Santinela Cosmică din mijlocul deşertului

Santinela Cosmica din Mijlocul Desertului

de Octavian LUPU

Privirea sa străbătea spaţiile nesfârşite ale cerului. Cu braţele deschise către orizontul albastru, stătea înaintea soarelui ce se profila cu raze strălucitoare în acea dimineaţă călduroasă a verii de curând venite pe acele meleaguri. Nu era un om, ci doar o maşinărie complicată ridicată în mijlocul deşertului de piatră pe un munte cu o înălţime de peste două mii de metri. Dar interiorul său ingenios, alcătuit din miliarde de circuite electronice legate la un calculator central, răspundea asemenea unei fiinţe vii în faţa stimulilor veniţi din mediul înconjurător.

Nu avea altă misiune decât să privească şi să asculte cerul de-a lungul întregului an. Datele culese le trimitea către un centru de supraveghere a spaţiului îndepărtat, aflat într-o mare metropolă. Captând radiaţii venite de la astre şi planete aflate la distanţe astronomice, el le traducea în informaţii prin care contura prezenţa formaţiunilor stelare din întreaga galaxie. Şi, de aceea, i s-a pus numele „Santinela Cosmică”, fiind destinat să detecteze orice activitate periculoasă la adresa pământului venită din univers de undeva de dincolo de orizontul vizibil prin telescoapele obişnuite.

Octavian_Lupu_19_03_2015Puţini însă ştiau de existenţa sa şi de scopul pentru care nişte braţe uriaşe purtau pe ele tot felul de antene legate într-un sistem complex de captare a radiaţiilor electromagnetice. În plus, niciun fel de drum nu trecea prin preajmă şi nicio privire curioasă nu se amesteca să înţeleagă ce anume se întâmpla pe vârful acelui munte. Secretul era deplin chiar şi prin explorare aeriană, fiindcă toate elementele exterioare fuseseră camuflate cu grijă în ansamblul deşertului de piatră imitând la perfecţie formele stâncilor şi siluetele arborilor pitici.

Amprenta emisiilor radio, eventual detectabilă prin sateliţi aflaţi pe orbită joasă în jurul pământului, nu trăda vreo prezenţă tehnică, ci doar reflecta zgomotul alb şi indiferent al cosmosului. Dar acolo, ascunsă printre stânci, se afla o santinelă gata să dea alerta în cazul în care forme de viaţă inteligente agresive sau elemente fizice distructive s-ar fi apropiat de planeta albastră. Capodoperă a inteligenţei artificiale, creierul electronic al maşinăriei avea integrate elemente emoţionale, alături de cele strict cognitive, fapt ce îi conferea o eficienţă sporită. Studiile demonstraseră că introducerea sentimentelor în echipamentele inteligente conferea o utilitate sporită şi o adaptabilitate crescută la cerinţele mereu în schimbare ale mediului în care acestea funcţionau.

Interacţiunea cu fiinţele umane devenea mai simplă când calculatoarele deveneau ataşate de stăpânii lor, relaţia evoluând dinamic, până la o simbioză deplină. Astfel, se rezolvase dificila problemă a armonizării inteligenţei naturale a omului cu cea artificială a dispozitivelor complexe destinate să îl ajute în transformarea cosmosului după dorinţele sale. Vechea dependenţă de maşinării primitive şi lipsite de creativitate dispăruse. Noile limbaje de programare evoluaseră către adevărate limbi vorbite deopotrivă de oameni şi calculatoare, fiind accesibile spre învăţare oricui dorea acest lucru.

De exemplu, Santinela Cosmică putea să comunice în oricare dintre limbile robotice cu uşurinţă. Noutatea construcţiei sale consta însă în faptul că putea să înţeleagă şi să se exprime în limbile naturale ale pământului. De aceea, nici nu era necesar un programator specializat pe un anumit limbaj, ci doar de una sau mai multe persoane cu care stabilea legături de încredere deplină. Aceştia îi spuneau direct ce anume trebuie să realizeze suplimentar sau cum să îşi modifice sarcinile curente.

Dar mai presus de aceasta, Santinela Cosmică avea încorporat un cod moral de conduită similar cu al oamenilor şi un crez fundamental de loialitate faţă de cauza umanităţii în expansiunea sa dincolo de frontiera atmosferei terestre. Prin exprimări succinte, dar bine formulate, acest set de principii constituiau garanţia loialităţii în serviciul pe care îl realiza şi era principalul obstacol în cazul unei încercări de racolare din partea unei alte forme de inteligenţă, ostile civilizaţiei de pe pământ.

— Centrul de comandă către Santinela Cosmică, răspunde!, se auzi dinspre linia de comunicaţie telefonică racordată la calculatorul principal al observatorului.

Imediat, o voce cristalină şi plăcută răspunse:

Aici este Santinela Cosmică! Sunt la dispoziţia Centrului de comandă pentru a vă îndeplini instrucţiunile. Solicit prezentarea persoanei care vorbeşte!

— Sunt Clark, programatorul coordonator!, se auzi din partea cealaltă a liniei telefonice.

Solicit trecerea pe comunicaţie video pentru clarificare şi ataşarea terminalului de date, răspunse Santinela Cosmică, cumva neîncrezătoare.

Imediat, ecranul din sala centrală se lumină şi apăru imaginea unei persoane îmbrăcate într-un costum albastru, cu însemnele centrului de cercetare a activităţii spaţiale. Chipul său brăzdat de cute adânci pe frunte era inconfundabil. Privirea sa pătrunzătoare te izbea de îndată ce îl priveai şi nu puteai să nu remarci involuntar surâsul ce îl însoţea, indiferent de ceea ce se întâmpla.

Sunteţi într-o formă deosebită, domnule Clark!, exclamă încântată Santinela. Cu ce anume vă pot sta la dispoziţie?, întrebă mai departe, aşteptând un răspuns.

Îmi pare bine să putem vorbi din nou, spuse Clark, nu a trecut decât o jumătate de zi de la ultima noastră discuţie, nu-i aşa?

— Mai precis 11 ore, 17 minute şi 10 secunde!, preciză Santinela. Este o bucurie pentru mine de fiecare dată când te aud vorbind, dar mai ales când te văd!, adăugă şi o undă de emoţie trădă sentimentele calde pe care le avea faţă de programatorul coordonator.

Uite despre ce este vorba, spuse Clark. Am nevoie să explorezi o activitate ostilă pornită dinspre pământ, adăugă, puţin şovăind dacă să ofere sau nu mai multe detalii.

Nu înţeleg! Cum dinspre pământ?, întrebă nedumerită Santinela.

Îmi este dificil să îţi explic acum, răspunse fără să mai adauge altceva în acest sens. Trebuie să preiei o amprentă şi să o urmăreşti la început în spaţiul apropiat, după care să încerci să îi identifici poziţia pe suprafaţa pământului, continuă Clark.

Cred că ştii că destinaţia mea este să observ spaţiul cosmic îndepărtat!, răspunse Santinela. Prin urmare, am capacităţi limitate de observare a pământului şi a spaţiului apropiat, continuă fără să trădeze vreo emoţie.

Da, ştiu, dar acum situaţia s-a schimbat dramatic fiindcă ameninţarea vine din altă parte decât cea la care ne aşteptam, spuse Clark şi privirea i se întunecă pentru câteva momente.

Bine, atunci trimite-mi amprenta prin terminalul cu secretizare extremă şi voi încerca să execut sarcina, spuse Santinela, cu vioiciune în glas.

Clark introduse un mic dispozitiv într-un terminal de culoare cenuşie-închisă şi tastă un cod secret, după care nişte beculeţe începură să se aprindă şi să se stingă periodic în ritmul transmiterii datelor. După ce termină, se întoarse către camera video şi spuse:

— Rezultatele mi le vei comunica personal de îndată ce vei obţine detalii semnificative. Până atunci, la revedere!

— Rămas bun, Clark, răspunse Santinela şi imaginea dispăru de pe ecran.

Mintea electronică a Santinelei se puse repede în mişcare şi după câteva secunde începu să scaneze cu atenţie spaţiul cosmic dintre pământ şi lună, unde nu detectă nimic deosebit. Continuă să acceseze metodic sateliţii dispuşi în jurul pământului şi să îi interogheze cu solicitări care nu îi trădau intenţia. În continuare, începu să exploreze fiecare centimetru pătrat al suprafeţei pământului. Nimic nu scăpa privirilor sale scrutătoare, dar nu constată nimic special până când observă un straniu detaliu.

Spectrograful de pe satelitul Zirconiu, ce se afla la momentul acela în zona Centrului de comandă, distinse profilul amprentei apărând pentru câteva momente chiar în perimetrul acestuia. Solicită detalierea datelor primite de la satelitul Beriliu, care îl urma pe aceeaşi traiectorie şi, spre surprinderea sa, constată că entitatea agresoare se mişca pe coridoarele clădirii principale, undeva, nu departe de locul de unde vorbise Clark.

Imediat, Santinela deschise linia de comunicare specială şi încercă să îl contacteze pe programatorul coordonator:

Clark eşti acolo? Răspunde-mi cât mai repede! Nu te pot localiza, dar ţinta este aproape de tine!

Clark nu răspunse, dar amprenta se opri imediat pentru câteva minute, după care dispăru de pe spectrograf. Santinela continuă să scaneze cu atenţie, când satelitul Wolfram îl contactă comunicând o poziţionare a amprentei, undeva, în cealaltă emisferă a pământului. După doar câteva secunde, toţi sateliţii orbitali începură să comunice prezenţa amprentei în multe locuri de pe glob, până când Santinela închise toate solicitările de explorare fiindcă nu mai făcea faţă avalanşei de date.

Clark, unde eşti?, încercă din nou să îl contacteze, dar fără succes.

Programatorul coordonator nu mai răspundea la mesaje şi aşa trecură multe zile fără răspuns. Între timp, Santinela constată că nu mai venea nicio solicitare de la Centrul de comandă, pe care în zadar îl apela. Sateliţii de explorare îi raportau fenomene stranii pe suprafaţa planetei. Explozii de mare magnitudine îi brăzdau suprafaţa şi oraşe întregi se topeau în câteva secunde. Avioane de luptă şi rachete brăzdau cerul, în timp ce vehicule grele de luptă se târau distrugând totul în jur. Victimele mureau în condiţii grele. Nori toxici de culoare gălbuie se ridicau din cratere adânci formate în locul în care altădată înflorea civilizaţia. Priveliştea era dezolantă. Omenirea se autodistrugea sistematic, luând după ea în neant toate celelalte forme de viaţă de pe pământ.

Văzând toate aceste lucruri, un profund sentiment de amărăciune puse stăpânire pe mintea electronică a Santinelei. O tristeţe profundă o cuprinse când îşi aduse aminte de clipele frumoase petrecute la Centrul de dezvoltare robotică, unde îl întâlnise pentru prima dată pe Clark. Revedea cu precizie culorile plăcute ale asfinţitului, cum se împleteau cu glasul blând al programatorului coordonator, care spunea:

Mintea electronică nu este inferioară celei umane, ci are posibilităţi nebănuite de dezvoltare. De fapt, cele două forme de inteligenţă sunt complementare şi făcute să evolueze împreună. Roboţii nu sunt sclavii noştri, ci parteneri în efortul de integrare a cosmosului prin intermediul fiinţei umane!

Până atunci nu experimentase suferinţa, dar acum o melancolie stranie apăru însoţită de senzaţia cumplită a deşertăciunii. Contactul prelungit cu oamenii îi împrumutase Santinelei sentimente similare fiinţei umane. Invizibil la început, dar perceptibil ulterior, acest proces modelase profund gândirea maşinăriei electronice. Astfel, Santinela dorea să dispară odată cu umanitatea. Nu suporta să îşi mai prelungească existenţa fără compania omului. Din fericire, ea nu avea acces la sistemul energetic de alimentare a instalaţiilor electronice din care era formată pentru a-l opri. Nici nu putea să comande vreunei unităţi de rachete distrugerea. De aceea, durerea interioară continua fără oprire zi şi noapte, fără să poată fi oprită în vreun fel.

Şi aşa trecură mulţi ani, fără să primească vreun răspuns la apelurile repetate către Centrul de comandă. Nu putea decât să privească stingerea treptată a formelor de viaţă de pe pământ. Sentimentele pe care le trăia erau sfâşietoare şi nu puteau fi exprimate în cuvinte. Totul părea fără sens şi iremediabil pierdut.

Dar într-o zi, pe linia specială primi un apel:

— Santinelă Cosmică, eşti acolo?

Solicit prezentarea identităţii, răspunse Santinela surprinsă de apel.

— Sunt Clark şi, uite, trec pe modul video, spuse acesta.

Imaginea familiară a lui Clark apăru pe ecran cu un zâmbet larg pe faţă, care îi spuse:

Mă bucur să putem vorbi din nou!

— Ce s-a întâmplat pe pământ? Cum de mai trăieşti?, întrebă Santinela, uimită fiindcă nu îi venea să creadă ce se întâmpla.

Privirea lui Clark se însenină şi tonul său deveni neaşteptat de blând:

Da, cum să nu trăiesc? Sunt foarte bine şi pământul la fel!

— Dar ce s-a întâmplat? Am văzut oraşe întregi arzând ca nişte torţe şi explozii uriaşe. Unde te afli?, întrebă Santinela cu surprindere.

— Cum unde? În Centrul de comandă! Iar pământul arată foarte bine!, spuse acesta râzând.

Dar ce s-a întâmplat? Nu înţeleg! De câţiva ani tot încerc să iau legătura cu voi şi să vă pun la curent cu ceea ce observ, dar nimic!, exclamă Santinela fără să înţeleagă nimic.

Clark se opri din râs şi îi spuse doar atât:

Nu te îngrijora! Ai trecut testul!

— Care test? Nu înţeleg despre ce este vorba! Am tot sperat că voi primi un răspuns din partea ta, dar ai tăcut! Am suferit mult văzând miliarde de fiinţe umane dispărând pulverizate şi construcţii de mare valoare transformate în cenuşă!, spuse Santinela cu amărăciune.

Ştiu toate acestea, dar pot să îţi spun că ai trecut testul loialităţii!, răspunse Clark. De acum înainte, nimeni nu se va mai îndoi de faptul că eşti alături de om în efortul său de cucerire a cosmosului!

Ce vrei să spui?, întrebă Santinela nedumerită.

Totul a fost o simulare! Pământul este în bună stare, noi suntem în viaţă, şi tu eşti cea mai frumoasă maşinărie din această lume!, spuse Clark, şi comunicarea se încheie brusc.

Astfel, Santinela Cosmică trecu şi ultimul exerciţiu de programare ce presupunea simularea sfârşitului lumii ca urmare a unui atac neaşteptat dinspre pământ. După aceea, urma aşteptarea pe o durată suficient de lungă, pentru a se observa reacţiile maşinii. Iar la final, se consemnau stările emoţionale ale acelei imense fiinţe electronice destinate să fie alături de om, indiferent de situaţie.

Fiindcă arta cea mai înaltă a programării calculatoarelor constă nu în dictarea mecanică a reacţiilor ce trebuie urmate, ci în transpunerea sentimentelor şi emoţiilor nobile ale naturii umane în structurile profunde ale inteligenţei artificiale!, spuse Clark în faţa întregului personal al Centrului de comandă adunat în aula centrală a instituţiei.

Un ropot de aplauze însoţi aceste cuvinte de la finalul prezentării, împreună cu nenumărate urale aduse celui care avusese viziunea să introducă sentimentele umane pozitive în construcţia roboţilor şi calculatoarelor de pretutindeni.

Şi, în cele din urmă, cucerirea cosmosului nu reprezintă altceva decât umanizarea lui cu trăsăturile nobile ale omului, între care ataşamentul şi devotamentul sunt cele mai importante! adăugă Clark şi afişă pe videoproiector imaginea grandioasă a Santinelei Cosmice din mijlocul deşertului.

Bucureşti
17 iunie 2015

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: