Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2015), nr. 303 (1-15 iunie)

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Mihai EminescuSfântul de la Ipoteşti. La 15 iunie este o zi tristă din istoria poporului român. Este ziua morţii lui Mihai Eminescu. Toţi am învăţat în şcoală despre el că este cel mai mare poet al românilor. Şi aşa este. Ne-am convins de aceasta şi pe parcurs, cei care am mai pus mâna pe o carte, cei care i-am citit sau i-am ascultat cu înfrigurare versurile. Puţini am aflat mai târziu că Eminescu nu a fost numai poet, ci şi prozator, dar mai ales publicist. De câte ori ni se vorbea despre viaţa poetului, se accentua legătura lui cu Veronica Micle şi, mai ales, cauza morţii lui: sifilisul. Oricare înţelegeam atunci că fusese un om uşuratic, un afemeiat, care şi-a luat plata destrăbălării…
A trecut vremea şi, după revoluţie, am observat că asupra memoriei lui Eminescu s-a produs un alt fenomen: denigrarea operei. Poezia lui a fost considerată depăşită, învechită, cei care o iubeau şi încercau s-o promoveze erau taxaţi ca naţionalişti, patriotarzi, incapabili de-a înţelege poezia actuală, „adevărat stindard al artei poetice!” Mda!
Toate aceste manevre nu au fost întâmplătoare. Ele au avut întotdeauna un substrat politic mai mult sau mai puţin cunoscut. Documentele scoase la lumină în ultima vreme ne descoperă o altă realitate, un adevăr cumplit privitor la Eminescu, viaţa şi opera lui. Iată câteva repere în acest sens, deşi spaţiul este prea puţin pentru a analiza după cuviinţă problema.
Eminescu n-a murit de sifilis. El a fost asasinat, otrăvit. Era un om perfect sănătos, în culmea puterii sale de creaţie. Lucra la ziarul „Timpul” şi problemele ţării erau uriaşe. Eminescu era străjerul naţiei, care, urcat pe metereze, veghea. Ochiul şi mintea sa scrutau conjuncturile politice interne şi internaţionale, descifra manevrele de culise, pe care politicienii vremii le făceau – cel mai adesea ostile cauzei neamului românesc. Articolele lui Eminescu erau citite pe nerăsuflate de prieteni, de duşmani, de oamenii de rând, aşa cum numai ale lui Iorga aveau să fie citite în veacul următor. Eminescu devenise un tribun al poporului român, de care se temeau tot mai mulţi duşmani, fie interni, fie externi. Avea un curaj asemenea lui Ioan Botezătorul de-a spune adevărul. Dreptatea şi adevărul erau crezul lui şi pentru ele se expunea unor pericole extraordinare, care n-au întârziat să vină. Era vremea când în Europa se făceau alianţe politice, se zămisleau planuri de perspectivă, iar România era pusă la masa de joc. Nu toţi politicienii români erau patrioţi, mulţi s-au dovedit a fi trădători de neam şi de ţară. Eminescu nu urmărea funcţii politice. Le-ar fi obţinut cu uşurinţă, dacă ar fi intrat în cârdăşia politicianistă a vremii. El a rămas ziaristul incoruptibil, curajos, patriot, hotărât până în măduva oaselor să-şi slujească neamul şi ţara. Pe vremea lui, Transilvania şi Bucovina nu făceau parte din statul român, ci din Imperiul Austro-Ungar, în timp ce Basarabia era ocupată de Imperiul Ţarist. Diplomaţia austro-ungară se lupta din răsputeri să încheie un tratat cu guvernul român, prin care acesta să declare oficial că renunţă la orice pretenţie asupra Transilvaniei şi elimină pe toţi cei care susţin aceste pretenţii. Austro-Ungaria, aliată cu Germania şi Italia în coaliţia numită Tripla Alianţă, îi promitea României, în schimb, o anumită protecţie. Regele Carol I era german şi agrea o asemenea soluţie. O parte din politicieni vedeau această manevră ca salvatoare pentru tânărul stat român, care abia îşi obţinuse independenţa faţă de Imperiul Otoman.
Mihai Eminescu devenise nu numai incomod, ci şi de-a dreptul enervant. Pe lângă nenumăratele articole în care demasca ilegalităţile, interesele de culise, păienjenişurile de afaceri şi afacerişti, acte de corupţie care atentau la securitatea naţională săvârşite de către politicienii români din ţară, vedea un mare pericol în tratatul secret ce se plămădea între Austro-Ungaria şi statul român. El milita cu toată fiinţa lui pentru refacerea Daciei Mari, pentru revenirea la patria-mamă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei şi nu putea accepta în ruptul capului să fie contemporanul unui act de-o asemenea gravitate naţională. Alături de Ioan Slavici, tribunul Ardealului, şi de alţi tineri junimişti şcoliţi în Occident, organizase marile serbări de la Putna, de la Iaşi, de la mormântul sau de la statuia marelui Voievod Ştefan cel Mare. Prin întreaga lui activitate publicistică şi politică propriu-zisă, el era un militant hotărât să lupte până la ultima suflare pentru unitatea tuturor provinciilor româneşti.
Documentele scoase la lumină în ultima vreme pun în evidenţă doi politicieni ai vremii care i-au purtat sâmbetele marelui poet. În primul rând îl enumerăm pe Titu Maiorescu. Acesta este omul politic şi intelectualul care a rămas în istorie mai bine de un secol drept protectorul lui Eminescu, omul care l-a ajutat cu bani, cu slujbă, ce a suportat cheltuielile spitalizării poetului, care i-a salvat manuscrisele, care i-a publicat o parte din poezii. Iată că istoria descoperă altceva. Dincolo de masca bonomiei, Maiorescu era un duşman înverşunat al lui Eminescu. Un alt politician al vremii, P. P. Carp, ministru pe atunci, negociind la Viena încheierea tratatului amintit mai sus, îi scria lui Maiorescu să facă tot ce se poate ca să-i închidă gura lui Eminescu. Mari condeieri şi patrioţi ardeleni, în frunte cu Ioan Slavici, sunt nevoiţi să fugă din Bucureşti, ca să scape de represalii. Eminescu rămâne să ducă lupta şi să apere, tot mai singur, interesul naţional. Doi buni prieteni ai lui devin uneltele lui Maiorescu, îl prind mişeleşte şi-l bagă în cămaşă de forţă, ducându-l la spitalul de nebuni. Şeful ospiciului, dr. Suţu, dă curs indicaţiilor politice şi-l supune pe Eminescu unui tratament intensiv cu mercur (argintul viu). Ajuns în pragul nebuniei din cauza durerilor imense şi a influenţei nefaste asupra sistemului nervos a tratamentului, Eminescu e trimis la… Viena, pentru continuarea tratamentului. În realitate, voiau cu orice preţ să-l îndepărteze de Bucureşti, să i se piardă urma. Interesant este că medicii de la Viena nu numai că nu continuă tratamentul distrugător, ci îşi respectă jurământul şi misiunea şi-şi dau seama de crima ce se săvârşea asupra poetului. Alertaţi că vor fi daţi în vileag, Maiorescu şi Carp îl scot pe Eminescu de la Viena şi-l aduc la ospiciul de nebuni de la Iaşi, unde era director un om de încredere al lor, doctorul Iszac. Acesta continuă „tratamentul” început de doctorul Suţu din Bucureşti, până bietul Eminescu moare. Este strigător la cer că şi autopsia a fost o formalitate, probabil tot un comandament politic, menit să acopere crima. Creierul poetului a fost aruncat la gunoi, fără a fi examinat, făcându-se doar menţiunea că era mai mare decât un creier obişnuit.
bust_Eminescu_Baia_MareGeniul neamului românesc, omul care în ceva mai mult de treizeci de ani a cuprins în mintea lui o mare parte din oceanul gândirii omeneşti de până la vremea lui, poetul nepereche, patriotul total, care a ars ca o torţă, luminând prin veacuri calea poporului său, a fost ucis mişeleşte de oameni fără scrupule. Mai mult, ucigaşii au ştiut să-şi lustruiască imaginea proprie şi să fie cunoscuţi de contemporani şi următori drept binefăcători şi oameni de mare fineţe.
Nu era crima aceasta, din păcate, singura din istoria românilor. Amintim aici alte victime, precum Nicolae Iorga, I. G. Duca, Virgil Madgearu, pe care numai Dumnezeu îi ştie. Nu mai vorbim, că-n străinătate asasinatul politic a fost folosit pe scară largă pentru eliminarea adversarilor politici. Amintim aici doar pe Napoleon, care a fost „tratat” chiar de medicul său cu arsenic, cea mai puternică otravă.
Activitatea şi opera lui Mihai Eminescu vor trebui reevaluate în viitor. E prea puţin cunoscută opera lui publicistică, poate mai există multe manuscrise ale sale dosite de „protectorii” săi. Poate că Sfântul Sinod va analiza cu atenţie viaţa şi opera lui Eminescu şi va ajunge la concluzia că un asemenea Om-Martir trebuie canonizat cât mai curând în rândul sfinţilor români. Ar fi o măsură reparatorie din partea Bisericii, „mama neamului românesc”, cum el însuşi a numit-o.

*

Sfaturi părinteşti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărăţiei, mai spicuim:
Nu numai că acţiunea serveşte să ne descopere ceea ce în noi e mai tare, sau, uneori, chiar ceea ce e mai tare decât Arsenie Boca_Mn. Casiel_foto_Delia Florea_cropnoi, ci ea mai constituie adesea, în indiferenţa şi haosul stărilor interioare, un centru solid, care devine ca un sâmbure al caracterului. De câte ori noi nu voim decât după ce am acţionat şi pentru că am acţionat! Copilul are o viaţă alternativă de dorinţe opuse şi de mişcări capricioase; el construieşte şi distruge, plictisindu-se repede de orice: e o anarhie vie. Pentru ca să se organizeze în el un sistem şi pentru ca forţele lui să se grupeze într-un mănunchi în el, trebuie să înveţe a urma hotărât una din tendinţele sale, excluzând pe celelalte […] Altfel, sfârşeşte prin a nu mai şti ce vrea […] Astfel reuşim, acţionând, să vrem ceea ce ni se părea că nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsă de curaj şi de forţă, ceea ce am fi vrut să vrem […]
După îndelungi deliberări, decizia este întotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odată trecut, actul îşi desfăşoară consecinţele oricare ar fi fost fluctuaţiile care le-au precedat. Trebuie să trecem la faptă, chiar când o facem cu oarecare silă. Pe urmă vine şi plăcerea pentru acel lucru. Chiar când nu simţi tot ce zici sau faci, când nu ai decât o nuanţă a adevăratelor dorinţe, când cuvintele şi actele ies mai puţin din abundenţa inimii şi mai mult dintr-o constrângere seacă şi dezgustătoare, faptul acesta produce un efect asupra noastră, coborând puţin câte puţin în realitatea conştiinţei, devenind viaţa noastră […] Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi când poţi şi cum poţi, căci nu vei voi multă vreme. Pentru că orice acţiune care se execută se foloseşte în chip necesar de constrângere, pentru a aduna şi a disciplina forţele împrăştiate; pentru că acţiunea este semnalul unui război civil în care sunt morţi şi răniţi; pentru că noi nu mărşăluim decât zdrobind în noi şi sub paşii noştri legiuni de vieţi, lupta e declarată orice am face; şi, dacă nu luăm ofensiva contra inamicilor voinţei, se coalizează ei împotriva voinţei. Trebuie să ne batem; cel ce va fugi de luptă va pierde în chip necesar libertatea împreună cu viaţa. Chiar în cei mai buni sunt comori de răutate, de necurăţie şi de pasiuni meschine.
Aceste puteri ostile nu trebuie lăsate să se grupeze în deprinderi şi în sisteme; trebuie divizate prin atac; se impune unirea forţelor credincioase împotriva anarhiei, înainte de a se forma coaliţiile, complicităţile şi trădările […] De asemenea, pentru a ne apăra de năuceala din ultima clipă şi de sofismele conştiinţei travestite, care dovedesc că actul cutare este permis şi plăcerea cutare e legitimă, trebuie să ne obişnuim a lua ofensiva şi a face mai mult decât să evităm ceea ce nu trebuie; trebuie să putem răspunde cu forţa experienţei anterioare: „Chiar dacă e legitimă, vreau să mă lipsesc de ea”. Contra mişcărilor involuntare nu e de ajuns să vrei, căci vei fi surprins şi chiar voinţa îţi va lipsi: nu e de ajuns să rezişti, vei fi învins. Fără să aştepţi, trebuie să acţionezi direct împotriva adversarului, să-1 provoci, să trezeşti prin luptă stări de conştiinţă noi, pentru a-i înfrânge rezistenţa şi pentru a capta până în originea ei sursa antrenărilor revoluţionare. Acţiunea voită e principiul acţiunii, din ce în ce mai voluntară şi mai liberă.
Şi niciodată opera nu e terminată şi nici cucerirea definitiv consolidată. Această construcţie vie e mereu instabilă şi gata să se împrăştie. Deci mereu trebuie reîncălziţi cu o suflare nouă aceşti aliaţi gata de slăbiciuni, de abandonări, şi mereu concentrată ardoarea sufletului ca într-un focar, pentru a topi la un loc toate elementele necesare actului, care nu poate fi turnat decât dintr-un singur bloc. A fi acţionat, nu scuteşte pe cineva de a acţiona: nu există rentieri în viaţa morală.
O unificare a voinţei, ba chiar a tuturor facultăţilor noastre sufleteşti izbuteşte s-o ajungă abia rugăciunea.

*

Folclor din Mehedinţi (LXIX). Continuăm să redăm cea mai completă variantă de Colocăşenii din Mehedinţi, pe care am cules-o la 18 iunie 1974 de la Stănescu P. Victor (născut 1918) din satul Stăneşti, de sub Munţii Mehedinţiului:

Şi aşa i-a blagoslovit,
Să se-nmulţească,
Ca iarba pământului,
Ca frunza codrului,
Ca nisipul mării!
Mulţi ani trecură
Şi mulţi, mulţi crezură
De se înmulţiră
Ca stelele cerului,
Ca iarba pământului,
Ca frunza codrului,
Ca nisipul mării!
Până a ajuns vremea
Şi la ăşti doi tineri,
Care stau cu genunchi plecate,
Şi cu feţe ruşinate,
Dumneavoastră se roagă,
Se roagă cu plecăciune,
Să le daţi iertăciune!
Să-i iertaţi
Şi să-i binecuvântaţi!
Părinţii, cu mâinile pe capetele tinerilor, zic: „Iertaţi să fiţi!” Vornicelul continuă:
Cum a binecuvântat
Dumnezeu pe Aron,
De a-nfrunzit toiagul lui,
Uscat fiind de 99 de ani
Şi pe cei doisprezece
patriarhi,
De-au înflorit cununi pe
capetele lor,
C-aşa a lăsat Dumnezeu,
Ca fecior şi fecioară
Să lase pe taţii lor
Şi pe mamele lor
Şi să se lipească de
femeia sa
Şi să fie un trup.
Acum de la mirele cel mare
Un bacşiş mare,
Iar de la cinstita mireasă
O basma de mătasă
Şi-un pahar de vin mustos,
C-aşa-i de la Hristos!

*

File de jurnal – 11 apr. 1981. Unchiu-meu Sandrică, cântăreţul de la biserică, mi-a spus că-n această săptămână la Şantierul Naval din Turnu Severin, la secţia „Confecţii”, a fost grevă de două ore. A venit ministrul muncii, Domnul Ion Avram, la faţa locului. Se pare că nu s-a ştiut nimic la celelalte secţii, semn că n-a fost vorba de o grevă organizată. Muncitorii sunt foarte nemulţumiţi fiindcă nu li se dă de lucru şi nu-şi pot scoate salariile. În afară de aceasta, mai sunt tot felul de şicane, pe care le face muncitorilor directorul cu producţia, Dl. Urecan. Se zice că-n una dintre secţii l-au gonit muncitorii, aruncând cu fiare după el. E vorba ca pe actualul director general al şantierului, Dl. Pandele, care ar fi cumnat cu preşedintele ţării, să-l pună prim-secretar al judeţului.

*

Bărbatul fatal”. Eram în primii ani de preoţie. Frecventam de câteva ori pe săptămână biblioteca judeţeană din Severin. Seara pe la opt se termina programul. Plecam pe centru spre protoierie, ca să-mi iau bicicleta şi să mă duc acasă. Era multă lume. Totuşi, de fiecare dată îmi atrăgea atenţia un bărbat înalt, frumos şi bine costum_foto_cropîmbrăcat. Pentru prima dată vedeam pe cineva cu adevărat elegant, care ştia să se îmbrace cu gust. Cred că în fiecare zi venea în centru cu un alt costum. Se vedea de la o poştă că sunt costume confecţionate pe comandă, fiindcă parcă erau turnate pe corp. De culoarea costumelor erau pantofii, pălăria şi cravata. Doar cămaşa era de o altă culoare, dar bine asortată. Câteodată mai purta câte o umbrelă sau câte o borsetă. Saluta frumos, elegant, respectuos, ridicând pălăria şi înclinând uşor capul. Părea a fi un intelectual fin sau un demnitar din înalta protipendadă a judeţului. Îl asemănam în mintea mea cu Domnu’ Trandafir din nuvela lui Sadoveanu.
L-am văzut într-o zi la gară. Frumos îmbrăcat, elegant, purta în mână un buchet mare de trandafiri roşii. Din vagonul de clasa întâi a coborât o doamnă la fel de elegantă, pe care a primit-o foarte delicat, înmânându-i buchetul de flori şi rostind multe cuvinte pe care nu le auzeam. Doamna era foarte încântată de ceea ce-i spunea bărbatul. Altădată, l-am văzut la fosta cafenea „Ada-Kaleh” comandând „O cafeluuţă!” Când chelneriţa i-a servit ceaşca, dânsul i-a oferit un trandafir alb.
Totuşi, omul acela pentru mine era o enigmă. Parcă era din altă lume cu manierele lui aşa elegante, neobişnuite pentru vremea noastră. Mă întrebam ce pregătire intelectuală are. Am întrebat despre el ba pe unul, ba altul dintre cunoscuţii mei, dar toţi spuneau doar atât: „Bărbatul fatal! Nu, nu ştiu cine este!” Lucrul acesta îmi mărea curiozitatea.
Într-o zi eram la o întreprindere de transporturi auto. Trebuia să taxez o maşină să-mi ducă la biserică nişte nisip. La un moment dat, am văzut un bărbat pe care parcă-l cunoşteam. Era în salopetă, negru de ulei, pe faţă şi pe mâini. Ducea un cărucior cu scule şi piese. Am tresărit şi am întrebat pe un cunoscut care mă însoţea: „Bonciule, eu parcă aş cunoaşte de undeva omul acesta!” „A, sigur că da! E nea Mitică, bărbatul fatal! Îl vedeţi pe centru seara, îmbrăcat la ultimul răcnet al modei!” „Cine este?” „E colegul nostru, mecanic! Ştim că nu are familie şi că tot ce câştigă cheltuieşte pe haine şi pe mâncare!” Enigma devenea mai apăsătoare pentru mine.
Într-o zi, discutam cu un unchi al meu, profesor în Severin. I-am spus de „Bărbatul fatal”. Unchiu-meu mi-a destăinuit ceea ce ştia şi el: „Omul acela, nană, a avut familie. Şi-a construit o casă ca un bibelou, pe strada… Eu o ştiu! Era o frumuseţe. Când casa a fost gata, a venit ordin să se demoleze toate casele de pe strada aceea şi să se construiască blocuri. Le-a dat la oameni despăgubiri, maximum optzeci de mii de lei pentru o casă, adică preţul unei «Dacii». Oamenii n-au avut încotro şi au cedat. Nea Mitică n-a primit banii şi n-a semnat. Au ajuns cu demolările până la casa lui. Când au venit cu buldozerele la poarta lui, s-a baricadat în curte şi le-a spus: «Care va intra primul în curtea mea, acela va muri! După aceea puteţi să faceţi cu mine ce vreţi!» A venit miliţia şi oficialităţi de la judeţ. Au forţat poarta şi primul care a intrat a fost un miliţian. Nea Mitică i-a dat în cap cu o unealtă pe care o avea la el şi miliţianul a murit acolo, în curtea lui. A fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare. Când s-a întors, a aflat că unicul copil îi murise între timp, iar soţia se măritase. Nu s-a mai recăsătorit, dar seară de seară se plimbă pe centru. Cred că vrea să sfideze autorităţile. Vrea să le arate că nu l-au învins, chiar dacă la un moment dat l-au îngenuncheat!”
După revoluţie l-am mai văzut vreo doi-trei ani pe domn’ Mitică. Nu mai avea nimic din eleganţa cunoscută. Era îmbrăcat în haine modeste, ca un bătrânel oarecare. Şedea pe câte un trotuar de pe lângă piaţă. Îşi întindea în faţă o bucată de pânză şi pe ea îşi expunea marfa: pantofi, cravate, pălării, scule, piese de tot felul. Războiul lui se terminase. De acum nu mai avea cu cine să lupte şi de aceea redevenise el însuşi, omul obişnuit, modest, simplu, ducându-şi crucea vieţii.

*

Zâmbete.
– Zilele acestea m-a abordat un oarecare în piaţă: „Părinte, îl am pe frate-meu în puşcărie! L-a condamnat cinci ani, fiindcă a intrat în casă la unu şi a furat ba una, ba alta. Noroc că n-a fost omul acasă, că putea să facă şi crimă! Ar avea nevoie acum de o carte ştiinţifică, din domeniul religiei, ca să-i mai scadă din pedeapsă. Ştiţi, cum a făcut Becali, Năstase şi alţii! Eu m-am gândit la dvs. Vă plătesc eu cât face, dar să-i faceţi o carte bună!” Cam buimăcit şi surprins de o asemenea propunere, i-am spus: „Domnule, fratelui dumneata îi trebuie una mare, tare şi groasă! Eu nu sunt în stare să fac aşa ceva. Sunt prea slab; sunt zgaibă!” „Şi n-aţi putea să-mi recomandaţi pe altcineva?” „Ştiam pe cineva, care ar fi fost în stare să vă facă o asemenea carte, dar a murit! Îmi pare rău că nu vă pot ajuta!”

– Ciudăţenii omeneşti:
Când nu are bani, mănâncă legume sălbatice acasă; Când are bani, mănâncă aceleaşi legume sălbatice într-un restaurant pretenţios.
Când nu are bani, merge pe bicicletă; Când are bani, merge pe bicicleta de cameră.
Când nu are bani, aleargă ca să-şi câştige pâinea; Când are bani, aleargă ca să ardă grăsimile.
Când nu are bani, îşi doreşte să se căsătorească; Când are bani, îşi doreşte să divorţeze.
Când nu are bani, soţia devine secretară; Când are bani, secretara devine soţie.

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare şi donaţii, astfel: Doamna Mariana Dumitrescu (SUA): 217 lei; Domnul Zaharescu Mihăiţă din Turnu Severin şi Doamna Zaharescu Fârsâna din Izvorul Bârzii, amândoi fii ai satului Bârda: câte 50 de lei;
Doamna Paicu Maria din Malovăţ a mai adăugat 50 de lei la contribuţia de cult, totalizând până acum 125 de lei; Domnul învăţător Georgică Sfetcu a contribuit pentru lucrările de la biserica din Bârda cu 50 de lei.

Parohia Malovat

*

Lucrări la biserică. La biserica de la Bârda, Domnii Ivaşcu Vasile, Luca Vasile, Stănciulescu Florin şi Doamna Ivaşcu Domnica au îmbrăcat scara de la intrare în mochetă şi au montat colţare metalice pe dungile treptelor. A ieşit o treabă frumoasă. Le mulţumim!

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale, astfel: Înţelepciunea ierarhului, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXV (2015), nr. 6322 (29 ian.), p. 5; Ciupercile, în „Appolon junior”, Slobozia, 2015, nr. 6 (iun.), p. 7, ediţie şi on-line (www.revistaapollon.ro); Amintiri despre Tudor Vladimirescu (III), în „Datina”, Turnu Severin, an. XXV (2015), nr. 6412 (10 iun.), p. 4; Corabia lui Noe, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXV (2015), nr. 6412 (10 iun., p. 1; Amintiri despre Tudor Vladimirescu (IV), în „Datina”, an. XXV (2015), nr. 6413 (11 iun.), p. 4; Amintiri despre Tudor Vladimirescu (V), în „Datina”, Turnu Severin”, an. XXV (2015), nr. 6414 (12 iun.), p. 4; Amintiri despre Tudor Vladimirescu (VI), în „Datina”, Turnu Severin”, an. XXV (2015), nr. 6415 (13-14 iun.), p. 4; Amintiri despre Tudor Vladimirescu (VII), în „Datina”, Turnu Severin”, an. XXV (2015), nr. 6416 (16 iun.), p. 4; Amintiri despre Tudor Vladimirescu (VIII), în „Datina”, Turnu Severin”, an. XXV (2015), nr. 6417 (17 iun.), p. 4; Amintiri despre Tudor Vladimirescu (IX), în „Datina”, Turnu Severin”, an. XXV (2015), nr. 6414 (13-14 iun.), p. 4; Corespondenţa, în „Datina”, Turnu Severin”, an. XXV (2015), nr. 6418 (18 iun.), p. 3; nr. 6419 (19 iun.), p. 4; „Scrisoare pastorală” – 302, în „Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare, 2015, 17 iun., ediţie şi on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în „Armonii culturale”, Adjud, 2015, 18 iun., ediţie şi on-line (http://armoniiculturale.ro); în „Observatorul”, Toronto – Canada, 2015, 20 iun., ediţie şi on-line (http://www.observatorul.com); Propta cimitirului, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXV (2015), nr. 6419 (19 iun.), p. 4; Amintiri despre Tudor Vladimirescu. Hăituirea, în „Datina”, Turnu Severin”, an. XXV (2015), nr. 6419 (19 iun.), p. 4.

*

Parohia noastră a publicat cartea preotului Dvs. şi a Părintelui Stelică Zoican, Oameni. Fapte. Întâmplări (224 pag.).
Fragmente din lucrare au apărut şi în „Scrisoare pastorală”, de-a lungul ultimilor ani. Am adunat pe filele acestei cărţi o mulţime de amintiri, de fapte şi întâmplări petrecute în satele de la poalele Munţilor Mehedinţiului de la începutul veacului al XIX-lea, până într-a doua parte a celui următor. Ele se constituie ca un document memorialistic, care încearcă să reînvie nişte epoci de mult apuse, să contureze mai ales portrete spirituale, momente din viaţa multora care au trecut pe tărâmul dorului, sau ale celor care continuă să urce sub crucea vieţii. După ce le citeşti, nu poţi decât să spui, şoptit, cu glas de rugăciune: „Doamne, cât de frumoasă este viaţa! Îţi mulţumesc pentru fiecare clipă pe care mi-o dăruieşti!”

*

Botezuri. Nunţi. Înmormântări. În ziua de 6 iunie am oficiat Taina Sf. Botez pentru Vasile Andreea-Adina, fiica Domnului Vasile Ion şi a Doamnei Vasile Aurelia-Maria-Roxana din Celnata (MH). Să trăiască! În ziua de 6 iunie am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Pătrulescu Alin-Marian din Malovăţ şi Domnişoara Bârlan Mihaela din Valea Boierească, cât şi pentru Domnul Vasile Ion din Celnata şi Doamna Cojocaru Aurelia-Maria-Roxana din Husnicioara. Dumnezeu să le ajute! În ziua de 10 iunie am oficiat slujba înmormântării pentru Voican Tudor (79 de ani) din Malovăţ. Dumnezeu să-l ierte!

*

Excursie. Pentru excursia la Mânăstirea Prislop s-au înscris 33 de persoane. Vom trece pe Valea Jiului şi vom opri şi la Mânăstirea Lainici. Aşteptăm înscrieri.

*

Program. În cursul lunii iulie, avem următorul program de slujbe: 4 iul. (Bârda – Malovăţ); 5 iul. (Malovăţ); 11 iul. (Malovăţ – Bârda); 12 iul. (Bârda); 18 iul. (Bârda – Malovăţ); 19 iul. (Malovăţ), 20 iul. (pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 25 iul. (Bârda – Malovăţ); 26 iul. (Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: