„Pietrele mele de drum erau măsurate numai de ceruri şi stele” (Gheorghe Chivu – încercare biografică – partea a patra)

_pictura de Gheorghe Chivu

de Angela-Monica JUCAN

În urma Războiului pentru Reîntregirea Neamului, statisticile indicau, în România, un număr de 350.000 de orfani de război, dintre care doar 20.000 au putut fi luaţi în ocrotirea statului[1].

Gheorghe Chivu a fost unul din cei 20.000. Ajuns în grija Casei Invalizilor, Orfanilor şi Văduvelor de Război (I. O. V. R.), el şi-a petrecut copilăria mai mult prin internate, excepţie făcând vacanţele. Regimul de viaţă a fost auster, ca în asemenea aşezăminte, dar copilul era obişnuit de-acasă cu lipsurile, poate mai puţin cu disciplina. Şansa de a învăţa carte a compensat, întrucâtva, pierderea tatălui. Amară şansă. Dar viitorul a fost demn.

„Sunt fiul tuturor celor care luptând pentru cei mulţi n-au ajuns  să  mă mai aibă.
Sunt fiul tuturor celor cu barba în iarbă.
Ca bărbănocul am răsărit printre cadavre de sângerări de ferige”

„Imperiala mare

Sub protecţia amintitei instituţii, Gheorghe Chivu urmează şcoala primară, apoi gimnaziul şi începe cursurile Seminarului Teologic din Constanţa. Copilul s-a ataşat mult de acest oraş. Marea, portul, pescăruşii îi vor rămâne pentru totdeauna în inimă. Reproducem câteva rânduri din fragmentul autobiografic redactat la persoana a treia, aflat în păstrarea profesorului Dragomir Ignat: „Dar peisajul dobrogean şi marea se pare că i-au fost dascălii cei mai demn de urmat. A cunoscut aici diferitele neamuri dintr-un port cosmopolit, atât pe localnicii români, greci, armeni, turci, tătari, cu tot ceea ce caracteriza pe vremea aceea Dobrogea: panaire (iarmaroace) cu negustori ambulanţi de bragă, susan, halviţă, halva, pepeni, cereale etc., unde se aciuau totdeauna tiribombe, cu scrâncioabe, ringhişpiluri, jocuri de noroc, cu pungaşi de buzunare şi [tineri?[2]] pe lângă care treceau cadâne, flori de trotuar ale pierzaniei[3].

Te-aplaude, să mi te cânte / Furtunile de pescăruşi[4]

La Constanţa a văzut Gheorghe Chivu şi pescăruşii, duşi, mai târziu, din suflet şi memorie, în poezii. Îi vor fi plăcut zborul lor iute, viaţa de cârd – sociabilitatea, spiritul de camaraderie, solidaritatea –, apropierea de oameni, încrederea în ei (cuiburi prin poduri, însoţitori ai pescarilor pe bordura bărcilor sau ai marinarilor pe puntea vapoarelor[5], cuiburi prin poduri de case), lupta pentru hrană sau preferinţa culinară comună (conform mărturiei orale a nepotului gazdei sale din Sighet – ing. arh. dr. Gelu Zaharia –, lui Gheorghe Chivu, altfel, nepretenţios la mâncare şi nemofturos, îi plăcea cel mai mult peştele, ca şi ihtiofagei păsări care de la peşte îşi trage şi numele).

Am început cu mâzgăleala iar din clasa a II-a primară am încercat nişte versuri despre război[6]

La Constanţa a luat prima dată Gheorghe Chivu penelul în mână şi primul model i-a fost marea. Aici a făcut şi primele încercări literare, inspirat tot de mare. Am început să scriu la Constanţa de la vârsta de 8 ani, cu marea înaintea caietelor mele; dar marea nu s-a îndurat să treacă atât de albastră şi adâncă în paginile mele şi încă o aştept[7]

Despre anii de şcoală, nu ştim prea multe. Informaţiile din diferite surse nu coincid şi n-am avut posibilitatea să le verificăm. Gheorghe Chivu a spus în repetate rânduri că a fost întreţinut la şcoală de Casa Invalizilor, Văduvelor şi Orfanilor de Război şi că a urmat şcoala primară şi şcoala secundară la Constanţa. Nu e precizat nicăieri anul în care a fost dat la şcoală, dar putem desprinde nişte indicii din diverse afirmaţii ale lui. Întrebat într-un interviu[8] care muză consideră că l-a inspirat mai întâi, răspunde: Am început cu mâzgăleala, iar în clasa a II-a primară am încercat nişte versuri despre război. Într-un interviu anterior[9], rugat să relateze despre primele preocupări literare, Gheorghe Chivu indicase ceva mai exact momentul, vorbind despre aceeaşi clasă a doua: […] Deci, să-mi aduc mai bine aminte, cam din clasa a II-a primară. / Am început să scriu la Constanţa de la vârsta de 8 ani […]. Dacă în clasa a doua avea opt ani, înseamnă că n-a fost dat cu întârziere la şcoală. Luând „de bună” declaraţia că l-a avut profesor, la Constanţa, pe Anton Holban şi considerând că a început şcoala în 1919, putem conchide că, în 1925[10] Chivu intra în clasa a şasea. Mai ştim că Gheorghe Chivu a urmat, mai târziu, cursurile Seminarului Teologic Ortodox, pe care le-a început tot la Constanţa, le-a continuat la Dorohoi şi le-a terminat la Galaţi. N-am aflat dacă Seminarul a fost opţiunea lui Chivu sau i-a fost impus de cineva. Explicaţia motivului acestor mutări (scrisă la persoana a treia) din filele autobiografiei păstrate de prof. Dragomir Ignat este în mod sigur „contrafăcută”: Spre a putea citi mai multă literatură, caută să scape de regulamentul sever al şcolii şi trece la alte şcoli unde credea că ar putea să promoveze cu mai puţin efort la ştiinţele exacte. Tocmai la ştiinţele exacte! De când lumea, şcolile teologice au avut profil umanist, disciplinele realiste făcându-se mai mult de formă… Adevărul este că, la sfârşitul anului şcolar 1930-1931, Seminarul din Constanţa s-a desfiinţat şi elevii au fost repartizaţi la alte şcoli. Aşa a ajuns Gheorghe Chivu la Dorohoi.

„Cărarea-mi fuge pururi înainte / Şi-n urma mea rămâne drum bătut”

În 1930, şi Seminarul „Pimen Mitropolitul” din Dorohoi[11] fusese ameninţat cu desfiinţarea şi, pentru a se salva, tocmai intra într-o perioadă de funcţionare extrabugetară. În aceste condiţii primea, totuşi, în 1931, 33 de elevi de clasa a VIII-a de la Seminarul din Constanţa, printre care în mod cert a fost şi Gheorghe Chivu. În acel an, clasa a VIII-a a Seminarului din Dorohoi a avut, cu cei veniţi de la Constanţa, 63 de elevi (poate împărţiţi în două clase). Aici se făcea serios carte, iar educaţia urma principiile unei morale sănătoase şi ale cultivării respectului faţă de valorile noastre culturale.

Seminarul dorohoian a primit numele „Pimen Mitropolitul” ca omagiu pentru cel care dăduse binecuvântarea înfiinţării acestei şcoli teologice – Mitropolitul Pimen Georgescu. În scurt timp, aşezământul a dobândit renumele de „Şcoala de la răscruci”, deoarece şcolariza orfani de război, copii ai invalizilor de război, copii din Basarabia şi din Bucovina. Părintele director era foarte atent la nevoile elevilor şi, dacă părinţii nu puteau plăti taxele, dar copiii învăţau bine, le ştergea datoria. Credem, de aceea, că Gheorghe Chivu va fi fost printre elevii buni. El spune, de altfel, că la Dorohoi a citit cărţile dintr-o bogată bibliotecă particulară (nu am reuşit să descifrăm în manuscris numele proprietarului).

Şcoala funcţiona într-o clădire nouă, impunătoare, cu trei niveluri şi, separat, dependinţe. Clădirile erau amplasate în mijlocul a 5 hectare de pământ plantat cu arbori fructiferi. Şcoala era bine dotată – avea laboratoare şi o bogată bibliotecă; în curte erau o sufragerie, bucătăria, alte anexe gospodăreşti, un turn de pază, o troiţă. Seminarul avea turbină electrică proprie, ceea ce pentru acei ani nu e puţin lucru, şi un automobil Chevrolet pentru transportul profesorilor. În proprietatea Seminarului, mai erau 25 hectare de teren agricol şi un lot de pământ la Techirghiol. Seminarul se autogospodărea, elevii participau la muncile agricole, cultivau legume, îngrijeau livada, iar produsele recoltate erau folosite la cantină.

Elevii mai buni din clasele superioare primeau unele funcţii retribuite. Alţii erau numiţi şefi cu diverse atribuţii: şefi de meditaţii, de dormitoare, la infirmerie, responsabili cu muncile administrative – în curte, la bucătărie etc.

Director era preotul Dumitru Furtună[12], la iniţiativa căruia s-a înfiinţat, în 1923, seminarul (găzduit în mai multe clădiri, înainte de a i se fi construit localul propriu). Directorul era recunoscut nu numai ca preot şi profesor de vocaţie, ci şi ca folclorist şi etnograf, iar în munca de culegător de folclor îi antrena şi pe elevi. Nu ştim dacă şi Chivu a contribuit la adunarea materialului folcloric. Elevii aveau vacanţă de Crăciun şi de Paşti şi se întorceau la şcoală cu creaţii populare culese din zona lor. Directorul punea mare accent pe lărgirea orizontului elevilor şi pe dezvoltarea talentelor lor artistice. Se montau spectacole, se organizau şezători, se făceau excursii; cu reprezentaţiile teatrale, se mergea „în turneu” prin satele din apropierea Dorohoiului şi peste Prut şi era un permanent schimb cultural între elevii de pe malurile Prutului, fiindcă şi ceilalţi veneau în vizită. Putem pune concluzia că atmosfera în Seminar nu era foarte rigidă. Totuşi, Chivu nu a rămas cu cele mai plăcute impresii despre Dorohoi. Se pare că nu a reuşit să se impună aşa cum şi-ar fi dorit şi a păstrat mai degrabă un sentiment de frustrare. Din afirmaţiile lui ştim că la Dorohoi s-a petrecut debutul în presă, în revista şcolară „Crizanteme” (despre care n-am găsit undeva vreo altă menţiune), cu o poezie pe care însă „conducerea” a publicat-o sub numele altui elev! Poate nu i-a plăcut, după plina de viaţă Constanţa, liniştitul târg moldovenesc, care însă era centru de judeţ şi nu era deloc mic – conform recensământului din 1930, avea 211.354 de locuitori, între care predominau, masiv, românii (92,1%), după care urmau, mult inferiori ca număr, evreii (7%), iar alte naţionalităţi atingeau procentul infim de abia 0,9%. În proporţie chiar ceva mai mare decât populaţia românească era reprezentată religia ortodoxă (92,4%); în schimb, la cea mozaică procentul era egal cu cel al locuitorilor evrei. Sunt cifre care sugerează o viaţă aşezată, care-i va fi părut artistului în devenire ştearsă, interesantă mai mult în punctele negustoreşti. Poate că era, prea mult, „locul unde nu s-a întâmplat nimic”.

În anii în care Gheorghe Chivu a urmat cursurile teologice la Dorohoi, corpul profesoral seminarist de aici ajunsese să fie unul de elită, prin efortul părintelui Furtună de a atrage cadre didactice valoroase, atât pentru disciplinele teologice, cât şi pentru cele laice. Însuşi directorul era un preot şi un profesor cu har deosebit. Preda Istoria Bisericii, dar dădea şi sfaturi legate de întreaga viitoare activitate pastorală a elevilor.

Seminarul din Dorohoi a dat câteva promoţii de preoţi care s-au remarcat în activiatea lor pastorală. Preotul ieromonah Ilarion Argatu[13] (născut la 2 august 1913) trebuie să fi fost coleg al lui Chivu, poate în altă clasă, fiind cu jumătate de an mai mic.

Nu putem înţelege insistenţa lui Chivu în a face să se creadă că ar fi învăţat trei ani la Dorohoi şi doar unul, ultimul, la Galaţi: […] urmează la Dorohoi trei ani, reuşindu-i aici promovarea aşa cum se şi aştepta. […] Ultimul an îl petrece la Galaţi […] – spune el. Adevărul e altul. Prin voia unui oarecare inspector adjunct de la Cernăuţi – profesorul de liceu Ioan Botezatu –, om limitat şi mânat de interese mărunte, în 1933 a fost lichidat şi acest seminar (care s-a redeschis abia peste 60 de ani), iar elevii au fost nevoiţi să se mute în altă parte, pentru continuarea studiilor. E clar că Gheorghe Chivu nu a putut fi elev al unei şcoli desfiinţate. A învăţat la Dorohoi, deci, în anii şcolari 1931-1932 şi 1932-1933.

Dunărea mi se primeneşte cu peşti[14]

Gheorghe Chivu a ajuns, astfel, în toamna lui 1933, la Galaţi. Nu ştim dacă transferul în acest oraş s-a făcut din oficiu (având în vedere faptul că elevul Chivu se afla sub tutela I.O.V.R.), sau Galaţi a fost propria-i opţiune. În orice caz, şi apropierea de casă trebuie să fi contat. Desfiinţarea Seminarului din Dorohoi nu este singurul indiciu al mutării lui Chivu în oraşul de pe Dunăre. Armata îl are înregistrat ca seminarist la Galaţi, din anul încorporării (1934), până la absolvirea şcolii (1937), deci trei ani. Dacă ar fi urmat doar ultimul an în acest oraş, prezenţa sa la Galaţi n-ar fi putut fi anticipată cu trei ani mai devreme. De aceea credem în evidenţele armatei şi „mai” puţin în relatările pătrunse bine de imaginaţia artistului. De altfel, arhiva militară istorică ne oferă şi numărul diplomei de absolvire a Seminarului: 543/1937, ceea ce infirmă categoric declaraţia lui Chivu către Gheorghe Pârja: Am urmat studii secundare la Constanţa, Dorohoi şi Galaţi (1925-1932), apoi între 1933-1939 am fost student la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, clasa lui Camil Ressu [15]. Cel puţin anul 1932 nu poate fi anul adevărat al absolvirii seminarului. Dar răstimpul de şapte ani pe care-l reprezintă distanţa dintre anii 1925 şi 1932 este credibil. În vremea aceea, cursurile Seminarului „Sfântul Andrei” din Galaţi durau şapte[16] sau opt[17] ani. Seminariile de la noi aveau ranguri diferite, iar regulamentele de organizare s-au schimbat de câteva ori la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi la începutul secolului douăzeci.

Seminarul „Sfântul Andrei” din Galaţi este şi a fost şi el o şcoală de primă importanţă a învăţământului teologic românesc. În 1933, când soseşte Chivu aici, instituţia avea o vechime de 69 de ani, de la data transformării Şcolii Duhovniceşti de la Ismail în seminar, şi una de 55 de ani, de când funcţiona la Galaţi. Gheorghe Chivu a fost elev aici sub directoratul preotului profesor Constantin Todicescu, om cu multă experienţă, numit în funcţia de director la 20 iulie 1925, după ce condusese doi ani (1923-1925) Gimnaziul din Cudalbi-Covurlui. Este directorul care a imprimat şcolii perioada de maximă strălucire. Examenele sunt de o înaltă ţinută, clădirea seminarului este utilată cu săli de clasă, laboratoare, bibliotecă, sală de gimnastică, muzeu, sală de expoziţii, săli de infirmerie, dormitoare şi încăperi pentru personal[18]. Gheorghe Chivu s-a simţit, aici, mult mai bine decât la Dorohoi. Regăsise în portul fluvial ceva din priveliştea pluriformă şi policromă constănţeană, ceva din ambianţa dinamică a portului maritim în care copilărise. Ieşise, de-acum, din adolescenţă, era obişnuit cu constrângerile vieţii de seminar/internat şi, pentru elevii mari, şi regulamentul va fi fost, credem, ceva mai destins. Îşi făcuse aici şi prieteni, între care a fost şi bihoreanul Ioan Negruţiu, orfan şi el, dar de ambii părinţi, absolvent al Seminarului gălăţean în anul 1934[19]. Ioan Negruţiu va fi mai târziu preot la Beiuş şi profesor la liceul şi şcoala normală din acelaşi oraş; arestat, în 1948, în urma unui denunţ neîntemeiat, condamnat la zece ani de închisoare şi eliberat în 1964; Gheorghe Chivu îl va chema la Sighet, bolnav fiind şi simţindu-şi sfârşitul pământesc aproape, iar pr. Negruţiu va veni, va sta mai mult cu el şi îl va împărtăşi înainte de moarte; la puţin timp după plecarea părintelui, Chivu a şi murit[20]. Pe lângă acestea, Chivu se afla şi în hotar dobrogean-natal, în acest oraş dunărean. Firea lui de artist ieşise, cu siguranţă, sub toate aspectele, la un liman bun. Dacă, despre perioada dorohoiană, vorbeşte foarte puţin, abia amintit, când e vorba de Galaţi, sub peniţa lui se simte entuziasmul. Cităm din CV-ul său olograf, din care am mai utilizat fragmente: Aici [la Galaţi] caută să cunoască delta cu plaurul ei, cu sutele de pescari, cu munţii tociţi ai Dobrogei şi literatura legată de aceste meleaguri: Panait Istrati[21], Jean Bart, Mihail Sebastian etc. Aici face cunoştinţă prin alţi colegi mai mari cu literatura de avangardă de ex. Cu Geo Bogza. Din literatura străină citeşte în traducere şi original pe Charles Baudelaire, din literatura rusă Serghei Esenin, Dostoevski. – Tot la Galaţi îl preocupă Getica lui Vasile Pârvan şi arheologia locurilor de pe ţărmul Pontului Euxin. Încearcă o [cuvânt ilizibil] epopee în care fiecare personaj vorbeşte în alt metru, deosebit de celelalte personaje.

Istoria seminariilor teologice de la noi nu a fost făcută încă destul de amănunţit şi explicit. De aceea nu suntem în măsură să spunem care erau, în vremea anilor ’20-’30, ciclurile şcolare seminariale. Solicitarea unei lămuriri de la Seminarul din Dorohoi a rămas fără răspuns. Începând de la cursul primar şi terminând cu ultima clasă de seminar teologic (absolvită la Galaţi), anii de şcoală ai lui Gheorghe Chivu ies 18 – cam mulţi „la număr”.

_____________________

[1]Am cetit într-un anuar editat de Ocrotirile sociale, că numărul orfanilor de război se cifrează în România la 350 mii. // Dintre aceştia de abia 20 mii au putut fi aşezaţi în diferitele institute ale statului, ceilalţi sunt lăsaţi în îngrijirea mamelor, a rudeniilor sau a particularilor, cu o pensie conformă bugetului” (Octavian Prie, Orfanii de război. O mare chestiune naţională în părăsire, în „Ţara noastră”, 4, nr. 3, 21 ian. 1923, p. 91-94).
[2] Cuvânt ilizibil.
[3] Fraza este construită în anacolut. Descrierea este în ton cu alta, făcută Constanţei interbelice de Pavel Chihaia. Transcriem, pentru completarea culorii locale, un fragment: „Toţi locuitorii ştiau şi erau mândri că adunătura umilă de case cu ziduri de pământ îşi înfrăţise soarta cu aceea a portului, care le trimitea în valuri ciorchinii de banane şi căpăţânile de zahăr, şterpelite de prin magazii, covoarele ascunse în sacale, ţigările în ciorapi, mahmudelele şi cocoşeii de aur în jimblele albe, alfionul în pachete banale de ţigări. Vechiul cartier Tomis se înconjurase de un hotar nevăzut către oraşul impunător, aproape modern, dar lipsit de interes comercial” (Pavel Chihaia, Blocada. Antologie dobrogeană. Roman, ediţie definitivă, Cluj-Napoca, Dacia, 2005, p. 16).
[4] Din poezia Motto la o cantată a ţării, volumul Metope, p. 32.
[5] Pescăruşii se adună zgomotoşi în jurul bărcii. Le este foame şi aşteaptă micul dejun. Deja s-au învăţat cu pescarii. Cel mai curajos se aşează pe copastia bărcii şi stă cu ochii aţintiţi asupra peştelui din cârlig, aşteptând să i-l arunci. Atunci şi alţi pescăruşi se reped şi începe cursa contra cronometru. Îl aleargă pe norocos pentru a-i fura bucata de peşte. Când vrei să-i aduni în jurul tău este suficient să strigi Vasilică sau Costică şi să ridici mâna deasupra capului. Din senin apar imediat lângă barcă stoluri. Într-o zi, când am aruncat volta, s-a întâmplat să cadă deasupra unui pescăruş nepăsător. Acesta nu s-a ferit şi nailonul a căzut peste aripile sale. Speriat, s-a zbătut şi s-a încurcat şi mai tare. L-am tras cu grijă şi cu greutate în barcă. Nu doream să-l rănesc, sau să-mi rupă nailonul, riscând să moară apoi lipsit de posibilitatea de a-şi lua zborul. Din senin, peste 30-40 de pescăruşi nervoşi mi-au înconjurat barca, alarmaţi de ţipetele captivului. Se repezeau în picaj ca nişte avioane asupra bărcii, încercând să mă atace. Zgomotul era infernal. Captivul avea nailonul încurcat printre penele aripilor şi ghearele ascuţite. Cu ciocul încovoiat ca un vultur, se repezea să mă ciupească. Luând un prosop, l-am prins de cap şi picioare şi, cu greutate, am desfăcut firul de nailon. Asaltul stolului de pescăruşi furioşi devenise foarte periculos. Penele pescăruşului erau de un alb strălucitor, cu rezonanţe de gri pe vârful aripilor. Ochii verzi mă fulgerau cu furie şi ură. Reuşind să desprind nailonul, i-am dat drumul să zboare. Întreg stolul l-a înconjurat şi s-au îndepărtat gălăgioşi spre mal. – Virgil Stan, Pescar sportiv la Marea Neagră, în „Phoenix Mission”, Arizona, 28 febr. 2009,
http://phoenixmission.org/web/index.php?option=com_content&view=article&id=459&Itemid=304

[6] [Interviu realizat de Ion Vancea şi Ion Ardeleanu-Pruncu], „Pentru socialism”, 22, 5409, 19 iun. 1971, p. 3.
[7] Dialog cu poetul Gheorghe Chivu [consemnat de Petre Got], în „Pentru socialism”, 18, 4375, 17 febr. 1968, p. 2.
[8] „Pentru socialism”, nr. 5409, 19 iun. 1971, p. 3.
[9] „Pentru socialism”, nr. 4375, 17 febr. 1968, p. 2.
[10] Anton Holban a fost profesor în Constanţa, la Şcoala Normală, în anul şcolar 1925-1926.
[11] Datele despre Seminarul din Dorohoi sunt extrase din articolele:
– *** Seminarul Teologic Liceal Ortodox Sfântul Ioan Iacob, Dorohoi, în „Orthodox Wiki”,
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:qHaK0vwaPrYJ:ro.orthodoxwiki.org/Seminarul_Teologic_Liceal_Ortodox_Sf%C3%A2ntul_Ioan_Iacob,_Dorohoi+%22SEMINARUL+PIMEN+MITROPOLITUL+DIN+DOROHOI%22&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro
http://www.seminaruldorohoi.ro/index.php?file=istoric_seminar
– Pr. prof. Constantin Muha, Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sf. Ioan Iacob” – Dorohoi,
http://64.233.183.104/search?q=cache:1FPvwTltux8J:www.trinitas.ro/editura/cm/2001/09/seminar-dorohoi.php+seminarul+teologic+constanta+istoric&hl=ro&ct=clnk&cd=4&gl=ro
[12] Informaţiile despre prof. pr. Dumitru Furtună provin din aceeaşi sursă (vezi nota anterioară).
[13] *** 2 august 1913 – S-a născut în Valea Glodului-Vultureşti, judeţul Suceava, preotul Ilarion Argatu, ieromonah şi apreciat duhovnic, pe site-ul Patriarhiei Române,
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:O86LAS0wb3EJ:www.basilica.ro/ro/aniversari/2_august_1913_s_a_nascut_in_valea_glodului_vulturesti_judetul_suceava_preotul_ilarion_argatu_ieromonah_si_apreciat_duhovnic.html+%22seminarul+teologic+din+dorohoi%22&cd=48&hl=ro&ct=clnk&gl=ro
[14] Din poezia Bucolică, vol. Metope, p. 20.
[15] Gheorghe Pârja, lucr. cit., p. 92.
[16] Prin Legea clerului mirean şi a seminariilor din anul 1893, s-au prevăzut […] două categorii de seminarii teologice: a) inferioare, cu trei ani de studiu, la Roman, Argeş şi Râmnic şi b) superioare, cu cinci ani de studiu (în total opt ani de studiu) […]. Mai târziu, în 1901, seminariile inferioare au fost desfiinţate, iar cursurile seminariilor superioare pomenite au fost reduse la şapte ani [s.n.] de studiu. După câţiva ani s-au redeschis însă vechile seminarii teologice de la Râmnic, Galaţi [s.n.], Buzău, Argeş, Roman şi Huşi, tot cu o pregătire de şapte clase [Alexandru Moraru, Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Cluj-Napoca (1952-1997), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 14].
[17] În Bucureşti existau vechile seminarii: Central şi Nifon […]; la Iaşi seminarul Veniamin, la care se adăugau seminariile vechi din Râmnic, Buzău, Argeş, Roman, Huşi şi Galaţi [s.n.], plus cele nou înfiinţate la Craiova, Constanţa [s.n.], Câmpulung (aici pentru orfanii de război), Dorohoi [s.n.], Pomârla (jud. Botoşani), un seminar monahal la Neamţ, mutat apoi la Cernica etc., toate cu o existenţă efemeră (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, p. [432]). În perioada interbelică existau trei tipuri de şcoli teologice: Facultăţi, Academii şi Seminarii. […] În vechea Românie aproape fiecare eparhie avea câte un seminar teologic cu opt clase [s.n.]; multe din ele au avut o existenţă scurtă. S-au remarcat Seminariile ”Central” şi „Nifon” din Bucureşti, „Veniamin” din Iaşi, „Gavriil Bănulescu” din Chişinău, „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, „Sf. Gheorghe” din Roman, ”Chesarie” din Buzău, „Sf. Andrei” din Galaţi [s.n.]. (Mircea Păcurariu, Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Cluj-Napoca, Dacia, 2004, p. 240).
[18] Pr. dr. Ovidiu Soare, Colectiv, Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei” din Galaţi, Şcoală a Apostolatului la Dunărea de Jos, în „Călăuză ortodoxă”, Episcopia Dunării de Jos, an. 19, nr. 242, ian. 2009, p. 35-36,

Dă clic pentru a accesa CO-242.pdf


[19] Stelian Gomboş, Părintele Ioan Negruţiu, în „CreştinOrtodox.ro”, site,
http://www.crestinortodox.ro/diverse/despre-parintele-arhim-ioan-negrutiu-127691.html
[20] Viorel Thira, „Uneltirile împotriva ordinii sociale?”. Cazul preotului profesor Ioan Negruţiu. În: Viorel Thira, Fără personalităţi îi frig în istorie, Cluj-Napoca, Casa de editură Dokia, 2007, p. 405-407.
[21] În text: Istrate.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: