Amintiri din refugiu

de Elvira SIMIONESCU
Bucureşti

Elvira Simionescu_2M-am născut la 10 august 1930 în comuna Vereşti, judeţul Suceava, dar datorită ocupaţiei părinţilor, ne-am mutat în scurt timp la Cernăuţi, unde am copilărit până la 13 ani. Acolo am făcut şcoala primară şi două clase la Liceul Ortodox „Elena Doamna” (am continuat şi am terminat studiile liceale la Botoşani). A fost o perioadă splendidă a vieţii noastre de familie, în care eu, fratele şi surorile mele ne-am bucurat pe deplin de dragostea părinţilor: mama, care, deşi a fost dotată cu multe aptitudini intelectuale şi fusese pregătită pentru cariera de învăţătoare, s-a dedicat familiei, şi tata, care fusese inginer agronom, străduindu-se toată viaţa să lupte pentru existenţa materială a familiei.

Din păcate, frumuseţea acelor ani s-a spulberat rapid, odată cu intrarea României în război, şi cele două refugii obligatorii mi-au zguduit copilăria. Primul a fost în anul 1940, când Basarabia şi Bucovina au fost răpite. Populaţiei i s-a dat termen de trei zile să-şi părăsească locuinţele. Cei ce nu au putut s-o facă, au rămas sub ocupaţia bolşevică. Noi ne-am refugiat în oraşul Botoşani, unde părinţii mei aveau o casă. Acolo am stat până la reîntoarcerea în Cernăuţi (când armata română a eliberat teritoriile româneşti de sub ocupaţia sovietică). Tot în acei ani am fost foarte marcată de persecuţia evreilor, aflaţi în număr mare la acea dată în Cernăuţi. Deşi eram la o vârstă fragedă, problema evreiască mi s-a părut nespus de tragică şi nedreaptă. Am înţeles repede toţi (români, ucraineni, ruteni şi chiar nemţi născuţi în acel oraş multietnic) că trebuie ajutaţi şi ne-am implicat, cât a fost posibil, să-i ajutăm cu alimente şi îmbrăcăminte. Ororile războiului mă îngrozeau din ce în ce mai tare şi vrând-nevrând, participam afectiv la tot ce se petrecea în jurul meu. Uneori se întâmpla ca hazardul să mă provoace şi să fiu eroina unor întâmplări ciudate, ca aceea în care a trebuit să duc la o anumită destinaţie nişte bani ascunşi sub căciulă (tatăl meu făcea legătura dintre evrei şi familiile lor). Noroc că m-am descurcat în momentul în care, alunecând pe gheaţă, mi-a sărit de pe cap căciula sub care erau ascunşi banii. M-am bucurat de mica mea izbândă nu doar din orgoliu personal, ci şi pentru că îmi era milă de evreii cu care ne înţelegeam foarte bine. Îmi amintesc şi acum, tot din acea perioadă, omenia unui medic evreu care a îngrijit-o pe mama mea rănită de un soldat neamţ.

În luna martie 1943, datorită situaţiei frontului, populaţia din Cernăuţi fost nevoită să se refugieze spre Ardeal şi regiunea Brad – Hunedoara (altminteri îi aştepta drumul spre Siberia!). Deşi refugiul a fost bine organizat, totuşi familia noastră a fost nevoită să plece în trei serii. La începutul lui martie 1943 am văzut cum armatele din Rusia se retrăgeau, având aspectul unei adevărate invazii: tancuri, căruţe, oameni schilodiţi pe viaţă. Auzeam de tot felul de lucruri îngrozitoare: existau oameni care dădeau foc la depozitele de armament şi la magaziile cu alimente, dar şi la case, având parcă o plăcere diabolică de a distruge. Toţi eram din ce în ce mai îngroziţi. Elvira Simionescu_1La un moment dat, am fost nevoită să plec împreună cu mama şi femeia din casă, pe jos, până la Storojeneţ. Aici, cu ajutorul şefului de post ne-am urcat într-o căruţă care ne-a dus până în gara Adâncata (localitate românească aflată acum în Ucraina). Întâmplător, ne-am întâlnit cu un fost coleg al tatălui meu, ofiţer, care ne-a ajutat să ne urcăm într-un vagon. Mama era foarte slăbită, iar eu debusolată de tot ce era în jurul meu. Singura bucurie mi-o dădea căţeluşa pe care o luasem cu noi şi pe care o consideram ca făcând parte din familie. Eram foarte ataşată de ea şi nu bănuiam că aveam să o pierd într-un mod stupid: oamenii din compartiment, speriaţi, supăraţi şi preocupaţi de necazul lor şi de aglomeraţie, nu au suportat prezenţa caţeluşei. Am fost nevoită să renunţ la ea şi să o predau ofiţerului; nu am ştiut că acesta o va împuşca. Am stat în vagon două zile până am ajuns la Vereşti, unde ne-am întâlnit cu tata şi cu două din surorile mele care plecaseră din Cernăuţi cu două căruţe, spre Botoşani, unde aveam o casă. Pe drum au fost atacaţi de partizanii ucraineni, care le-au furat caii, tata fiind nevoit să cumpere alţii pentru a ajunge la Vereşti. Puţinele noastre lucruri au fost urcate într-un vagon descoperit, cu destinaţia Brad. După alte eforturi şi oboseală, am reuşit să ne întâlnim cu toţii la Brad, dar am fost nevoiţi să ne despărţim din nou: mama şi cu mine am pornit spre Ploieşti, unde am prins un bombardament uluitor. În asemenea situaţii, nemţii se urcau în trenuri, dădeau populaţia jos şi capturau bunurile deţinute de călători şi îi sileau pe mecanici să o ia spre Apus. După un drum îngrozitor, odată ajunse în zona Aradului, ne-am putut bucura de liniştea de care aveam atâta nevoie. De la Brad, am fost repartizate la Cristior, la o familie de ardeleni, într-o cameră cu şapte persoane. Acolo am avut o mare amărăciune când am văzut cât de răi pot fi oamenii, chiar în situaţii limită: nu am fost lăsaţi să ne luăm apă şi să ne facem mâncare pe plita lor. După o săptămână a venit şi tata cu cele două surori şi ne-am dus, cu toţii, pe Valea Arsului unde am închiriat o casă la o familie cumsecade. Îmi amintesc că vara am cules zmeură, pe care am vândut-o, şi pe acei bani am cumpărat cărţi şi caiete (clasa a III-a de liceu am făcut-o la Brad la Liceul „Avram Iancu”). A fost o perioadă tristă a vieţii mele, din care îmi amintesc cum părinţii făceau economii neîntrezărind nimic de bun augur într-o Românie în care se vorbea mult despre „binefacerile” bolşevismului.

Între martie şi 23 august 1944 am trăit experienţa celui de-al doilea refugiu, în care am văzut alte grozăvii: după spargerea frontului, Armata Roşie a invadat ţara noastră prin Nord şi o adevărată urgie s-a declanşat peste tot din cauza dezertorilor care furau şi violau cu sălbăticie. Tatăl meu şi-a găsit de lucru la Pâncota, lângă Arad, unde am locuit o perioadă. Acolo am asistat la împuşcarea unor dezertori turbulenţi. La întoarcerea spre Botoşani, pe ruta Tecuci – Ghidigheni, fratele meu, absolvent al Şcolii Militare de la Păuliş, a trecut miraculos pe lângă moarte, ascuns într-un vagon (câţiva colegi de-ai lui au fost omorâţi de ruşi). Drumul spre Botoşani s-a derulat într-un vagon cu osii rupte, încărcat cu cereale, iar amintirile a ceea ce văzusem pe drum sunt înfiorătoare: am văzut cum erau luaţi soldaţi români şi civili ca prizonieri şi urcaţi în trenuri speciale, care plecau spre Rusia. După două săptămâni de stres, am ajuns la Iaşi. Aici am stat în vagon câteva zile şi nopţi pentru că liniile erau ocupate de garnituri de tren încărcate cu prada de război capturată din Germania. Cu chiu cu vai am ajuns la Botoşani la vechea noastră casă, care ne aştepta goală. Am ajuns în oraş cu o familie de ţărani cu doi copii, care ne-a ajutat la gospodărie. Ei au stat la noi o jumătate de an şi tata le-a găsit de lucru. După o lună de la întoarcerea în Botoşani, ne-a vizitat şeful Serviciului de Securitate Judeţean împreună cu alţi tovarăşi. Era un evreu, vechi cunoscut din Cernăuţi, al tatălui meu. Lui îi datorez intrarea mea la facultate, în 1951, după absolvirea Liceului „Carmen Sylva” din Botoşani. Am urmat cursurile Institutului de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, absolvite în 1955. M-am căsătorit în timpul facultăţii cu un coleg şi am o fiică. Din păcate, acea căsnicie a eşuat destul de repede şi m-am recăsătorit, bucurându-mă de o căsnicie tihnită până la decesul soţului, profesorul Simionescu Vladimir, decedat în 2001.

Acum, la anii senectuţii, rememorez împreună cu fiica mea firul vieţii mele: copilăria destul de tristă, dar frumoasă datorită unităţii din familie, apoi anii maturităţii, cu o carieră bună (am fost profesoară de educaţie fizică şi sport, şi în perioada 1970-1985 am fost inspector-general metodist la Institutul Central pentru Perfecţionarea Cadrelor Didactice), dar cu probleme personale destul de serioase, atât în căsnicie, cât şi din cauza originii sociale (părinţii mei au fost expropriaţi, şi casa din Botoşani demolată). La ce concluzie să ajung? Nu pot să trag decât una clară: că toate lucrurile care m-au marcat Elvira Simionescu_3în viaţă au fost mult mai acceptabile decât ceea ce am văzut din timpul războiului, fapt pentru care am depănat aceste amintiri celor tineri, speriaţi de greutăţile vieţii. Nu am făcut-o pentru a-mi arăta rezistenţa psihică sau fizică, ci pentru a-i ajuta să înţeleagă că aşa e viaţa şi e bine să ne bucurăm de cei dragi, de pace şi de tot ce poate fi frumos în jurul nostru.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: