcut.

Înţelegerea ideii de documentare este imposibilă pentru cei mai mulţi din români, născuţi şi crescuţi într-o oralitate îmbibată în aproape orice. Şi cititul (lectura) este parte a oralităţii dacă nu redevine continuat, prin propria scriere.

Inteligenţa nu se poate consuma în oralitate. Oralitatea inteligentă este un sfat, dar trebuie depăşit nivelul de a sfătui. Sunt prea mulţi sfătuitori. O inteligenţă folosită preponderent oral ajunge să alunece într-un fel de prostie.
Nici răspunderea nu se poate consuma în oralitate. Actul de organizare oral este valabil doar în armată, şi acolo doar în situaţii bine precizate. Pompierii se organizează prin oralitate la locul de acţiune. Dar şi limba sancţionează, pe bună dreptate, această excepţie, tratând ca exemplu negativ şi neproductiv ,,pompierismul”.

Oboseala unei economii naţionale pleacă şi de la dezechilibrul dintre scriere şi oralitate. Scrierea excesivă este birocraţie. Oralitatea excesivă este dezordine.
Scrierea stinge echivocul, reversibilitatea şi aproximativul pe care le permite oralitatea. Oralitatea flexibilizează, ajustează şi adaptează rezerva, prudenţa şi precizia scrisului.
O oralitate măsurată, suprapusă unei baze scrise cântărite, poate copia atributele umane, amestecate, spre o situaţie optimă. Spre un compromis.

Menţiunea scrisă are partea sa de neechivoc, de răspundere ce trebuie să fie astfel asumată, dar mai ales susţinută. Scrierea nu doar că scoate la iveală lipsa temeiniciei, ci şi tentaţia prostiei, făcând-o să fie privită ca o ciumă.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: