„Şi de-i pricep doinirea, nu pot să-i înţeleg / Din noaptea ei susurul şi tâlcul ei întreg” (Gheorghe Chivu – încercare biografică – partea a treia)

Şi de-i pricep doinirea, nu pot să-i înţeleg / Din noaptea ei susurul şi tâlcul ei întreg”[1]

de Angela-Monica JUCAN

Lui Gheorghe Chivu îi plăcea numele mamei lui, Demetra, pentru că – spunea – provine din mitologia agricolă. De provenit, provine, dar nu ne aşteptăm ca părinţii ei sau naşii să fi ştiut ceva despre zeiţa greacă Demeter.

Gheorghe Chivu

Gheorghe Chivu

În certificatul de naştere al viitorului om de cultură care are şi el nume „agricol”, numele mamei este trecut în corespondentul românesc: Dumitra. Poetul o numeşte de cele mai multe ori Demetra, uneori pronunţând ambele variante.

La data naşterii lui Gheorghe Chivu, Demetra Chivu, născută Panduru, avea 30 de ani, deci s-a născut în anul 1882. Era mai tânără cu cinci ani decât soţul. Părinţii ei erau, probabil, originari tot din Chirnogi, sau cel puţin unul din ei, dar ea s-a născut în Curcani.

Satul Curcani a fost înfiinţat curând după Războiul de Independenţă, prin împroprietărirea cu pământ a unor combatanţi de pe frontul din Balcani. Ei erau, de loc, din satele apropiate – Chirnogi, Gruiu, Mitreni, Olteniţa, Şoldanu. Actul de înfiinţare a localităţii a fost emis de Carol I, la 24 septembrie 1878.

Satul era destinat „însurăţeilor”. La înfiinţarea comunei, Carol I a spus: Sunt fericit de a putea fi astăzi naşul întâiei comuni a însurăţeilor care trebuie să poarte numele de „Curcani”, ca amintire a faptelor măreţe din ultimul răsbel în care bravii Dorobanţi şi-au schimbat, pe poalele Balcanilor, această poreclă în renume.

Demetra s-a născut patru ani mai târziu. E curios că despre părinţii ei Gheorghe Chivu nu a vorbit (cel puţin, nu a rămas nimic scris despre asta). N-a murit bunicul dinspre mamă în război, dar a fost şi el expus pericolului pe frontul din Bulgaria şi, poate, rănit. Destinul unui erou supravieţuitor îi impresionează însă mai puţin pe cei rămaşi departe de foc. Că a fost pe front e sigur: dacă n-ar fi fost, n-ar fi ajuns în Curcani.

Nu a învăţat nici Demetra (cum n-a învăţat nici soţul ei) să scrie şi să citească, deşi în sat funcţiona, încă din 1883, o şcoală (fără local propriu). Înfiinţarea unei şcoli la numai cinci ani de la întemeierea satului presupune existenţa unor localnici luminaţi, care înţelegeau rostul învăţăturii, altfel, nu şi-ar fi asumat cheltuiala, ştiut fiind că pe vremea aceea învăţătorii erau plătiţi direct de comunitate. Şi şcoala nu s-a făcut doar de formă, în Curcani. S-au păstrat cataloage, foi matricole şi alte documente din acel timp. Dar Demetra nu a frecventat şcoala, fie pentru că nu i-a plăcut, fie pentru că ai ei, din ignoranţă sau din sărăcie, nu au trimis-o să înveţe măcar puţină carte.

Nu există nici azi, însemnat pe hartă, un drum între Chirnogi şi Curcani, poate este doar unul de ţară, dar, cu siguranţă, oamenii circulau dintr-un sat în altul, peste câmp. Asta nu înseamnă neapărat că viitorii părinţi ai lui Gheorghe Chivu s-au cunoscut înainte de a fi ajuns în Dobrogea, dar e destul de probabil să se fi cunoscut. Când, cum s-a stabilit Demetra în Chirnogeni, nu ştim. Poate prin căsătorie, poate, cu părinţii, la colonizarea satului. În Curcani existau chirnogeni, mulţi mai aveau, precis, rude în Chirnogi. Etc.

Demetra a dus-o greu toată viaţa – muncitoare acasă şi la câmp, împărţită între dragostea şi datoria faţă de copii şi de soţ, nevoită să-şi gestioneze ingenios sărăcia. Avea intuiţia puterii autosugestiei. Gheorghe Chivu povestea cum mama punea, copiilor, în fiecare mână, câte o bucată de mămăligă şi le spunea: „Muşti din asta – zici că-i mămăligă; muşti din cealaltă – zici că-i magiun”. Viaţă de oameni săraci, mai ales după moartea lui Dobre.

Că visul nostru cel mai drag de-atunci
Era să cadă luna-n blid la prunci,
Să vină visul cu colac să-mi bată
Ca într-o cobză-n masa mea o dată,
Să vină visul cu rachiu şi flori
Să bată-n masa mea de două ori,
Să-i prindă pruncii scândura dogită,
Că frântă-n două-i bună şi că-i pită
.[2]

Demetra cânta frumos. Fiul ei spunea că mama lui cânta şi când râdea, şi când plângea. Ştia balade din satul ei, descânta de deochi, de dragoste şi, nu ne-ndoim, de boală, poate şi de farmece. A fost şi ea o personalitate în cadrul restrâns al satului. Demetra nu era de acord cu reprezentaţiile teatrale ale soţului ei, dar (femeie supusă, probabil), nu lua măsuri. Gheorghe Chivu spune că îl îndura [pe tatăl lui] retrăgându-se în dragostea pentru copii şi în cântec. Se manifesta şi ea artistic, dar nu aduna public. Cânta spontan, printre treburile curente.

Va fi adus cu ea în Chirnogeni graiul sincopat-haplologic din Curcani: mă’c („mă duc”), vă’ceţi („vă duceţi”), să’ce („se duce”); rezolvările în anaptixă (epenteză vocalică) ale pronunţărilor mai dificile din cuvintele orăşeneşti: sticălă („sticlă”); alte accidente fonetice[3] care fac farmecul vorbei din zonă.

Poate că purta fustă largă, încreţită şi, iarna, o scurteică cu guler din blană de vulpe, ca prin Curcani. Nu am găsit alte informaţii despre portul acelei arii etnografice, probabil, mai puţin individualizate.

Demetra Chivu a rămas văduvă la 34 de ani. Avea atunci patru copii în viaţă. Va fi avut şi copii morţi de mici. Gheorghe Chivu vorbea despre unul a cărui dată de naştere şi-ar fi însuşit-o el (dar noi nu credem povestea cu data schimbată). Poate că Demetra nu s-a recăsătorit, dar, curând după moartea lui Dobre, a avut un alt partener de viaţă, lucru care trebuie să-i fi stânjenit relaţia cu copiii lui Dobre, mai ales după naşterea, în 1920, a fiicei ei, Maria. Sună a reproş clar versurile compuse peste ani, de Gheorghe:

O cicatrice am în loc de zâmbet;
De mult n-am fost, iubit-o, aşa frumos
Nu plânge, lumea este iarăşi mare,
Un steag e cerul, numai flori pe jos.

Pierdută mâna, umărul o cată,
Braţul ce te-a cuprins, mireasa mea –
Fii fericită, din toţi pomii iată,
Din ramuri înflorit te-oi mângâia.
(Sărbătoare, vol. Brazde străbune)

Gheorghe Chivu îşi petrecea, ne închipuim, vacanţele acasă. Nu ştim însă dacă mama lui s-a gândit sau şi-a putut permite să-l viziteze la şcolile pe care le-a urmat. Poate, la Constanţa, da, însă până la Dorohoi şi chiar la Galaţi, deplasarea trebuie să fi fost prea costisitoare pentru ea.

Spre deosebire de tată şi de bunicul patern, pe ea Gheorghe Chivu nu a „cântat-o” în stihurile lui. Dar nici n-a vorbit-o de rău.

Nu am aflat cât a trăit Demetra. Nu s-a stins atât de curând după soţ, aşa cum s-a afirmat[4]. La încorporarea în armată a lui Gheorghe Chivu (1934), ea trăia şi avea 52 de ani. Este ultima ştire pe care o avem despre ea.

_________________

[1] Gheorghe Chivu, Eternele sigilii (vol. Brazde străbune). Poezia nu este dedicată Demetrei şi nici nu se referă la ea.
[2] Gheorghe Chivu, Slove pentru 1907 (versuri, vol. Brazde străbune).
[3] Din păcate, în singurul material lexicografic pe care l-am găsit: http://www.oltenita.de/primariacurcani/mono.doc nu s-au redat semnele diacritice. Nu ne putem da seama, necunoscând graiul zonei, dacă la „plapumă” e vorba de asimilare (plapamă sau plapama – sub influenţa lui a precedent) sau de disimilare (plapăma sau plapămă).
[4] Tatăl său cade pe frontul Primului Război Mondial iar la scurt timp rămâne orfan şi de mamă şi creşte prin orfelinate (Ion Ardeleanu-Pruncu, Şcoala de Artă „Gheorghe Chivu” Sighetu Marmaţiei. 140 de ani de învăţământ artistic, Sighetu Marmaţiei, 1926, p. 72.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: