Cărare de taină

„Un albastru obsedant” (Ion Georgescu-Muscel)

de Ion GEORGESCU-MUSCEL

Pe-o vrută cărare de taină ce duce spre gară,
Într-o răscruce umbrită, departe de sat şi de lume,
Doar talanga din ciurdă străbate oceanul de frunză,
Şi rar trecător să mai bată cu pasul spre casă…
Aici e un loc lovit de mister şi-nsetat de-o minune;
Adesea aştept să apară-o persoană, un domn cu servietă,
Cineva venit de la studii, la vreo rudă săracă –
Şi-i arde de dor să-ntâlnească sătean şi să povestească,
Să-ntrebe de vremi, de-obiceiuri, de traiul mulţimii…
Aş sta cu drag şi i-aş spune că toate-s schimbate,
Că au toţi internet, parabolică şi maşină la scară,
Că nu mai merge nimeni pe jos până la gară…
I-aş spune c-ascultă copiii manele, hip-hop, şi alte asemeni,
Că s-au stins obiceiuri; se fuge prea des de la şcoală;
Se ţin chefuri lanţ; biserica-i aproape goală…
Dar nu vine-acest domn, să-mi sting focul ce mă apasă;
Aproape-au crescut iarbă şi tufe-n cărare…
Şi tocmai pierdusem speranţa, când, iată, o umbră apare –
Vine-un amărât obosit, neras de săptămâni, şi cu traistă;
De foame şi sete abia mai vorbeşte, dar se opreşte –
Mă roade să-i spun că lumea-i pornită pe rele,
Că tânărul n-are povaţă, nu-i cine să-l strunească…
– De-abia aştept să-mi greşească…
Eu să-l iert, iar el să mă iubească…
Uimit de cuvinte, dau să văd, dar persoana pierise,
E locul tot gol; rămân cu dorinţa-ntrebării…
Ce-adâncă tăcere!… Sau e umbra tăcerii?

Baden, 2009