de Gabriela Genţiana GROZA
– Spune-mi, dorule, când pleci,
Unde vremea ţi-o petreci?
– Poposesc la o fecioară,
Povestesc cu ea spre seară,
Îi mângâi cosiţele
Şi încâlcesc iţele.
– Dorule, unde alergi
Clipele să le culegi?
– Ia, eu fug la maica ta
Care suferă, biata,
Să îi mângâi inima,
Că-i amară soarta sa.
– Zi-mi, măi dorule, fârtate,
Nu ţi-e dor de libertate?
Nu auzi frunza foşnind
Şi crenguţa tot doinind?
N-ai zbura spre ceea lume
Călare pe-un roib în spume?
– Liber să fiu tot oi vrea,
C-aşa este firea mea,
Dară codru-i răvăşit,
De hoţi de lemn chinuit,
Mlădiţele i-s puţine,
Slabe, chiar de frigul vine…
– Dorule, tot dor rămâi,
Ca în zilele dintâi.
Tu dă în lume de ştire
Că românu-i cu iubire.
Pruncii nu-i lăsa să plece
Că departe, doru-i rece…
Pe părinţi tu să îi ţii
Ici, aproape de copii,
Pe bunici lângă nepoţi,
Soaţa bună lângă soţ,
Vatră dulce să le fie,
Ţarină de Românie.
Cetina din brad, la strungă,
Mugurii din plop s-ajungă
Să-ndrăgească păsări toate
În pădurile curate,
Fără năpârstoci şi furi,
Prădătorii de păduri!
