’MNEALUI, CA FILĂ DINTR-UN JURNAL DE AMINTIRI (fragmente)

Corneliu Leu_semnatura

– un punct de vedere mai mult literar –

Fragmente din ultimul material primit de la scriitorul Corneliu Leu (n. r.)

de Corneliu LEU

Unul dintre tristele adevăruri ale vieţii politice a românilor în contemporaneitate este că, în ultima vreme, n-am mai avut deloc parte nici de alegeri entuziaste, nici măcar de posibiltatea de a merge la ele cu convingerea că vom putea găsi printre opţiuni ceea ce avem nevoie. Iar asta pentru că fiecare încheiere de mandat acordat de noi aşa, cu jumătate de gură şi cu inima îndoită, s-a caracterizat printr-o şi mai mare deziluzie.

Din păcate, deziluziile sunt previzibil asemănătoare şi pentru o primă etapă viitoare.

[…]

Asta îmi aminteşte de experienţele mele şi ale câtorva alţi confraţi din două generaţii apropiate, de la începuturile noastre gazetăreşti când, în fruntea ziarului care se numea „Cuget liber” a venit un fost căpitan de vas fluvial sau de convoaie de barje dunărene, adus de partid la noi, la mare, ca să nu-l taie subalternii pe care-i terorizase pe Dunăre.

Îl chema Cornel Vasilescu, avea o frizură creaţă neagră, zâmbet rău, dedesubtul pomeţilor oacheşi, rotunzi ca şi nasul ce trona între ei precum un nasture turtit. Nu era cârn şi, totuşi, nările nu-i respirau în jos ci se deschideau spre tine cu răutate dilatată, accentuând o expresie arogantă şi priviri nemulţumite, puse pe imputare sau harţă, precum ale celui obişnuit să dea dintr-un foc duşca mare pe gât, mult mai repede decât timpul în care cineva ar fi putut să-şi dea seama cu ce se îndeletniceşte. Îşi făcea veacul la restaurant la „Jubileu”, unde-i duceam mapele pe care nu le putea rezolva secretarul de redacţie şi, numai în orele de apariţie, când începeau a veni paginile din tipografie, se muta mai aproape, la bodega de la cooperativa „Furnica” de unde, vedea peste drum ferestrele redacţiei şi chiar prin ele, demonstrând astfel că ştie el cum se supraveghează echipajul chiar şi de la distanţa punţii de comandă.

Chiar pretindea ca ferestrele de la stradă ale redacţiei să fie luminate, ca să vadă el, de dincolo, de peste drum ce se petrece înăuntru; după cum, la anumite ore, nu întotdeauna aceleaşi, urca el parcurgând coridoarele şi deschizând uşile spre a ne controla din cadrul lor, cu privirile acelea neîncrezătoare. Dimitrie Stelaru, mai în vârstă şi mai hârşit decât noi, ne taxase la contribuţie în aşa fel încât să-i rămână şi lui de-un rachiu de pară şi achiziţionase de la telali un parpalac jegos, pentru agăţarea căruia bătuse în cel mai vizibil loc din perete, ceva mai jos de portretul lui Stalin, un cui. Iar când uşa se deschidea descoperind privirea lui Vasilescu, acuzatoare sub fruntea îngustă încununată cu păr creţ şi pieptul lui bombat, ca şi cum ar fi ameninţat că ne-a prins asupra vreunui fapt nepermis, parpalacul îşi făcea datoria fluturîndu-şi mânecile iar zbirul închidea uşa mormăind nemulţumit „Ăştia sunt pe-aici”… Metoda era bună, iar secretarul de redacţie a mutat şi el, chiar în dreptul ferestrei, panoul cu cârlige ascuţite în care se-nfigeau hârtiile cu articolele noastre care se duceau la tehnoredactare sau „periile” venite din tipografie pe hârtie udă, ca să facem corecturile cu creion chimic. Panoul acela era, de fapt, placa turnantă a redacţiei pentru că în cârligele lui veneam să ne-agăţăm operele când le terminam de scris şi ni le semna de aprobare şeful de secţie, din cârligele astea le lua curierul numit „trepăduş de redacţie” care i le sorta secretarului tehnic, acela calcula mărimea literei şi formatul coloanei trimiţând în tipografie, de unde veneau înapoi sub formă de şpalte care se agăţau pe partea cealaltă, ca să venim noi să le luăm, să ne facem corectura şi să le punem înapoi, în alt rând de cârlige de unde se întorceau la tipografie. Era locul unde, chiar dacă nu se afla nimeni la birourile din încăpere, avea loc astfel mişcare continuă. Iar, în modul acesta, mai puteau chiuli şi cei de la secretariatul de redacţie, comandantul cu autoritate poliţistă văzând mişcare când întorcea capul de la masa lui de bodegă.

Pentru că patronul nostru era din fire convins că numai el poate să trişeze, iar vigilenţa lui perfidă, cu toate metodele de infiltrări şi turnătorie, trebuia să ştie tot despre cei din subordine care l-ar fi putut trişa. Adus de import din cealaltă parte a regiunii de partid, cum era obiceiul pentru a disloca oamenii şi a face să nu mai funcţioneze vechile rădăcini, avea poliţismul în sânge ca toţi acei şefi obişnuiţi să dea ordine bătând cu cravaşa în propriul carâmb sau cum erau învăţaţi să se comporte, prin cursuri de neîncredere în semeni, liderii bolşevici. Iar după ce, din partea celor de la Dunăre pe care-i terorizase cu dictatura şi suspiciunile lui, i-a venit o turnătorie abil redactată despre modul cum conlucrase cu nemţii şi „organele regionale” l-au dat jos, chiar la poliţia portului a ajuns, organizând controale şi provocând turnătorii pentru a-i prinde pe salahorii care ciupeau ceva din vamă, sau rujarii care îşi legau şireturile peste marginea de jos a pantalonilor, umplând cracii cu cereale din ce-ncărcau sau descărcau, de-şi mişcau picioarele ca pe nişte saci împinşi câte unul înainte.

Şeful nostrum narinar înrăit, despre care vorbeam avea oarece sinceritate de pahar faţă de un singur om, şi nu pentru că ar fi avut încredere, că nu era în stare de aşa ceva. Acela era Nea Mircea Mărcoi, poet nonconformist de cultură fină, abrutizat în milităria tranşeelor, războiului, prizonieratului şi trecerii forţate în rezervă. Îşi câştiga pâinea ca publicist cu pană rapidă, pe care Vasilescu nu-l putea trece pe la cadre ca să-l angajeze, dar îl ţinea colaborator frecventând cu el cam aceleaşi bodegi şi, uneori, acceptându-l la masa sa unde îi dicta vreo trei fraze banale înscrise-n carnetul cu care se ducea să ia instrucţiuni de la partid, din propoziţiile neterminate ale cărora Nea Mircea făcea articolul de fond prin care redactorul-şef, semnându-l apăsat, dădea linia de atac a ziarului. Nea Mircea scria şi bine şi repede iar, uneori, n-avea nici măcar cele două-trei fraze de la Vasilescu, el venind de acasă cu câteva articole gata scrise în timp ce-şi contracara insomniile şi primind de la şef, drept răsplată, coniacul de dimineaţă – duşca ce reglează ritmul de viaţă făcându-i pe cei treziţi mahmuri să se simtă mai în voia lor la început de zi nouă. Dar asta nu-nsemna că bossul era chiar generos: onorariul pentru articolul ales a fi de fond îl încasa el, lui Nea Mircea rămânându-i numai celelalte, plus micul bacşiş în băutură, plus certitudinea că, astfel, el, colonel scos în rezervă ca posibil reacţionar care scrisese versuri despre eroismul românilor la Cotu Donului şi Stalingrad, era acceptat colaborator la ziarul oficial al regiunii. Doar doi se bucurau de regimul acesta – de scribi secreţi ai articolelor marelui redactor-şef; unul însă mult mai cu precauţie la ale sale şi numai cu pseudonim, pentru că numele lui adevărat era Agarici. Celebrul Agarici, pilot de vânătoare pornit „ca să vâneze bolşevici”. În vreme ce Nea Mircea, avea scriitura mai rapidă şi mai inspirată, dar nu beneficiase de o atât de mare faimă sub comanda antonesciană, fiind cunoscut numai în cercurile poetice unde luase un mare premiu: Premiul de poezie al anului 1943 pentru volumul „Cu Ion vânător de munte”, care fusese pus sub interdicţie, printre cele de ars în piaţa publică. Al treilea din generaţia lor, l-am pomenit mai înainte, era Dimitrie Stelaru, care fugise din Bucureşti de frica cenzurii, de unde furase o stampilă punând-o pe spaltul unei poezii ce-i fusese respinsă din apariţia unui grupaj.

De la Nea Mircea am aflat şi de ce şi cât de mândru era Vasilescu de pregătirea sa pentru a conduce diverse echipaje, considerându-se căpitan de vapor prin vocaţia de a şti să nu ierte oamenii pe care-i conduce, fapt pentru care partidul îi dădea acum tot funcţii de conducere. Pentru că un echipaj este echipaj oriunde se depune o muncă pe care cineva o conduce şi alţii o execută, indiferent că e vorba de marinari, de hamali de port sau de scribi din ăştia de la fiţuici de propagandă, adevărata calificare nefiind a lor, ci a comandantului care ştie să domine şi să pedepsească, să le-arate că vede tot, aude tot, află tot, observă tot, îţi stoarce sufletul tot ca să ştii că el te mânuieşte şi sub ordinele lui te afli… Păi ce, altfel cum ar fi putut el dirija echipaje formate de adunătură din ce găseşti mână liberă de lucru prin porturi, completată cu concesii faţă de caractere şi năravuri urâte atunci când nu găseşti om indicat pentru meseriile fixe pe care le presupune nava, sau când n-ai cum să-l plăteşti prea bine, sau vrei să-ţi rămână şi ţie ceva din ce tocmeşti cu armatorii ca salarii şi hrană pentru echipaj. Trebuie să fii şi calculat şi şmecher şi neiertător ca să domini nişte oameni ce nu se cunosc prea bine nici ei între ei, sau se cunosc numai din crâşmele lumpene ale porturilor pe unde perindă până îşi găsesc vreun angajament. Ca să eviţi vreo nemulţumire a lor manipulată către alţii, să pedepseşti prompt nesupunerea, să nu-i laşi să te şantajeze când ai nevoie de priceperea lor şi pe vas să fie linişte, disciplină, comandă unică. E o viaţă dură care te obligă pe unii să-i debarci în primul port alungându-i, pe alţii să-i momeşti să le ia locul dar să nu mai crâcnească şi, mai ales, tu să tronezi pe puntea de comandă, nimeni să n-ajungă să te invidieze sau să te urască pentru modul cum o duci, ci făcându-i să înţeleagă că superioritatea e dreptul tău din toate punctele de vedere, chiar şi ţinând pe puntea de comandă vreo muiere, după care tânjesc toţi, dar nu-ndrăzneşte niciunul. Să nu-ndrăznească nimeni în faţa ta; ăsta-i secretul ca să te impui faţă de asemenea oameni de adunătură şi, pentru asta trebuie să uzezi de toate mijloacele poliţiste: supraveghere, tras cu urechea, cultivat turnători şi pus intermediari duri care să-ţi fie slugi credincioase. Aşa că, pentru el, redacţia noastră care avea nişte condeieri modeşti sau chiar veleitari, era floare la ureche; iar condusul de la cârciumă, pe lângă faptul că nu se mai ştia de cine erau scrise articolele trimise de acolo, unde-şi aducea colaboratori ce nu erau salariaţii ziarului, era şi un fel de distanţare care-i păstra rangul.

Asta era prima parte din motivarea pe care Nea Mircea i-o reproducea sau i-o rezuma. Fără să spună neapărat că şi-o însuşeşte, dar făcând, în discuţiile noastre de cafenea cu care ne continuam cenaclul, anumite considerente care o îndreptăţeau. De unele, eram şi noi convinşi, ca tineri aspiranţi în ale literaturii, care învăţam să facem observaţii psihologice şi să studiem psihologii, să constatăm realităţi sociale şi să ajungem la considerente de psihologie socială, aşa cum se învăţa pe vremea aceea temeinic, chiar la lecţiile de literatură în care romanele pe care le analizam presupuneau o structură artistică bazată pe rigori echivalente contrapunctului, sau legilor perspectivei; specia roman nu era încă o nebunie în care poţi divaga cum vrei, ci se împărţea, academic, în categorii precum romanul psihologic, social, istoric, romantic-adolescentin, rural-urban etc. Mai mult decât atât: profesorii noştri de literatură bine formaţi exemplificau temeinicia unei atari structurări literare prin câte un arhetip chiar în generaţia activă de scriitori precum Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Ion Agârbiceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction etc. cu corespondeţele lor în străinătate la Dickens şi Bernard Shaw, Tolstoi şi Dostoievski, Mark Twain şi Hemingway, Zola, Flaubert şi Proust, Thomas Mann şi Feuchtvanger, D’Annunzio şi Papini, Ibsen şi Knut Hamsun, Sienkiewicz, Unamuno, Kafka… Aceşti profesori de care am avut noroc, îi predau ca atare pe aceşti autori complecşi, făcând distincţia între literatura lor şi alte romane care erau strict de acţiune, fie că era poliţistă sau amoroasă dar, oricum, catalogate deasupra duzinelor de literatură comercială precum „dox”-urile, romanele de cinci lei, romanele de cincisprezece lei, ce se scriau în serie de către autori care aveau bunul-simţ să se ascundă sub pseudonime (uneori nume străine sau glumeţ improvizate precum: EDGAR VĂLAS CUBINE) şi se tipăreau pe hârtia cea mai proastă, capsată în grabă cu coperte de carton inferior, fuşerite tipografic, aşa cum fuseseră şi literar. Se vindea şi această maculatură, dar prezenţa ei era jenantă mai sus de frizerii, lustragerii şi alte stabilimente asemănătoare, până când, nu numai că asemenea cărţi au învins, favorizate fiind de comerţul literar în nişte mari limbi de circulaţie şi în condiţii grafice tot mai pompoase, ci am ajuns, chiar şi în importante ţări de tradiţie culturală, să fim fericiţi astăzi dacă vedem pe cineva că mai citeşte, chiar şi aşa ceva.

În cadrul unor asemenea consideraţii, sigur că-l puteam încadra pe şeful nostru la categoria micilor duri dictatoriali hrănindu-se cu plăcerea dominării şi pedepsirii altora; zbiri perfizi făcuţi de şi pentru un mediu lumpen şi cosmopolit de relaţii superficiale, şmecheroase cel mult, dar nu de mare confidenţă ca-n categoriile stabile de la ţară, din localităţile mici, chiar din mahalalele lucrătorilor sedentari, unde liderii se selecţionează după calităţi umane şi nu de sfidare a lor. Un mediu de neglijare a semenului şi de urmărire egoistă a unor interese, provenite din regimul dur în care obişnuiau să trăiască; şi cu răbufniri de cealaltă parte – a veseliei şi spiritului acid, când dădeau de-un liman cu petrecere. Un mediu cu oarecari pretenţii, deoarece se învârteau bani mai mulţi şi posibilităţi de ciubucuri mai mari decât în alte medii, deci şi posibilităţi de înşelăciune mai mari; o viaţă nesinceră şi cu lovituri sub centură şi cu simpatice explozii exibiţioniste în localurile publice unde se petrecea, ceea ce făcea din ei o lume mai alertă ca inteligenţă, cu promptitudine de replică, cinism glumeţ sau umor cinic, glazură de indivizi umblaţi prin lume şi spoiala unei anume parveniri, dar şi cu mai multă răceală sufletească, fără sentimente temeinice, obligaţii morale sau încredere reciprocă, favorizând parvenirea unor caractere dubioase; aşa, ca între oameni care se vedeau rar, sau întâmplător, mai mult în funcţie de împrejurări decât de legături sociale. Un mod glumeţ exterior care le dădea farmec şi un fel de goliciune sufletească a răcelii nesentimentale care, într-o anumită lume mai cinică a condus la acel „how do you do?” – întrebare la care, dacă faci prostia să răspunzi într-adevăr ce faci, constaţi că eşti ridicol pentru că pe nimeni nu interesează lucrul acesta.

Dar întrebarea care se punea privea cariera lui în marina fluvială şi nu în cea maritimă, fiindcă nu ne era limpede dacă se putea vorbi de prea multe asemănări; de aceeaşi îndepărtare de ţărmuri care impune echipajului legile mării, de existenţa comună în izolarea pe care o constituie un vapor transoceanic, de exemplu. Aceste trăsături care justificau înăsprirea sufletului sub vântul oceanelor, veneau din povestea clasică a modului cum se formau şi cum se completau echipajele pe vremuri, căpitanul păstrând la bord doar câţiva oameni de bază şi angajând restul doar când avea comanda fermă şi scopul călătoriei pentru care primea misiunea sau contractul respectiv. Atunci, da: el îţi era şi stăpân şi judecător şi temnicer; îţi putea decide soarta pentru că acceptaseşi să mergi cu el în valuri îndepărtate de legile lumii unde oamenii îşi au organizarea lor socială. Oare e acelaşi lucru când pe malurile fluviilor sau râurilor se văd oamenii şi aşezările? – ne întrebam cu toţii; iar Nea Mircea accepta odată cu noi că era vorba la omul acela şi de vreo boală personală de şefie, un carierism periculos prin suficienţa cu care nu te întrebi cât de morale îţi sunt metodele şi procedeele.

Pentru că istoria atotputerniciei căpitanului care, pe vasul său – şi nu oricând, ci atunci când nu stă în acostare – înlocuieşte toate rangurile şi atribuţiile autorităţii materiale şi morale, ca un mic despot pe puntea lui, nu numai cu echipajul, ci chiar asupra pasagerilor unui pachebot faţă de care se substituie în tot ce înseamnă autoritate administrativă până la debarcarea în portul de destinaţie, există. Iar asupra marinarilor are chiar dreptul de a proceda manu-militari.

Am văzut zeci de filme, mai ales cele de epocă, inspirate din poveştile marinăriei, în care căpitanul căsătoreşte, trimite la carceră, decide raţiile, pune sub urmărire, impune ţinuta, rosteşte rugăciunea de înmormântare şi are încă multe alte asemenea atribuţii pe care le exercită numai personal, în vreme ce problemele cârmei şi sextantului, ale căilor şi direcţiilor, care par a-i fi cele mai importante profesional, le poate împărţi cu cârmaciul sau ofiţerul cu navigaţia. Dar asta se întâmplă datorită faptului că, pe termen limitat şi fără vreo ingerinţă democratică în autocraţia sa, el comandă o comunitate instabilă, formată ad-hoc şi aleatoriu, în care nu mai e timp să te ocupi de alte reguli sociale de convieţuire decât cele care ţin de comanda unică. Iar această comandă unică determină mentalitatea pernicioasă a oamenilor care o au sau tânjesc după ea. Apoi, atunci când e vorba de echipaj am văzut, mai ales în filmele de aventuri, precipitarea cu care se formează echipa, problema fiind a acoperirii posturilor cheie care presupun meserii sau îndeletniciri diferite, dar şi a salahoriei de punte sau de cală unde, tocmai pentru că angajezi la grămadă, te poţi trezi, într-adevăr, cu orice necunoscut care, pe parcurs, îţi face probleme. Văzând diverse scene unde, în atmosfera şi aşa aventurieră a porturilor şi speluncilor lor în care mişună personaje cu tot felul de probleme, căpitanul îşi găseşte la o masă un cunoscut, cu care a mai lucrat, dar nu cine ştie ce şi, făcându-şi-l secund încep să strige după alte meserii de care au nevoie: nostrom, cârmaci, bucătar, cambuzier, maşinişti şi oameni de punte etc etc, văzând cum, în două ore, echipajul format începe aprovizionarea, portuarii care au lucrat până atunci la încărcare îşi termină treaba, vezi şi mai bine că relaţiile care se stabilesc sunt de la vătaf la zilier, iar ceea ce decurge de aici se va repeta pe parcursul călătoriei dacă nu cumva, unul care-i prea de belea e debarcat în primul port, iar altul care nu suportă corvoada impusă, aşteaptă el primul port spre a scăpa. Dacă aceste aventuri au, ca majoritatea, şi condimentări cu piraterie, dacă mărfurile transportate sau destinaţiile lor sunt apăsate de un anume secret, dacă direcţiile de navigare pun şi ele semne de întrebare, atunci clar lucru că te poţi aştepta să-ţi fie şi infiltraţi anumiţi oameni care, în anumite situaţii periclitează misiunea. Şi, atunci, clar că mâna forte a căpitanului trebuie să uzeze de toate mijloacele poliţiste mai secrete sau mai puţin secrete de supraveghere, ne având încredere nici în umbra sa. În atari condiţii ale relaţiei umane, bine înţeles că se crează o anumită psihologie a nesincerităţii, suspiciunii, secretizărilor făcând parte chiar şi dintre cele mai fireşti relaţii, formând o anume categorie umană ceva mai depărtată legilor morale desfăşurate pe uscat, solidaritatea fizică, în faţa furtunii sau a luptei ne presupunând şi cealaltă solidaritate, cu sentimente de frăţietate şi interes comun de mare perspectivă în înfrumuseţarea omenirii şi sfinţirea locului pe carte trăieşti. Totul este episodic în relaţia umană, mărginindu-se la o deservire reciprocă pe timp limitat, fără nevoia de consolidare a unor relaţii interumane, cel mult pe o schemă de joc pe care trebuie să o respecţi doar atâta vreme cât stai la masa de joc şi ai de-a face mai degrabă cu adversari decât cu parteneri. Pe care, poate, nici nu vei mai avea ocazia să-i întîlneşti. Totul este, deci, sub semnul rece, mai puţin uman şi mai mult convenţional al unor episoade scurte de viaţă fără altă perspectivă în semnificaţia socială ddecât nesinceritatea, precauţia, pânda reciprocă, nepăsarea faţă de moralitatea relaţiilor, dorinţa de a smulge cât mai mult de la cel care nu te va mai vedea vreodată…

Îmi amintesc modul cum, nu neapărat pentru a comenta sau a bârfi, ci chiar cu plăcere cenaclistă de analiză literară noi puneam în cântar asemenea aspecte şi trăgeam concluzii ca şi despre personajele din romanele lui Balzac pe care profesorii cei buni ni le aşezau pe masa de disecţie. Şi făceam asta cu atâta pedanterie provenită din veleitatea de a ne forma ca analişti capabili de a interpreta personajul încât, Nea Mircea, poet sentimental şi visător când nu scria editorialele despre drepturile şi succesele clasei muncitoare, se plictisea punându-ne la punct:

– Da mai daţi-l, mă, în mă-sa; e şi ăsta un mic parvenit căruia îi place puterea!…

[…]

Societatea de atunci, de la începuturile mele gazetăreşti, chiar dacă toată spuza se trăgea pe turta comuniştilor, l-a trimis pe marinarul nărăvit în suspiciune şi poliţism, de la prezenţa în presă la derbedeii şi contrabandiştii cu care avea de-a face poliţia portului.

[…]

________________________________________________________
Alte texte de şi despre Corneliu Leu, apărute în publicaţia noastră:
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2014/12/28/oare-vom-avea-inconstienta-sa-consolidam-o-cultura-a-infractionalitatii-3/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2014/12/31/o-cultura-a-infractonalitatii-3-resturile-de-demnitate-ale-clasei-politice/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/01/20/dramoleta-nationala-cu-francul-elvetian/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/01/stimata-doamna-m-ati-dezamagit/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/01/proiectul-cultural-artistic-cineliteratura/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/01/a-fi-mandru-ca-esti-roman-sau-a-fi-taxat-pentru-ca-esti-roman/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/07/negociatorii-culturii-infractionale-intr-un-epilog-cu-triste-invataminte/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/24/bugetul-personal-al-scriitorului-si-foamea-pe-care-vor-alesii-sa-i-o-timbreze/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/04/13/a-aparut-un-nou-numar-din-revista-electronica-portleu/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/06/lansare-de-carte-corneliu-leu-si-florentin-popescu/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/02/20/corneliu-leu-si-a-lansat-volumul-anexe-nedorite-ce-cuprinde-extrase-din-dosarele-securitatii/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/04/25/a-aparut-michael-m-dediu-corneliu-leu-writer-on-the-same-wavelength-as-mark-twain/
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/03/01/volumul-anexe-nedorite-de-corneliu-leu-aparitie-in-vitrina-editurii-on-line-portalul-carte-si-arte/

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: