Genul gramatical… „trac”

de Angela Monica JUCAN

Mircea Vulcanescu

Mircea Vulcănescu

Faptul că pentru desemnarea modalităţii românul a folosit ideea de chip este […] o dovadă a predominării unei structuri metafizice persona-
liste asupra unei structuri obiectiviste.
1

Pentru gramatică, în aspectul ei teoretic, problema genului, deşi cercetată, face parte încă din „tainele” nu se ştie cât de „profane” sau, poate, în întregime sacre ale gramaticii reale, ale gramaticii ca fenomen manifest, vădit, ca fenomen care rulează indiferent cât de bine (ori dacă) poate fi explicat sau înţeles. Genul este o caracteristică fixă a substantivului, este un dat în sensul de „ursită” a substantivului. Neologismele îşi fac intrarea în limbă cu genul deja hotărât, mult înainte de a se fi acomodat (cât de cât) flexionar şi ortografic. De predestinarea genului cuvântului împrumutat nu e străină, dar nici răspunzătoare desinenţa din limba de origine. Spunem, fără să fi deliberat: un soft, două softuri şi atâtea altele. Fără chibzuială prealabilă, majoritatea neologismelor (pentru siguranţă, probabil) sunt neutre2: apropo, kitsch, look, randevu, trenci, pentru a da câteva exemple mai noi şi mai vechi, „mai” asimilate, sau încă în forma grafică iniţială. Acest gen, neutrul, este, deci, prosper.

Cum observă Mircea Vulcănescu, genul e un semn de personalizare a lucrurilor, în pofida abstracţiunii unora din ele, a naturii fenomenale sau relaţionale a altora.

[Românul] zice: „leu” şi „leoaică”, „lup” şi „lupoaică”, „urs” şi „ursoaică”, ori „câine” şi „căţea”, cu sensurile împrumutate mai mult din lumea fabulei decât a zoologiei, dar nu zice bucuros la fel despre: pardos, viezure, dihor, elefant sau alte fiinţe, pe care nu le înfăţişează în ipostaze feminine, cu care nu are raporturi „personale” dezvoltate.
[…] Românul nu zice „şerpoaică” spre a caracteriza o fiinţă somatic distinctă de „şarpele” bărbat, cât spre a desemna un soi de şarpe cu apucături de femeie.
În toate aceste cazuri, feminizarea insului e un semn netăgăduit de „personalizare” a lui.

Prin urmare, în explicarea genului, trebuie pornit „de la Adam şi Eva”. Dumnezeu a făcut întâi pur şi simplu „om” – prototip – corespondent în gramatică masculinului, prototip care nici aici, în compartimentul limbă, şi, implicit, în cel de teoretizare a limbii, nu şi-a pierdut semnificaţia de „iniţial”, de „unic”, de situaţie zero, dispensabil, de aceea, de însemne. Masculinul e gen nemarcat. Femeia (Eva) a fost o derivaţie, un „butaş”. În limbă, cam la fel, femininul e o „variaţiune” (care nu şi-a schimbat „tema” sau „motivul” de „substantiv”, doar i s-au adăugat „ornamentaţii”, adică sufixe (de multe ori moţionale): -a, , -e, -ea, substantivul feminin distingându-se prin faptul de a fi marcat, de a avea „accesorii”, elemente ajutătoare, chiar dacă un substantiv oarecare nu are variantă masculină. Desigur, într-o regulă viabilă încap şi excepţii, ea trebuind să poată „găzdui” şi lucruri străine de ea (masculine în formă feminină: paşă, popă, tată sau feminine desemnând persoane de sex bărbătesc: beizadea, caraulă, căpetenie, cătană, patrulă, santinelă, ori feminine care denumesc ambele sexe: odraslă, progenitură, slugă).

Caracterul […] personal şi trans-obiectiv al insului metafizicii existenţei concrete româneşti iese şi mai întărit din constatarea că limba română nu cunoaşte al treilea gen, neutru, ci numai masculinul şi femininul, neutrul fiind înlocuit cu ambigenul, adică o proprietate pe care o au anumiţi bărbaţi de a slăbi, în starea de mulţime; adică de a se altera şi a-şi schimba firea sau caracterul bărbătesc în fire femeiască, atunci când se găsesc în multiplicitate.
Dar această slăbiciune a firii bărbăteşti a unui ins în starea de mulţime este cu totul altceva decât „neutralitatea” construită pe tipul existenţei „lucrului” în limbile unde există.

Aşadar, neutrul (ambigenul) reprezintă o situaţie de impas.

S-a observat că acest gen e rezervat inanimatelor, deşi s-au găsit şi aici excepţii care să „îmbune” regula: macrou, tist şi, poate, vor mai fi fiind3.

Problema pe care o pune Mircea Vulcănescu este în legătură cu debilitatea unor „inşi”, dar care „inşi” sunt cam excentrici prin apartenenţa, în majoritate, la alt regn decât cel animal. Aici ar putea fi, dacă nu se va găsi altul, răspunsul pe care-l căuta Mircea Vulcănescu. Acest „ins” este extenuat prin natura lui de a nu fi un „ins” veritabil. Vorbitorul român simte că e prea mult ca un surogat de ins să rămână în grad masculin plin, în situaţia de grup sau chiar într-o asociere de doi. Vorbitorul român înţelege subconştient că, în privinţa acestui „ins”, e excesivă orice idee legată de societate, de obştesc. Şi atunci, neavând altceva să-i facă, îl răstoarnă, trecându-l în cealaltă extremă, cea feminină, act totodată de expresie peiorativă ca realizare „stilistică”. Lucrul e posibil, chiar firesc (firesc – de la „fire”). Neutrul nu este un caz de surmenaj (surmenajul fiind psihic, propriu omului), ci unul de saturaţie (saturaţie substanţială, chimică, fizică, obiectuală). „Insul” neutru (ambigen) ar primi – cum ar zice Mircea Vulcănescu – „bucuros” să fie ori masculin, ori feminin, dar, ca-n definiţia saturaţiei, el nu mai deţine valenţe libere. Din forţa de legătură a particulelor imperceptibile care fac sensul cuvântului derivă, poate, bizareria ambigenului de a nu putea fi (cu o excepţie ştiută doar de ardeleni!: o desagă, doi desagi) singular feminin combinat cu masculin plural.

Ar fi o problemă interesantă de urmărit aceea a aflării principiului după care inşii cu individualitate masculină se împart în două grupuri, unul cuprinzând pe cei ce nu-şi pierd masculinitatea prin multiplicare şi celălalt cuprinzând pe cei ce şi-o pierd.
S-ar părea că deosebirea acoperă tocmai deosebirea fiinţei de lucru, căzând între ambigeni inşii nesusceptibili de personalitate.

Pe lângă faptul că este o polarizare, neutrul reprezintă şi o metaforă, nu o realitate a „viului”. El nu este nici masculin, nici feminin, ci numai le simbolizează şi le aplică la ceva privat, în mod normal, de aceste caracteristici. Dintre genuri, e cel mai „bogat” (e „şi-şi”), dar şi cel mai sărac (n-are „nici, nici”). Neutrul e o categorie gramaticală de efect. El e iraţional, dar e radical. Speculând mai departe în prelungirea ideii lui Mircea Vulcănescu, neutrele sunt neutre pentru că nu conţin suficientă bărbăţie pentru a putea fi distribuită şi atunci, ceea ce se repartizează e femininul îndestulător. Într-adevăr, slăbiciunea e întotdeauna destulă. Pe de altă parte, rezultă (şi!) de aici că masculinul e mai rar. Ca „raritate”, e caracterizat de superioritate. Faptul că în cazul acestor substantive numai în unicitate se poate realiza masculinitatea derivă şi din natura monolitică, imposibil de împărţit, a masculinului, prin definiţie, „dintr-o bucată”. Vorbitorii nu realizează acest lucru, dar, inconştient, salvează „bunul nume” al masculinului. Dacă un obiect, un fenomen, o relaţie, un termen abstract e dotat, în mod special, în starea de „unicat” (deci de valoare) cu atributele unui „ins”, atunci, produs „în serie”, acesta se depreciază, devine de valoare comună. Neconcordanţa de gen între singular şi plural ar mai putea decurge şi dintr-o rectificare: s-a dovedit a nu fi vrednic în rândul masculinelor şi trece în cel al femininelor.

Iar, dacă anumite inanimate rămân să fie „băieţi” şi la plural (cercel, copac, perete, pom, soare), faptul demonstrează, din partea vorbitorilor, şi o oarecare simpatie faţă de acel lucru, şi o rămăşiţă de străveche mentalitate animistă, şi un interes ca acel lucru să se „simtă bine”.

Dar există şi obiecte gramatical feminine, şi la singular şi la plural. Numeroase din aceste obiecte singular feminine (nu le-am inventariat) implică ideea de receptacol şi împlinesc funcţiuni de purtare, de primire, de pătimire cel puţin sub un anumit raport.

Se poate răspunde la aceasta că, cine ştie, poate, una din două – masculinitatea sau feminitatea unor neînsufleţite – lărgeşte sensul noţiunilor desemnate. Şi încă s-ar mai putea cerceta până departe, până unde se clarifică diferenţa dintre viu şi mort. Mortul nu dispare, ci se transformă, trece în altă lume, în alt mod de existenţă. Lucrurile nevii sunt şi ele, dar sunt inerte, ceea ce e tot un fel de manifestare, la limita pasivului. Simplificând, e diferenţa dintre extravertit şi introvertit. Observând repartizarea genurilor pe noţiuni, masculinul pare mai pragmatic. El acoperă multe nume de legume (care asigură hrana de bază: ardei, cartof, dovleac, morcov, pătrunjel, sparanghel), de monede (afacerism: ban, dolar, euro, galben, gologan, leu), de cifre (compartiment realist: unu, doi, trei, şapte, opt, nouă, zece), cărora femininul, mult mai idealist, le opune cu prioritate nume de flori (interes pentru sfera esteticului: azalee, garoafă, lalea, pansea, zambilă), de fructe (tot hrană, dar neobligatorie, hrană de desert, hrană de „moft”: agrişă, alună, caisă, cireaşă, coacăză, dudă, gutuie, nucă, pară, piersică, vişină), de ţări (spaţii „îngrădite”, securizante: Franţa, Italia, România, Turcia), denumiri de sentimente, stări psihice, atitudini (deci cuvinte din sfera „umanistă”, emoţională: angoasă, frică, gentileţe, iubire, încredere, linişte, securitate, seducţie, spaimă, suferinţă, tandreţe, teamă, ură).

Numeroasele excepţii „aferente” celor de mai sus sunt semn de carenţă sau de surplus de idee, nu imposibil de demonstrat, în cadrul conceperii lumii şi a raportării vorbitorului la ea. Cu siguranţă, nu întâmplător simţurile sunt ambigene, „comune” atât masculinului, cât şi femininului: auz, gust, miros, pipăit, simţ, văz.

Interesant e că chiar pentru îngeri, grupul cel mai înalt, al Tronurilor, este ambigen, toată categoria mijlocie a Virtuţilor, a Tăriilor, a Stăpânirilor, Puterilor, Începătoriilor este feminină; şi Căpeteniile, din al treilea rând, sunt feminine gramatical, rămânând masculine: Heruvimii şi Serafimii, Arhanghelii şi Îngerii. Nu însă şi cei căzuţi, printre care aflăm „drăcoaice”.

Ideea e incitantă şi rămâne deschisă. Şi substantivul gen e neutru.

[…] am aflat o confirmare a caracterului personal al existenţei în deosebirea chipului bărbătesc şi femeiesc, constatând că această deosebire nu priveşte o singură regiune a fiinţei, ci merge la rădăcinile ei. […] Lipsa genului neutru în româneşte ne-a confirmat impresia că ideea de existenţă nu s-a constituit aici pe tipul lucrului, ci pe al fiinţei; iar existenţa ambigenului ne-a descoperit, în locul existenţei de primul tip, o anumită slăbiciune a „bărbătescului” faţă de starea de mulţime.

Se pot face cercetări şi combinaţii. Neutrul (ambigenul) se va dovedi sub anumite aspecte fad (e nicicum), sub altele mai „artistic” decât celelalte genuri (e anormal, e „costumat” în Rigoletto, e ca un „spectru” bicolor).

Credinţa noastră este […] că un studiu aprofundat al liniei de cenzură între masculinitatea şi feminitatea inşilor din lumea românească şi al principiilor lor de separaţie ar putea fi plin de surprize pentru sporirea înţelegerii româneşti a existenţei.

Dar tot Mircea Vulcănescu găseşte deosebirea:

Am aflat […] esenţa „bărbătescului” în firea lucrătoare şi a „femeiescului” în firea pătimitoare.

Un neînsufleţit sau un inert, sau o întâmplare nu lucrează şi nu pătimesc, nu fabrică, nu elaborează şi nu simt, dar sunt văzute manifestându-se activ (exemplu: fulgerul) sau pasiv (obiectele) prin simplul fapt de a exista, de a „sta”, sau de a putea fi folosite. E posibilă tratarea gramaticală a acestora ca fiinţe (prin „personificare”), dar oscilaţia între a le încadra la masculin sau la feminin, nepotrivindu-se, de fapt, la niciuna, atestă o gândire preponderent idealistă, deasupra fizicului, deasupra evidenţelor, atestă un fond sufletesc creştin datând din precreştinism şi unul românesc datând din preromânitate, un fond sufletesc apt, care, mai mult, chiar aştepta creştinismul şi chiar aştepta românitatea, creştinism care pune (şi românitatea veritabilă, ca el) întotdeauna în plan secund materialitatea. Creştinesc românească e şi îngăduinţa evidentă în contextul nostru în lipsa încăpăţânării, în lipsa îndârjirii pe o extremă (feminin sau masculin). Românul le împacă pe amândouă4.

Nu trebuie să te aşezi lângă Columna lui Traian ca să-ţi dovedeşti dacismul, pentru că conciul femeilor din Hunedoara nu s-a schimbat până astăzi ori pentru că printre ostaşii lui Decebal recunoşti cuşmele ţăranilor din Ţara Oaşului, despre rostul cărora se întreabă mulţi istorici care nu au fost niciodată prin ţara aceasta.
Aici în Bucureşti, sub straiele nemţeşti care ne acoperă, în oraşul acesta de dolmeni şi de menhiri care ne înconjoară, în care Occidentul dă zilnic asalt irealităţii, care la rândul ei îi macină substanţa într-o atmosferă de basm, lumea tracă reînvie la fiecare pas.

_____________________
Note:
  1. Toate citatele evidenţiate grafic prin „bold face” sunt din Dimensiunea românească a existenţei.
  2. Considerând terminologia gramaticală dependentă de curente, şcoli şi mode lingvistice, n-am acordat importanţă deosebirii dintre termenii neutru şi ambigen, folosindu-i la întâmplare, nepreferenţial, deşi Mircea Vulcănescu are dreptate diferenţiindu-i. Cândva, poate că se vor propune, în locul lor, alte cuvinte (cum este deja, chiar de destulă vreme, eterogen). Vor denumi, însă, acelaşi lucru.
  3. N-am luat în considerare numeroasele denumiri clasificatoare generice, nepăsătoare la separarea sexelor (animal, dobitoc, mamifer, rumegător, vertebrat) sau colective (cârd, neam, popor, stol, trib).
  4. Dacă soluţiile propuse sunt uneori prea diferite, necontinuând idei anterioare, este pentru că n-am crezut dezlegată enigma. Am avansat doar nişte ipoteze.
 (Din: *** „Biruirea de sine. Volum omagial MIRCEA VULCĂNESCU”, Baia Mare, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, 2004, p. 41-48.)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: