Flavia Cosma şi curajul mărturisirii

de Antoaneta TURDA

Flavia Cosma_coperta_Liniste_divina_1Aflată la vârsta deplinei maturităţi artistice, Flavia Cosma revine în peisajul literar autohton cu volumul de versuri Sălbăticiuni şi umbre, apărut la editura Ars Longa din Iaşi, şi cu antologia bilingvă română-albaneză Linişte divină apărută la editura Amanda Verlag din Bucureşti, traducător Baki Ymeri.

Celor care n-au cunoscut-o până la acest volum de versuri, li s-ar putea părea oarecum bizar amestecul de sarcasm şi duioşie bine dăltuit întru cuvintele faţă de care poeta are o grijă specială, căci ele par a rezolva dureri imposibile, dacă e să dăm crezare celor spuse în poezia Cuvinte grăbite.

Celor care o cunoaştem deja, atât ca scriitoare, cât şi ca om, nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne reamintim de firea sa independentă ce nu se lasă pradă niciunui val literar din România sau Canada, ci o ia pieptiş pe drumul literar propriu, bătătorit, fără plictis, de câţiva ani. Făcând recurs la memoria afectivă, nu trebuie să-i neglijăm sensibilitatea specială care, iată, şi în cele 65 de poeme prezente aici spune atât de mult despre cea care notează toate impresiile cotidiene, în starea lor brută, necosmetizate, asumându-şi riscul de a spune lucrurilor pe nume. O mărturie relevantă în acest sens găsim chiar în prima poezie, care surprinde o imagine terifiantă: „Un bătrân cade mort / Curăţind zăpada din faţa casei. Nu împlinise încă 87 de ani.”

Flavia Cosma_coperta_SalbaticiuniLuciditatea contemplaţiei acutizează toate trăirile şi angoasele existenţiale, provocând lamentaţii ce pendulează între credinţă – bine definită în poezia De vorbă cu Sfânta Fecioară – şi o oarecare îndoială rostită cu năduf: „Zadarnic plângi şi te rogi / Dumnezeu în marea Sa milostivenie / Asurzeşte încetul cu-ncetul.” Amărăciunea nu rezolvă însă nimic, acceptarea destinului, a morţii şi a întrebărilor fără răspuns presupunând conştientizarea suferinţei ce inspiră creaţia. Spirit meditativ, Flavia Cosma, atentă la provocările vieţii, şi le asumă cu responsabilitate, antrenându-şi mereu puterea de a pătrunde în miezul lucrurilor cu o grijă fermă, ce nu admite jumătăţi de măsură. Penetrarea obiectivă a realităţii duce cu gândul la descoperirea jocului tragico-ludic al vieţii şi al morţii. Cine îi este părtaş la acest joc? Cititorul atent descoperă, pe parcursul cărţii, gradual, totul, bine definit într-o manieră expresionistă. Găsim aici conştientizarea raportului dintre individ şi spaţiu, bine marcat într-o simplă constatare: „Vai ţie! Vai ţie! / Nu eşti nimic / Deşi te crezi / Atât de mare”. La fel de firesc este prezentată relaţia Om-Divinitate în care plânsul omului „se aude ca un bâzâit slab / La porţile Cerului”. Nu mai puţin importantă pare a fi iubirea, mai exact continua ei căutare, admirabil prezentată în Dragoste în miezul zilei: „Dragostea turbată din miezul zilei / Ne trece fulgerător pe dinainte / Ca o paraşută multicoloră / Care nu se deschide”. Constatarea că iubirea a fost trădată nu o împiedică însă să-şi adune resursele sufleteşti pentru a fi în stare să vadă şi frumuseţea lumii. Într-o continuă căutare a echilibrului sufletesc, Flavia Cosma, asemeni romanticilor, evadează în visul capabil de a estompa crunta realitate: „Visez cu ochii deschişi la pâinea aurie din cuptor / La scrisorile încă nescrise, la doruri, / La omul acela care mi-a uitat adresa şi nu ştie unde să mă / mai caute / Sau nu vrea, sau nu poate”.

Evadarea din marasmul cotidian se concretizează şi prin plăcerea călătoriilor, una dintre temele preferate ale autoarei, peisajele străbătute pliindu-se stărilor sufleteşti. Ochiul vigilent poate lesne observa concordanţa dintre titlul volumului, angoasele exprimate tranşant şi peisajele puţin colorate, în care zăpezile lunecoase, ploaia murdară şi vârfuri pleşuve sugerează ideea obsesivă a însingurării.

Mai mult solitară, nesimţind plăcerea de a fi mereu în preajma altor oameni, poeta îşi dezvăluie totuşi firea iubitoare atunci când e vorba de animale, stăpână fiind pisica, misterioasa felină capabilă a descreţi frunţile cele mai încruntate: „(Poate că raţiunea m-a părăsit fără drept de apel), / Mă regăsesc în umbra pisicilor jucându-se voioase / de-a moartea” – declară, simplu, fără emfază, în poezia Semnul egalităţii între cuvinte.

Consecventă cu sine, Flavia Cosma demonstrează şi prin acest volum de versuri că are curajul de a rămâne fidelă unor teme majore ale liricii secolului XXI: călătoria iniţiatică, soarta emigrantului, iubirea şi moartea, toate îngemănate în relaţia cu timpul şi divinitatea, fără a apela la experimente estetice sofisticate, concizia metaforei învăluind totul într-un farmec aparte.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: