Ioan Meteş Morar-Chelinţanu şi voluptatea destăinuirii

de Antoaneta TURDA

S-a împlinit un an şi ceva de când frecventez Cenaclul Nord din Baia Mare, răstimp în care am reuşit să cunosc oameni interesanţi nu doar ca indivizi, ci şi ca mânuitori ai condeiului. Deşi am participat destul de regulat la şedinţele cenaclului, nu pot spune că am intrat în vorbă cu prea multă lume, încercând să-mi cunosc colegii fie printr-o observaţie la distanţă, fie prin ceea ce ei scriu (deşi aici mă pot înşela, Ioan Metes Morar-Chelintanu_bpentru că scrisul poate fi şi o mască sub care se pot ascunde). Unul dintre membrii cenaclului, pe care îl ştiu din vedere de mai mulţi ani, de pe la lansările de carte desfăşurate la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, este Ioan Meteş Morar-Chelinţanu.

Fire deschisă şi vioaie în viaţa de toate zilele, se dovedeşte, în scris, mai degrabă analitic, mărturie stând cele două volume de poezii Suflet de-o clipă şi Valuri de plumb, precum şi monografia satului natal, Chelinţa.

Cu un fin spirit de observaţie şi dorinţa acerbă de comunicare cu potenţialii cititori, poetul cucereşte repede printr-o sinceritate debordantă. Copleşit de puterea cuvântului rostit întru naşterea poeziei, Ioan Meteş Morar-Chelinţanu porneşte pe drumul ciudat al creaţiei cu aceeaşi seninătate şi iubire ca în viaţa pe care o parcurge pieptiş, fără poticneli şi văicăreli, aşa cum bine o demonstrează versurile:

Soare, fă-mi o poză boierului!
Şi nu-ntreba, de ce, misterule,
Se face că sunt, se face că nu-s,
Sunt cu voi, încă nu m-am dus,
În versuri mai am multe de spus
.[1]

Convins de puterea miraculoasă a confesiunii poetice, parcurge sinuosul drum al vieţii într-o continuă comuniune sufletească cu cei capabili de a-şi iubi aproapele şi de a-i asculta pe cei din jur. Conştient de necesitatea prudenţei în aventura existenţială, poetul exploatează universul fără patimă, dar cu frenezia ce-i dă tărie în momente de cumpănă. Puterea interioară este mereu exersată şi cu ajutorul cuvintelor, a căror putere de sprijin în Univers îi provoacă o mărturisire de o naturaleţe debordantă:

Sunt demodat şi stau în casa din cuvinte
Exilat, unii spun că rima mea-i comună,
Inspirându-mă din toate şi din cele sfinte,
Scriu versu-n dulcea mea limbă română
.[2]

Introspecţia şi conştiinţa valorii de sine îl ajută la conştientizarea propriului loc în lumea în care trăieşte şi creează, de aceea nu ne surprind sporadicele atitudini ironice vizavi de ceea ce se întâmplă în jurul său:

Azi, când Spiritul uman este liber,
Condeiele zburdă ca păsările-n aer
Creând opere cu buruieni şi flori,
Citindu-le-n reviste, te-nfioară uneori
.[3]

Caustic cu ce nu-i convine, dar nu maliţios, poetul îşi urmează drumul său artistic fără prejudecăţi şi fără dorinţa snoabă de a fi în pas cu moda literară.

Liniştit în carapacea sa, tulburat doar de meandrele propriului destin, îşi reîncarcă mereu sufletul cu ceea ce e frumos în jurul său, un loc primordioal ocupându-l natura şi tradiţia.

Fire conservatoare, se ghidează, atât în viaţă, cât şi în creaţie, după principii solide, ceea ce dă poeziei sale un parfum retro, benefic în peisajul literar actual bântuit de angoase de tot felul. Pentru cititorul secolului XXI, amintirea clinchetului zurgălăilor sau răgazul de a contempla frumuseţea unei toamne galben-aurii, graţie poeziilor lui Ioan Meteş Morar-Chelinţanu este o adevărată binefacere şi un prilej de meditaţie privitoare la noţiunea de patriotism. Ce este patriotismul şi cum îl înţelegem azi, când pare a fi pe cale de dispariţie, iată o întrebare pe care mi-am pus-o citind acest volum de versuri, din care răzbate o dragoste fierbinte faţă de Chelinţa, satul său natal, oaza sa de linişte, în care se reîntoarce mereu. Asemeni predecesorilor săi Goga şi Coşbuc şi contemporanului său Dinu Flămând, autorul redă satului ardelean dimensiunea binemeritată într-o perioadă în care valorile morale ale României par bulversate.

Curajul neabandonării anumitor principii costă, desigur, la prima vedere, dar poetul are conştiinţa împăcată cu privire la atitudinile luate. Spirit echilibrat, declară la un moment dat, fără orgoliu:

Cuvintele mă apără precum spinii o roză,
Îi ascult pe critici cu iubire, nu cu groază!
În faţa lor mă-nclin, doar ei mă modelează
Precum olarul lutul, când opera-şi creează
.[4]

Ce poate fi mai uman şi mai onest decât această declaraţie de acceptare a reacţiei celor care îi citesc poezia simplă şi frumoasă?!

________________________

[1] Ioan Meteș Morar-Chelințanu, Valuri de plumb, Tecuci, Editura Transilvania, 2013, p. 18.
[2] Ibid., p. 58.
[3] Ibid., p. 28.
[4] Ibid., p. 90

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: