Minunea umblării pe apă

de Cornel MĂRGINEAN

foto_Amza JucanMotivul minunii este regăsit în chiar forma de explicare a esenţei acesteia, într-o frumoasă poveste filosofică: Doi călugări evlavioşi, de rang înalt, se îndreptau spre un vas acostat la malul unei mări. În apropierea portului, ei trec pe lângă un cerşetor care se ruga spre Dumnezeu cu ardoare. Dar rugăciunea nu era bine spusă. Aşa că cei doi îl întrerup şi îi spun cum este corect să se roage. Cerşetorul le mulţumeşte şi este fericit că va şti, de acum, să se roage cum trebuie. Călugării se îmbarcă şi ies în larg. La un moment dat, toţi cei de pe vas privesc cu mare uimire spre mal, de unde un om, umblând pe apă, se apropia de vas şi le făcea semne să fie aşteptat. Când s-a apropiat, cei doi călugări l-au recunoscut pe cerşetor. Acesta uitase cum să se roage corect şi îi ruga acum, umblând pe apă, să îi mai spună o dată rugăciunea.

Paulo Coelho pleacă de la acestă poveste filosofică şi scrie o întregă carte pentru a spune ce puţin înseamnă ceea ce este în afara omului, în toate convenţiile rostirii, faţă de ceea ce este credinţa sa interioară.

Subiectul minunii prin care Iisus merge pe apă pentru a-şi salva apostolii îmblânzind marea este estompat, pentru a deveni o lecţie atât pentru apostoli, cât şi pentru oricare cititor al Evangheliilor, de încercarea lui Petru de a-L întâmpina ieşindu-I înainte.
Atâta timp cât Petru, plin de credinţă, are convingerea că umbletul său pe apă este posibil, el va păşi spre Iisus. Dar imediat ce vede şi realizează pericolul valurilor din jur, înspăimântându-se, picioarele îi pătrund în adâncul apei şi spre înnec.
Credinţa, adică forţa de a face imposibilul de a păşi pe apă, presupune ignorarea firească a oricărui pericol.

Dojana primită de la Iisus, de către Petru, în timp ce era salvat de la înec, este legată de limitarea credinţei pentru orice motiv de slăbiciune a oamenilor. Fiind motivul pentru care atât de puţini oameni pot să „umble pe apă”.

Ce are deosebit această minune? Această minune nu este arătată decât aposolilor Săi, în singurătatea mării. Ea este o încercare pe care Iisus o pune ucenicilor săi. Doar Petru se încumetă să păşească pe apă, în afara bărcii. El crede că poate, dar imediat se îndoieşte de sine.

Lecţia primită implicit de către cei doi călugări de la bietul cerşetor, care nici nu ştia măcar că săvârşeşte marea minune, este uimitoare. Aparenţa credinţei nu este valabilă decât spre ceilalţi oameni şi nu contează. Spre sine şi spre Dumnezeu este valabilă o altfel de credinţă.

Gestul esenţial al minunii pare a fi ascuns. Acest gest este similar celui al frângerii pâinii pentru a o împărţi apoi ucenicilor, idee uluitoare. Divizarea unei puteri şi distribuirea ei va duce spre multiplicare şi la ceea ce noi înţelegem a fi minune. Frângerea pâinii, prin transfer din unitatea iniţială spre diviziunea următoare, cea care va pleca instruind şi aducând crezare este acel gest.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: