Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2015), nr. 300 (16-30 aprilie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi! Hristos a înviat!

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA„Scrisoarea pastorală” la ceas aniversar. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la numărul 300 al „Scrisorii pastorale”. Când am pornit la drum, nu m-am gândit că vom ajunge vreodată la o asemenea performanţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru puterea, sănătatea şi răbdarea pe care mi le-a dat să duc această sarcină! Vă mulţumesc Dumneavoastră, enoriaşi şi susţinători ai parohiei noastre de aproape şi de departe, fiindcă mi-aţi asigurat baza materială! Mulţumesc tuturor celor ce s-au ostenit să răspândească în parohie această „publicaţie”. Aş menţiona în acest sens, în mod deosebit pe Motreanu Elena, Curea Ioana, Luca Mihai, Gheran Paraschiva, Coman Elena, Gârbovan Aurica şi Şonea Floarea şi alţiidin Bârda; Bobiţ Gheorghe, Boncioc Daniel, Popescu Maria, Iordache Mihai, Coman Gheorghe, Voican Ion, Pera Dumitru, Oproiu Elisabeta, Popescu Valeria, Paicu Domnica, Dima Vasile, Bazavan Constantina, Meilă Ioana, Borugă Norica, Oprişan Elena, Surugiu Vergina, Haidamac Miroana şi alţii din Malovăţ, care s-au străduit să răspândească din casă în casă „Scrisoarea Pastorală”. Mulţumesc conducerii unor publicaţii din ţară şi din străinătate, care au preluat „Scrisoarea pastorală” integral sau parţial şi au răspândit-o mai mult decât ne-am fi închipuit când am plecat la drum. Menţionăm în acest sens revistele „Observatorul” (Toronto – Canada), „Bibliotheca septentrionalis” (Baia Mare – MM), „Naţiunea” (Bucureşti), „Omniscop” (Craiova), „Appolon” (Mizil), „Appolon junior” (Mizil), Fereastra (Slobozia – IL) şi lista ar putea continua. Mulţumesc celor ce ne-au încurajat să continuăm, când puneam sub semnul întrebării dacă se merită sau nu acest efort.

Dacă a fost de folos sau nu, Dumneavoastră, cititorii, puteţi aprecia. Personal, regret că nu am putut s-o fac mai bună, mai de folos sufletesc. Cu siguranţă că ar fi trebuit mult mai mult material religios. Am ţinut seamă de preferinţele celor mulţi şi am căutat s-o fac cât mai accesibilă şi cât mai plăcută, pentru a atrage cititorii. Am fugit de limbajul de lemn, specific atâtor publicaţii de acest gen; am introdus rubrici de larg interes, cum ar fi cele legate de aspectele sociale, culturale, de folclor, de istorie, pagini memorialistice, numeroase ştiri legate de viaţa parohiei şi de activitatea preotului. Am publicat pagini de zidire sufletească, de întărire în credinţă, materiale în care am luat atitudine faţă de prozelitismul sectar. Am analizat, pe cât ne-a stat în putinţă, numeroase aspecte sociale, politice şi religioase din ţară şi din străinătate, trecându-le prin filtrul de gândire al omului de la ţară, nepoluat de ideologii politice şi de partid. Am avut mereu în centrul atenţiei interesele ţării, ale Bisericii, ale neamului românesc, ale comunităţii locale. Am valorificat, pe cât ne-a stat în putinţă, comoara folclorului mehedinţean, scoţând la lumină, pentru prima dată, culegeri pe care le-am făcut pe teren în urmă cu peste 40 de ani. Prin paginile memorialistice am conturat adevărate fresce de epocă, am readus în actualitate oameni, fapte, întâmplări de altădată, zugrăvind astfel personalitatea oamenilor din aceste părţi, concepţia lor despre lume şi viaţă, contextul politico-social prin care au trecut, greutăţile, necazurile şi bucuriile lor. Multe dintre materialele publicate în „Scrisoare pastorală” au alcătuit cărţi tematice. Chiar primele 240 de numere au apărut în şase volume, al şaptelea fiind în prezent la tipar.

,,Scrisoarea pastorală” rămâne o mărturie că Biserica are şi azi un rol important în peisajul religios, cultural şi social al satului românesc în special şi al societăţii în general, că se poate realiza ceva chiar şi la nivelul unui sat, dacă vrea Dumnezeu şi oamenii depun un pic de strădanie. Regretăm că nu am putut să-i oferim o altă haină, un aspect de revistă propriu-zisă, dar aceasta a fost formula cea mai potrivită şi mai ieftină pentru ca să rezistăm. Dacă „publicaţia” ar fi apărut în condiţii mai pretenţioase, n-am fi putut să suportăm cheltuielile necesare, ca s-o răspândim gratuit cititorilor. Vasile Alecsandri are o nuvelă, Galbânul, în care scoate în evidenţă că mult mai mult circulase şi mult mai mult folos adusese o monedă de valoare foarte mică, de cinci bani, decât un galben greu şi dolofan, care fusese ţinut ascuns prin nu ştiu ce cotloane de un singur proprietar. Fie ca şi „Scrisoarea pastorală” să fie asemenea acelei monede ieftine, care să ajungă în mâinile şi sub ochii a cât mai mulţi cititori, care să fie mulţumiţi de ea.

Sperăm să putem continua editarea „Scrisorii pastorale” mulţi ani de aici înainte! Doamne, ajută!

*

Sf._Ioan_Gura_de_AurFrumuseţea misiunii. Anul acesta este anul dedicat Sfântului Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului. A trăit în secolul al IV-lea şi este unul dintre cei mai mari teologi ai creştinismului. A avut multe necazuri în viaţă cu autorităţile statului, fiindcă întotdeauna îşi asuma riscuri enorme, luând apărarea celor mulţi şi obidiţi. A fost surghiunit, pedepsit în fel şi chip şi a murit tânăr. A lăsat însă în urmă o operă uriaşă. A scris cărţi de mare profunzime teologică, care impresionează şi azi şi stau ca nişte piloni puternici în edificiul Bisericii. A apărat creştinismul de erezii, de ingerinţele factorilor politici în viaţa Bisericii. A scris Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte şi azi aproape tot anul în bisericile ortodoxe. Vorbea superb. Predicile sale sunt adevărate perle ale oratoriei creştine. A scris o carte neegalată până azi despre Preoţie. Despre el el se poate vorbi mult şi se poate scrie mult.

Ne vom referi, în câteva cuvinte, la felul cum vede el preoţia. O socoteşte misiune, nu profesie sau meserie. O socoteşte taină sfântă încredinţată omului pe pământ. Este cea mai înaltă dintre misiunile date omului vreodată de Dumnezeu. Analizează multe aspecte ale preoţiei, dar prin două i se pare că se ridică la cea mai înaltă măreţie. În scaunul duhovniciei, la Sfânta Spovedanie, preotul are puteri mai mari decât îngerii, arhanghelii şi serafimii. Preotului i s-a dat puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, nu acelora. Culmea, Dumnezeu ia în seamă decizia preotului: „Celor ce veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, ţinute vor fi”. Cel de-al doilea moment în care Preoţia se dovedeşte a fi o misiune mai presus de orice altă activitate omenească este Sfânta Liturghie, când, la rugăciunile săvârşite de preot, pâinea şi vinul sunt transformate în Trupul şi Sângele Mântuitorului, adică în Sfânta Împărtăşanie. În acel moment, Dumnezeu coboară pe pământ, îl sfinţeşte pe preot când se împărtăşeşte, iar preotul sfinţeşte pe credincioşi, când îi împărtăşeşte.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, preoţia nu este o treabă simplă, ci dimpotrivă. Cine vrea să facă preoţie cu adevărat are de înfruntat multe şi mari greutăţi şi primejdii. Aseamănă preoţia cu un munte, cel mai înalt dintre toţi munţii. La poalele muntelui e marea. Cei mai mulţi dintre preoţi se mulţumesc cu plaja. Acolo pot să pescuiască, să se odihnească, să lenevească chiar. Unii merg mai sus. Pe tăpşanele de la poala muntelui sunt pajişti întinse, unde preoţii sunt chemaţi să are, să semene, să cultive, să ridice grădini, holde, livezi de pomi şi vie. E muncă grea, frumoasă, dar şi plină de rod şi mulţumire. Sunt unii preoţi care urcă mai sus. Vor să se bucure de liniştea dumbrăvilor, de umbra cetinilor de brad, să asculte susurul izvoarelor şi cântecul păsărilor, să se desfete cu perspectiva piscurilor ce se văd în depărtare pierzându-se cu vârfurile în nori. Sunt puţini, tot mai puţini, care nu se opresc aici. Vor să escaladeze înălţimile. Pornesc la drum. Combustia care le alimentează voinţa şi puterea este Sfânta Scriptură şi credinţa puternică. Călăuzele sau şerpaşii, cum se spune prin Himalaia, sunt Sfinţii Părinţi şi scrierile lor. Potecile spre vârful celui mai înalt vârf sunt puţine, tot mai înguste şi tot mai primejdioase. Stâncile sunt abrupte, prăpăstiile ameţitoare, picioarele nesigure. Vegetaţia se împuţinează, vântul e tot mai puternic şi e tot mai frig. La un moment dat, încep zăpezile, alunecuşurile, avalanşele, poate şi cutremurele. Viaţa alpiniştilor e foarte dură şi privată de multe bucurii şi plăceri ale vieţii. Şi, totuşi, sunt şi din cei care nu renunţă. Dacă reuşeşte vreunul să ajungă în vârful muntelui şi să înfigă acolo crucea vieţii lui drept steag, pe acela îl socotim sfânt. Poate şi Dumnezeu îl socoteşte la fel.

La un moment dat, în cartea sa despre preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur, are o expresie, care m-a cutremurat: „Doamne, ce blestem a căzut pe Biserica Ta, ca unul ca mine să-i fie preot?” Dacă marele Părinte al Bisericii, analizându-se pe sine, ajungea la o asemenea concluzie, ce să mai zic de un preot de rând, ca mine sau ca mulţi alţii! Cu toate acestea, expresia aceasta mă face să înţeleg şi altceva: Biserica nu este creaţia preoţilor sau a episcopilor. Ea a fost înfiinţată de Mântuitorul pe cruce şi apoi a luat formă văzută la Pogorârea Sfântului Duh. Indiferent de vrednicia sau nevrednicia preoţilor şi ierarhilor care o slujesc, ea va naviga pe marea vieţii până la sfârşitul lumii, fiindcă este opera lui Dumnezeu.

Sărac este preotul care nu citeşte tratatul despre preoţie şi omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur!

*

foto_Delia Florea_detaliu_CasielSfaturi părinteşti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărăţiei, mai spicuim:

LUCRAREA PORUNCILOR STINGE CRIZELE VOINŢEI. De abia fapta aruncă o decizie în cumpăna acestor balansări şi care, mai ales prin repetare, aduce definitiv câştig la cauza tendinţelor bune. Nu degeaba virtutea însemnează etimologic bărbăţie. Ea a adus o soluţie bărbătească a vieţii. Astfel, activitatea voluntară, rupând fără încetare echilibrul interior al vieţii, dezvăluie ceea ce se agită confuz sub suprafaţa sentimentelor aparente. Fără îndoială, automatismul, deja călăuzit de o raţiune obscură, ajunge să provoace în noi aceste contraste de imagini şi dorinţe, care fac posibil exerciţiul reflexiunii; dar iniţiativa cugetării şi efortul acţiunii determinate sunt cele care constrâng tendinţele ignorate să se manifeste prin protestarea intensă (persistentă) a chiar acelora pe care am fi vrut să le nesocotim sau să le distrugem. Iată de ce acţiunea, ca o sabie tranşantă, deschide privirii o pătrundere până în profunzimile tenebroase, unde se pregătesc marile curente ale vieţii interioare […]
Şi uneori chiar ardoarea voinţei face să se nască, ca printr-un fenomen de interferenţă, neputinţa şi indecizia. Cine n-a cunoscut în împrejurările cele mai critice această durere a incertitudinii inactive! […] S-ar spune că ajunge să vrei, pentru ca îndată să nu mai vrei şi că, profitând de o hotărâre deschisă, se descoperă în umbră o putere ocultă şi influenţe. Nu facem un pas fără ca să se ridice înaintea noastră şi să ne asalteze o mie de duşmani care pândesc. Şi sentimentele noastre cele mai profunde sunt de asemenea cele care ne divizează şi ne surprind cel mai mult ca nişte necunoscuţi. Ceea ce am dorit mai mult ne înspăimântă, de îndată ce trebuie să-l dobândim.
Ni-e teamă să părăsim condiţia de mizerie în care ne găsim […] Şi uneori e suficient să ne temem de un act, pentru ca pe neaşteptate o năuceală să ne antreneze în săvârşirea lui. E starea pe care o provoacă tendinţele ce se văd ameninţate de acţiune cu nimicirea iminentă. E ultimul lor asalt, dat cu toată disperarea. De aceea, când acţiunea se produce, ea cade ca o sabie biruitoare, ca un sorţ ce-a fost aruncat. Însă, cine nu păşeşte la ea, nu poate trece mai departe spre culmile desăvârşirii. Acela rămâne în acea mare mulţime de oameni, care se acoperă cu florile intenţiei şi care nu aduc niciodată fructul actelor, fără ca ei înşişi să remarce acest continuu eşec.
Să ne amintim de osânda rostită de Iisus asupra smochinului lipsit de roade. De cele mai multe ori omul este ca un tablou, totdeauna cu sabia ridicată asupra vrăjmaşului, dar nedând niciodată lovitura. Când mai face el ceea ce vrea, mergând până la capătul hotărârilor sale cele mai sigure şi cele mai stăruitoare, fără devieri şi fără întârzieri? […] Cu cât hotărârile sunt mai numeroase, mai largi, mai înalte, plutind pe deasupra amănuntelor de realizare şi a reformelor precise, cu atât sunt mai primejdioase, căci omul îşi închipuie că se ameliorează cu atâta şi nu face decât să se privească într-o ficţiune din ce în ce mai iluzorie […] Deci, în acţiunile noastre există o deficienţă habituală. Noi nu facem, aşa-zicând, niciodată tot ce vrem, cum vrem; rezistenţe neprevăzute, ciocniri, contraste uzează, ştirbesc şi deviază voinţa. Te cunoşti bine în general, dar în fiecare clipă, în orice ocazie singulară te ignorezi; şi acesta este momentul care decide actele. Dorinţele noastre adesea ne ascund adevăratele noastre dorinţe. Sunt două inimi în inima omenească; şi una nu ştie gândurile celeilalte. Dar, prin simplul fapt că s-a luat o decizie şi că s-a încercat un efort, situaţia interioară s-a schimbat; oaspetele ascuns în noi se dezvăluie.

*

Folclor din Mehedinţi (LXVI). Continuăm să redăm cea mai completă variantă de Colocăşenii din Mehedinţi, pe care am cules-o la 18 iunie 1974 de la Stănescu P. Victor (născut 1918) din satul Stăneşti, de sub Munţii Mehedinţiului:

Iar dvs., cinstiţi socri mari,
De ne credeţi niscai tâlhari,
Avem firman de peceţie
De la-mpărăţie!
[Le arată steagul]
Cine ştie carte latinească,
Să vină să ne citească,
Iar cine nu ştie să nu vie
Şi ca de foc să se păzească!
Să ne-aducă socrii mari
Omeni cărturari,
Vreun popă cu barba deasă,
Să ne citească carte aleasă.
Să nu fie cu barba rară,
Să ne ţie pân’diseară!
Să fie unu cu barba ca fusu,
Să ne dea răspunsu.
Răsplata noastră este
Trei pahare cu vin
[Vine soacra cu trei batiste cusute.
Pune în piept una vornicelului,
una naşului şi una stegarului]
Cincizeci de ie de in,
Cusute cu arnici,
Cum se găsesc pe aici!
Pot să fie şi cu scămătură,
Numai să fie cu voie bună.
Poate să fie şi cu mătase,
Că ălea sunt mai frumoase,
Numai să fie din casă,
De la cinstita mireasă!
Să nu fie de la vecine,
Să păţim vreo ruşine,
C-atunci va fi necinstea noastră
Şi ocara dumneavoastră!
Socri mari,
Noi am vrea să descălecăm,
Dar jos n-avem pe ce să ne dăm,
Căci nu suntem ciobani de la oi,
Să descălecăm în noroi,
Ori niscai morari beţi,
Să descălecăm în scaieţi!
Ci suntem boieri mari,
Nepoţi de generali,
De-acolo, de lângă mare,
De unde soarele răsare.
Nouă să ne-aduceţi scară de-argint,
Să descălecăm pe pământ,
Sau să ne-aduceţi covor,
Să descălecăm în pridvor!
Iar la caii noştri
Să le daţi ghizdei verde,
Cosit în noaptea de Sf. Gheorghe,
Strâns în sărbători
De două fete surori.
Caii noştri să mănânce,
Din cap să nu mişte;
Caii noştri să bea,
Din cap să nu dea!

(Va urma)

*

File de jurnal – 9 apr. 1981 (continuare) Am dormit cum am putut la clasa a II-a. Era multă aglomeraţie şi mizerie. Am plecat din Timişoara la 4.34, cu zece minute întârziere faţă de programul normal. Am mers în compartiment cu un bătrân de vreo 65 de ani, din părţile Huedinului. În dulcele stil ardelenesc, mi-a vorbit tot drumul despre drama ţăranului în general şi a sa în special. Priveam amândoi pe fereastră cu multă durere în suflet şi vedeam mii de hectare de recoltă distrusă de apa băltită pe locuri, de bucăţi de teren nesfârşite rămase în paragină. Spunea bătrânul, calm şi sfătos, cu accente de revoltă adeseori, că au fost deposedaţi toţi cei mai înstăriţi de prin sate în perioada exproprierilor şi au fost deportaţi aiurea. Au fost luate atelajele şi vitele de muncă şi au fost aduşi ca „şefi” cu munci de răspundere pentru a administra averi de mii de hectare cei care nu fuseseră în stare să-şi administreze propriile lor peticele. Din an în an au ieşit cu deficit de milioane, dar nimeni nu s-a sinchisit de asta. Li s-au iertat unele datorii, au făcut altele. Pământul e lucrat în bătaie de joc, vitele abia se mai păstrează la număr în ceapeuri. Altădată, toate îşi aveau o rânduială a lor, de la care nu se puteau abate cu o singură zi măcar, nici oamenii, nici recoltele, nici vitele. Or, dacă inginerul a terminat facultatea şi n-a ştiut că boul are coarne până şi-a luat postul în primire, dacă s-a dus la agronomie doar fiindcă au fost mai multe locuri şi mai uşor de intrat, apoi „ţâpă drace-n chelea lui, că din ăla agricultor n-ăi mai vede până-i hău!” Dacă s-a ridicat într-o şedinţă vreunul şi a spus că nu-i bine şi de ce nu-i bine, noaptea i s-a oprit duba la poartă, l-au luat în izmene, cu nădragii pe boată şi pe-aici ţi-e drumul, neicuţorule!
De la fereastra vagonului vedeam grădinile oamenilor lucrate şi aranjate, de-ţi râdea sufletul privindu-le.
Îmi mai spunea bătrânul c-au rămas satele pustii. Tot tineretul a fugit în lume să-şi caute norocul. Oamenii s-au angajat, cu gândul la o pensie, singura care le mai putea asigura o bătrâneţe liniştită. „Mi-au mâncat viitorul meu şi al copiilor mei”, a fost concluzia bătrânului. Faptul că fiul său avea un serviciu pe la Baia Mare, din care realiza un câştig frumos, nu valora nimic pentru bătrân: „S-o dus copilu meu slugă, dom’le!” După părerea bătrânului, nici în douăzeci de ani agricultura noastră nu s-ar mai putea reface. Lipsesc oamenii „cunoscători ai rânduielilor”, lipsesc vitele şi utilajele. Pământul nu-l mai ispiteşte acum pe ţăran. A ajuns vremea, zicea bătrânul, când îl cheamă la muncă, să întrebe şi el: „No, da’ cât îm’ dai? Apăi, dacă-i aşe, să nu mă minţi, că-ţi pun pălăria-n par, asta di la mine s-o ştii, că nu-i de şagă!”
Povestea cu durere, cum li se spune „trântori” şi „vagabonzi” ţăranilor care stau la coadă să cumpere pâine. Pentru el, imaginea ţăranului cumpărând pâine de la oraş era culmea decăderii.
Mi-a mai povestit bătrânul de tinereţele sale, când a umblat prin Oltenia. Se minuna şi acum că în Oltenia „cu bogdaproste trăieşti mult şi bine!” Se minuna cum bea vin pe săturate în crâşmele de la Drăgăşani, plătind „câte doi lei de burtă!”
E frumos Ardealul! Acum e vremea când auzi mugurul pocnind şi colţul la iarbă dând. Crişul Repede a făcut mari ravagii în primăvara aceasta. Am aflat, de asemenea, de târgul de la Negreni, de la sfârşitul lunii octombrie. Vin acolo „din toată ţara”, cu maşini, cu căruţe şi cu „străişti”, ca să cumpere, să vândă şi să petreacă (…). (Va urma)

*

Conduraşii mamei. Dintre numeroasele amintiri ale Părintelui Stelică Zoican, mai spicuim una:
Parcă m-a mai slăbit dintr-un zâmboc dl. director în clasa a VI-a, dar, ştiindu-i de frică, mă duceam cu lecţiile învăţate. Părinţii erau la câmp toamna, ba la cules de porumb, ba la scosul cartofilor şi aşa mai departe, iar eu când veneam de la şcoală, după ce gustam dintr-o damigeană o gură de ţuică, mâncam şi mă apucam de lecţii, printre misiunile pe care le primeam şi le aveam de făcut.
Într-una din zile, cotrobăind printr-o magazie, în spatele casei, am găsit o pereche de pantofi de-ai mamei, care nu erau rupţi,ci doar uscaţi de atâta vreme. Nu-i mai purta mama pentru că o strângeau şi nu mai încăpea piciorul, aveau baretă. I-am spălat mai mult timp în apă pentru a deveni flexibili, i-am băgat în picioare şi erau foarte potriviţi ca mărime la piciorul meu.
Seara când a venit mama, am rugat-o să-mi spună istoria lor şi dacă îmi dă voie să-i iau în picioare. Mi-a dat voie, gândind, biata mamă, că îi iau acasă. Mi-a zis că erau cumpăraţi din tinereţile ei, cu 15-20 ani în urmă de la Severin, dar, fiind din piele de capră, foarte repede s-au uscat, iar prin uscare s-au micşorat.
„Aşa că, puiul mamei, poţi să faci ce vrei cu ei, mie nu-mi mai trebuie!”
Atât mi-a trebuit, căci a doua zi am plecat cu ei la şcoală. Cine era ca mine?! Până atunci nu purtasem decât opinci, ba de porc, ba de vacă, ba de cauciuc. Nici papuci de cauciuc nu pusesem în picior.
Mergând spre Balta, spre şcoală, ziceam în sinea mea: „În sfârşit, ajunsei şi eu precum colegii de la Balta, cu pantofi în picioare!”
Am intrat în clasă la prima oră, puţin întârziat, datorită distanţei. Exista această toleranţăpentru noi, cei din alte sate, şi ne spuneau profesorii să intrăm în clasă, chiar dacă mai întârziem puţin. Stând în bancă, fetele din faţa mea, Ana Vulpescu şi Lenuţa Sitaru, le-am observat că se uitau pe sub bancă şi râdeau. Acest râs era din ce în ce mai mare.
foto_pantofiCu cât râdeau mai cu poftă şi se uitau la picioarele mele sau la mine, cu atât roşeam la faţă şi parcă mă sufocam. În sinea mea am crezut că am călcat în vreo mizerie, pe care ele o zăresc şi de aceea râd. Abia am aşteptat să sune clopoţelul de ieşire, că am zbughit-o la fântână, în faţa şcolii, să mă spăl, lucru pe care, făcându-l, m-am uitat şi pe talpă, dar nu era nimic murdar. Le-am spălat cu apă bine-bine şi tot în sinea mea mi-am zis: „Cred că nu mai râd, că nu mai au motiv!”
Am intrat ultimul la oră, ca să nu le mai dau prilej de râs. De unde! Fetele mai tare râdeau. Mi-am luat inima-n dinţi şi le-am întrebat: „De ce râdeţi, fetelor?” „De tine, a zis Ana, că ai pantofi de femeie în picioare. Unde mai pui că au şi barete cu care-s legate. Ale cui sunt?” – „Ale mamei!”
Am răspuns apăsat, ca să nu creadă că le-am furat. Oricum, fetele aşa au ţinut-o în râs, până am plecat de la şcoală. Eu primul am cam luat-o la fugă, să nu mă ajungă ceilalţi.
Când am ajuns acasă, am aruncat acei pantofi ai mamei de nu s-au mai văzut, iar eu am respirat uşurat.Mi-am încălţat din nou opincile şi, amărât, fără să gust o lingură de mâncare, am luat vitele şi am plecat cu ele la iarbă! Of!

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare şi donaţii astfel:Doamna ing. Melania Caragioiu din Laval (Canada): 200 de lei; Doamna Paraschiv Anica din Fulga de Sus (PH): 150 de lei; Doamna Haidamac Miroana din Malovăţ a achitat până acum pentru contribuţia de cult 125 de lei şi100 de lei pentru lucrările de la biserică.
Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Joi, în Săptămâna Luminată, am reuşit să organizăm o vizită la Căminul de bătrâni şi bolnavi de la Ilovăţ (MH). Au participat următorii enoriaşi: din Malovăţ: Borugă Norica, Cioabă Gheorghiţa, Cioabă Andreea, Ciurel Eugenia, Ciurel Valentin, Dima Cornelia, Manolea Nicolae, Minune Constanţa, Oproiu Elena, Surugiu Vergina, Paicu Domnica, Voican Ion; din Bârda: Anghel Nicolae, Coman Elena, Rolea Maria, Coman Elena, Rolea Maria, Ivaşcu Domnica, Ivaşcu Ioana, Ivaşcu Ion, Luca Ana, Luca D. Maria, Mema Ana, Mema Ion, Mema Păuna, Motreanu Elena, Popescu Valeria, pr. Stănciulescu Alexandru, Stănciulescu Petronela, Tănase Maria; din Tr. Severin: Michescu Petre.
Fiecare a dus ce-a putut, în special mâncare şi haine. Am dus şi din partea parohiei mai multe, aşa că şi pentru cei ce n-au mers s-a făcut un pic de faptă bună. A fost o experienţă excepţională pentru participanţi şi sperăm s-o putem repeta.
Dumnezeu să răsplătească fiecăruia jertfa ce-a făcut-o!

*

pr. Al Stanciulescu-Barda

În cursul lunii aprilie, la câteva dintre slujbele oficiate, cât şi la azilul de bătrâni, am donat pâine, astfel: 5 apr. (Malovăţ): 320 de pâini; 9 apr. (Malovăţ): 170 de pâini; 16 apr. (Ilovăţ): 100 de pâini; 19 apr. (Bârda): 60 de pâini; 26 apr. (Malovăţ): 220 de pâini. Aşadar, în luna aprilie s-au donat 870 de pâini.

*

Plăţi. În ultima vreme, am efectuat câteva plăţi mai mari, astfel: 124 de lei pentru Coca-Cola şi carnea tocată necesară pentru sarmalele duse la azilul de la Ilovăţ; 50 de lei var stins; 609 lei pâinea donată în aprilie; 330 de lei hardisc pentru calculator; 2.095 de lei vopsea şi celelalte materiale necesare pentru vopsitul acoperişurilor şi văruitul exterioarelor celor două biserici; 469 de lei cartuşe şi toner pentru imprimante; 2.000 de lei acont tipografiei pentru vol. VII din Scrisoare pastorală, aflată la tipar; 112 lei un covor pentru biserica de la Bârda; 116 lei internetul pe aprilie, mai, iunie şi iulie; 90 de lei bere şi suc pentru cei ce au făcut curăţenie generală la biserici; 1.150 de lei ajutoare de Paşti la diferite familii (plus taxele poştale); 449 lei o imprimantă; 61 de lei curent electric; 276 de lei hârtie de scris; 3.550 de lei protoieriei pentru lumânări; 168 de lei pentru colete; 550 de lei manopera pentru văruitul bisericii de la Bârda; 550 de lei manopera pentru vopsirea acoperişului bisericii de la Malovăţ; 258 de lei protoieriei pentru cărţi şi reviste; 71 de lei băncii pentru comisioane; 577 lei impozit, ca şi altele mai mici.

*

Lucrări la biserici. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să vopsim acoperişul, jgheaburile, burlanele şi tâmplăria bisericii de la Malovăţ. A ieşit o lucrare bună. Am folosit şi vopsea de foarte bună calitate.

Parohia Malovat

*

A devenit o adevărată tradiţie în parohia noastră, ca după Sâmbăta Luminată să facem curăţenie generală în biserici. Şi anul acesta am reuşit să facem acest lucru. Au contribuit cu munca lor următorii enoriaşi:
la Bârda: Ivaşcu Vasile, Luca Vasile, Luca Lala, Luca Ana, Luca Constantin, Luca Virginia, Şonea Floarea, Luca D. Maria, Luca Gh. Maria, Luca Mihai, Avram Polina, Stoichină Ecaterina, Sfetcu Maria, Gheran Paraschiva, Răulescu Eleonora, Tănase Maria, Pană Elisabeta, Coman Elena, Gheran Nicoliţa, Gârbovan Aurica, Rolea Maria şi Ivaşcu Domnica;
la Malovăţ: Oproiu Elisabeta, Popescu Gheorghiţa, Popescu Niculina, Oprişan Dana, Haidamac Miroana, Tărăbâc Elena, Pera Maria, Badea Violeta, Coman Elena, Geaucă Diana, Popescu Elena, Cotea Dorina şi Pera Dumitru.
Dumnezeu să le răsplătească tuturor efortul depus!

*

Publicaţii. Preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale, astfel: Iluzia apropierii, în „Omniscop”, Craiova, 2015, 24 apr., ediţie on-line (http://www.omniscop.ro).

*

Zâmbete. Din perlele dragilor elevi de pretutindeni, spicuim câteva:
Profesorul: „Domnule elev, religia a ajutat artele să se dezvolte, iar artele au ajutat religia să se exprime. După opinia dumneata, care dintre artele majore s-au dezvoltat în Biserica noastră?” Elevul: „Teatrul şi dansul!”
Profesorul: „Domnule elev, prin ce fapte rămâne Constantin Brâncoveanu în istoria Bisericii noastre?” Elevul: „Prin sculpturile sale, precum: Coloana Infinitului, Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului!
Dintr-o lucrare de control: „Poemul Luceafărul exprimă expresia absolvită pe care le atinge gândirea poetului”; „Este prima poezie de factură romantică a lui Eminescu în care iubita îl invită la iubire”; „Motivele poeziei ar fi iubirea”; „Prin excelenţă, Eminescu rămâne un poet romancier”; „Subiectu constă în fermitatea poetului în contrast cu natura” etc., etc.

*

Botezuri. Înmormântări. În ziua de 18 apr. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Lupşa Francesca-Cristina, fiica Domnului Lupşa Claudiu şi a Doamnei Lupşa Simona-Adelina din Malovăţ, pe 19 apr. pentru Orodan Demi-Nicole, fiica Doamnei Orodan Maria din Malovăţ, iar la 26 apr. pentru Munteanu Robert-Alexandru, fiul Domnului Munteanu Iancu-Sorin şi al Doamnei Munteanu Mirela din Malovăţ. Să le trăiască! În ziua de 30 apr. am oficiat slujba înmormântării pentru Gergely Sabina (89 ani) din Malovăţ. Dumnezeu s-o ierte!

*

Program. În cursul lunii iunie, avem următorul program de slujbe: 1 iun. (Malovăţ); 6 iun. (Bârda – Malovăţ); 7 iun. (Bârda); 13 iun. (Malovăţ-Bârda); 14 iun. (Malovăţ); 20 iun. (Bârda – Malovăţ); 21 iun. (Bârda), 24 iun. (Bârda – Malovăţ); 27 iun. (Malovăţ-Bârda); 28 iun. (Malovăţ); 29 iun. (slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăţ, la ora 12). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

Hristos a înviat!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: