Rolul familiei în formarea personalităţii

de prof. Mircea BOTIŞ, pr. Radu BOTIŞ

Familia, şcoala şi alte microgrupuri sociale (strada, cartierul, grupul de prieteni), constituie medii de viaţă cu ponderi diferite de influenţare asupra copilului. Comportamentul acestuia nu poate fi înţeles decât totalizând ansamblul acestor influenţe.

Privită ca nucleu social, familia este prima care influenţează dezvoltarea omului, punându-şi amprenta pe întreaga sa personalitate. Cea dintâi şcoală a omului a fost şi rămâne familia. Familia este considerată colectivitatea socială cea mai potrivită pentru formarea omului, deoarece îi oferă modelele rolurilor sociale pe care le are de îndeplinit în funcţie de sex, vârstă şi pregătire.

În prima copilărie, semnalăm ca fiind mai importantă relaţia dintre mediul familial şi dezvoltarea limbajului. Calitatea modelului lingvistic pe care îl oferă copilului membrii familiei, în special mama, influenţează dezvoltarea gândirii acestuia.

În perioada şcolarizării, randamentul la învăţătură va depinde în mare măsură de posibilitatea oferită copilului de a învăţa anumite lucruri din ambianţa familială şi din diferitele împrejurări de viaţă din afara acesteia, în care va fi pus în mod conştient de părinţi (petrecerea vacanţelor în medii naturale diferite, vizite la muzee, expoziţii, vizionarea unor spectacole, lecturi etc.).

Foarte importantă în formarea atitudinii faţă de muncă este puterea modelului pe care părintele îl oferă în această direcţie. Motivaţia învăţării depinde de atitudinea părintelui faţă de viitorul copilului, de pregătirea lui pentru profesiune, de orientarea lui justă în alegerea acesteia.

Actul educaţional, la nivelul familiei, trebuie să-şi asume răspunderea de a îmbina permanent sfera de viaţă socială cu procesul intenţionat pedagogic. Secretul eficienţei educaţiei familiale constă tocmai în modul în care părinţii realizează aceasta, adică dacă o fac conştient sau spontan. Actul educativ la nivelul familiei are marea calitate de a izvorî din contextul vieţii şi a se efectua în acţiunile de viaţă ale membrilor ei.

Socializarea copilului în familie, pregătirea lui pentru integrarea în viaţa socială se desfăşoară corelat cu procesul formării personalităţii. Condiţionarea socială a personalităţii este o teză care se impune cu rigoare axiomatică, de aceea nu insistăm asupra ei, chiar dacă nu subapreciem rolul echipamentului ereditar.

Formarea personalităţii este un proces care se continuă pe toată durata vieţii, dar bazele se pun înainte ca şcoala şi alte instituţii educative să intervină în mod intenţionat în această direcţie. La vârsta când copilul începe şcoala, el a învăţat deja din cadrul familiei, din interrelaţiile membrilor ei, cum să reacţioneze la unele cerinţe inevitabile ale vieţii în colectivitate, cum să controleze, să pună frână anumitor dorinţe. Aşadar, prima formă de socializare, cea mai simplă, se referă la totalitatea normelor de conduită pe care societatea le transmite noilor generaţii prin intermediul familiei.

În patrimoniul cultural al fiecărei civilizaţii s-au acumulat nenumărate norme de viaţă, nenumărate valori culturale, care se transmit de la o generaţie la alta prin intermediul familiei. Acumulările şi schimburile rapide care se produc în actuala societate nu mai pot fi transmise familiei fără ajutorul instituţiilor specializate, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, în urma solicitărilor multiple la care sunt supuşi părinţii, căminul rămâne foarte mult timp fără prezenţa lor. Cu toate acestea, până la vârsta de 6-7 ani, familia realizează destul de mult în domeniul educaţiei. Chiar şi după începerea şcolarizării, nu se renunţă la aportul ei, deoarece are o influenţă covârşitoare asupra formării copilului. Astăzi, mai mult ca oricând, familia este conştientă de posibilităţile imense ale şcolii de a oferi copilului o gamă largă de roluri sociale, o experienţă mult mai competentă de viaţă. Dezvăluirea lumii în faţa minţii şi ochilor copilului este mai ales atribuţia şcolii; dar să nu uităm că primele roluri sociale copilul le învaţă în familie.

Punerea bazelor personalităţii în cadrul familiei este determinată de necesitatea psihologică fundamentală a acestei vârste de a se ataşa afectiv de persoana adultă. Adultul iubit devine un model pe care copilul îl imită docil în toate manifestările lui. El va imita în acest fel toate rolurile sociale pe care le joacă adultul. Se ştie, însă, că aceste roluri sunt structurate diferit de la individ la individ. Personalitatea se creează diferit, pe baza a ceea ce moşteneşte şi a ceea ce experimentează din chiar primii ani de viaţă. Dar faptele de viaţă nu sunt comune tuturor membrilor societăţii. Trăsăturile caracteristice persoanelor dintr-o anumită comunitate socială, dintr-o anumită ţară îşi au originea în familie; aşa se explică diferenţele culturale ale personalităţii la nivelul naţiunilor.

În procesul de formare a personalităţii, şcoala continuă ceea ce a început familia, dar se poate să şi răstoarne ceea ce aceasta a pus la temelie, prin înlocuirea modelelor oferite de familie cu altele noi, uneori total opuse. Aceasta se întâmplă atunci când, din diferite motive, familia nu constituie un mediu educativ, când anumite carenţe în structura interrelaţiilor ei, dar, mai ales, metodele ei de educaţie, o transformă într-o comunitate generatoare de climat favorabil deviaţiilor comportamentale. Din fericire, sistemul educaţional democratic poate corecta multe lacune ale personalităţii, create de familie.

Pe măsură ce creşte, copilul simte nevoia să iasă din cercul restrâns al familiei, pentru a învăţa şi alte deprinderi sociale de care va avea nevoie ca adult, şi, mai ales, pentru a-şi satisface anumite nevoi psihologice care apar odată cu vârsta. Dintre acestea, cea mai importantă este cea de experimentare a rolurilor în raport cu sexul, în cadrul unor comunităţi de aceeaşi vârstă.

Din clipa în care copilul se ataşează unui grup din afara familiei, controlul conduitei lui devine o problemă. Grupurile de adolescenţi îşi creează în cadrul lor coduri de valori şi norme de conduită proprii, în majoritatea cazurilor diferite de cele ale familiilor din care provin, ceea ce duce la conflictul dintre familie şi adolescent. În societatea contemporană, acest conflict este agravat de faptul că, datorită transformărilor rapide prin care societatea trece, se creează o mare deosebire între codul moral al părinţilor, format la vârsta când aceştia au fost şi ei adolescenţi, şi cel al actualei generaţii. În plus, adolescentul are în societatea de astăzi foarte multe şi foarte variate posibilităţi de a-şi petrece timpul liber şi, mai ales, de a se informa. Cantitatea de informaţie acumulată poate fi, de asemenea, o cauză a discrepanţelor dintre generaţii.

Dar cea mai importantă problemă de educaţie care se pune în procesul formării personalităţii la această vârstă este cea a autorităţii. O personalitate bine orientată, normal educată, este capabilă să-i asculte pe cei cu autoritate, este capabilă să colaboreze uşor cu cei din colectivitatea socială din care fac parte, să-şi asume responsabilităţi şi să poată avea, la rândul său, autoritate. Toate aceste aspecte se învaţă în familie, care, pentru a le obţine, acţionează gradat, în funcţie de vârsta copilului (de exemplu, supunerea imediată pe care o pretindem unui copil de 5 ani nu o putem impune unuia de 14 ani). Dacă în perioada de cristalizare a personalităţii, nu există o unitate de vederi şi de măsuri între familie, şcoală şi celelalte micromedii educative; apar fisuri în sistemul educaţional, care pot duce tânărul pe drumul inadaptării sociale. Concordanţa şi continuitatea influenţelor socializatoare impun familiilor necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a specificului fiecărei perioade de vârstă şi a rolului educatorului în fiecare din aceste perioade.

În majoritatea cazurilor, părinţii nu ştiu când sfârşeşte şi când începe o nouă perioadă în creşterea şi dezvoltarea copilului, iar valorile, caracteristicile şi exigenţele fiecărei vârste sunt rigid înţelese, fapt care duce la conflict în cadrul familiei.

Climatul conflictual din familie împiedică procesul normal al formării personalităţii. În clipa în care tânărul revendică dreptul de a răspunde de propriul său viitor, familia nu trebuie să se opună. Prelungirea forţată a statutului şi rolului de copil împiedică integrarea socială normală a adolescentului.

Reamintind că prima şcoală în care începe formarea copilului (adultul de mai târziu) este şcoala familiei, tatăl şi mama sunt primii educatori pentru acesta. Iar dacă mediul este şi creştin, cu atât mai mult, formarea va îmbrăca noi valenţe din punct de vedere al caracterului, pentru că omul creştin poate reprezenta omul-etalon, atât pentru biserică, cât şi pentru societate, în ansamblul ei. Elevul creştin poate, prin exemplul propriu, să-şi ducă această misiune ca o parte componentă a caracterului propriu, dezvoltându-şi o personalitate complexă şi, din acest punct de vedere, pentru că Dumnezeu care este ideea de preţuire, respect, corectitudine, intervine într-un mod cât se poate de pozitiv în evoluţia oricui îl acceptă necondiţionat.

În lumea de azi, elevul creştin trebuie să ştie să fie selectiv, având în permanenţă ca ţel împlinirea binelui. Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Timotei: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale” (I Timotei 4, 12), ceea ce ar trebui să impună, înainte de toate, ,,propriul exemplu”. Sigur, dificultăţile sunt inerente, dar acelaşi cuvânt din cartea de căpătâi a omenirii, Biblia sau Sfânta Scriptură, aduce asigurarea neîndoielnică: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Frumuseţea caracterului creştin depinde clar de ceea ce semănăm în inima noastră; dacă semănăm respect şi tot ce înseamnă buna conduită pentru o cauză nobilă, supremă, sfântă, atunci caracterul nostru se va dezvolta cu siguranţă cu asemenea trăsături. Dimpotrivă, dacă semănăm negativism şi tot ce implică neconcordanţă cu principiile creştine, în multiplele sale forme, caracterul va cunoaşte o dezvoltare cu asemenea trăsături, umbrind chipul lui Hristos: ,,Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. […] Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească […]; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţă veşnică” (Galateni 6, 7-8).

Aplicând asemenea valori, având ca model demn de urmat modelul Mântuitorului şi totodată punerea la îndemâna elevilor, în cadrul şcolii, a unor cunoştinţe teologice, istorie a religiilor, ca şi funcţie informativă, dar şi de transpunere în fapte, ca funcţie formativă, convinşi fiind că o societate dăinuieşte în timp prin valoarea credinţei, devenim şi împlinitori ai Cuvintelor Lui: ,,Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).